Înregistrarea unei mărci

Instituţii şi competenţe teritorialeAni Fuciu

Cel mai sigur mod de a proteja o marcă este înregistrarea acesteia. Această înregistrare presupune îndeplinirea unor formalităţi legale (completarea unor cereri, plata unor taxe etc). Fiind vorba despre formalităţi legale, despre cereri şi despre taxe, bineînţeles că este vorba şi despre instituţii. Tema de astăzi se referă la instituţiile (naţionale, internaţionale, inclusiv comunitare) care au ca atribuţii înregistrarea mărcilor şi aria lor de competenţă teritorială.
Intrarea României în Uniunea Europeană va însemna pentru producătorii şi furnizorii autohtoni nu numai deschiderea spre noi oportunităţi, ci şi confruntarea directă cu o piaţă dinamică şi competitivă: piaţa europeană. Cei preocupaţi să facă performanţă, să reziste într-o astfel de piaţă sau, şi mai mult, să se extindă pe alte pieţe, vor fi cu siguranţă interesaţi să-şi protejeze, atât în ţară, cât şi în străinătate, drepturile cu privire la mărcile pe care le deţin. În caz contrar, ei se expun unui dublu risc atunci când vor încerca să-şi exporte produsele în alte ţări: riscul de a încălca drepturile anterioare ale terţilor, caz în care li se pot cere despăgubiri şi retragerea produselor, sau riscul de a le înregistra alţii mărcile şi de a le interzice ulterior să le mai folosească.
Pentru a simplifica puţin lucrurile, voi presupune că sunt un producător român şi că utilizez deja o marcă pentru a-mi deosebi produsul de celelalte produse ale concurenţilor mei, aflate pe piaţa din România. Cunoscând importanţa protecţiei mărcii, aş dori să-mi înregistrez marca pe care o folosesc. Pentru a face acest lucru, voi depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere de înregistrare. După îndeplinirea tuturor formalităţilor legale şi dacă marca mea întruneşte condiţiile pentru a putea fi înregistrată, OSIM îmi va elibera certificatul de înregistrare a mărcii. Aşadar, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este unica autoritate care asigură pe teritoriul României protecţia mărcilor. Certificatul de înregistrare emis de această instituţie îmi va conferi drepturi cu privire la marcă doar pe teritoriul României. De curând, am întâlnit un partener care ar dori să comercializeze produsele mele în Uniunea Europeană. După ce am discutat cu el toate clauzele contractuale, mi-am adus aminte de principiul teritorialităţii protecţiei mărcii şi mi-am dat seama că marca mea este înregistrată doar în România. Aş vrea să-mi protejez marca şi pe piaţa europeană şi cred că ar fi bine să mă grăbesc. Altfel, risc să mi-o ia altcineva înainte şi să nu-mi mai pot folosi marca pentru a-mi vinde produsele pe această piaţă. Pentru a-mi înregistra şi proteja marca în ţările membre ale Comunităţii Europene, am mai multe variante: (i) Depun o cerere de înregistrare la Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă, ca instituţie europeană responsabilă cu protecţia şi înregistrarea mărcilor.
Dacă depun această cerere acum, până la 1 ianuarie 2007, voi avea nevoie de un consilier european care să mă reprezinte în faţa acestei instituţii, pentru că nu am nici sediul, nici locul principal de desfăşurare a activităţii şi nici o întreprindere în interiorul comunităţii. (ii) O altă posibilitate ar fi să depun o cerere de înregistrare internaţională, prin intermediul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale - OMPI, şi să solicit fie înregistrarea mărcii în Comunitatea Europeană (pentru că de la 1 octombrie 2004 UE a devenit membră a Sistemului de la Madrid), fie înregistrarea mărcii în fiecare ţară membră UE. Cererea o voi depune la OSIM, ca oficiu de origine, şi nu mai am nevoie, în această fază procedurală, de un mandatar european, dar e necesar ca marca mea să facă obiectul unei cereri de înregistrare în România, ca ţară de origine. Aşadar, Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă-OHIM, cu sediul în Spania, la Alicante, reprezintă pentru Uniunea Europeană, în domeniul protecţiei mărcilor, ceea ce reprezintă Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM în România. (iii) A treia şi cea mai complicată variantă ar fi să depun câte o cerere naţională la fiecare oficiu din fiecare ţară membră a UE.
În cazul în care voi dori să-mi înregistrez marca şi în alte ţări membre ale sistemului internaţional de înregistrare (denumit Sistemul de la Madrid), Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale - OMPI/WIPO, agenţie specializată a Naţiunilor Unite, înfiinţată în anul 1967, îmi va face misiunea mai uşoară, pentru că simplifică procedurile şi costurile de înregistrare pentru un număr semnificativ de state: voi depune o singură cerere prin care pot solicita înregistrarea mărcii în mai multe state membre la sistem (sunt 70 de state şi organizaţii membre ale Protocolului şi 56 de state membre ale Aranjamentului de la Madrid). OMPI, care administrează Sistemul de la Madrid, va transmite apoi această cerere către fiecare oficiu al fiecărei ţări în care se doreşte înregistrarea mărcii. Cu alte cuvinte, voi coresponda doar cu OMPI, şi nu cu fiecare oficiu din fiecare ţară în care doresc să-mi înregistrez marca. şi, în sfârşit, dacă voi dori să-mi înregistrez marca în Canada sau Israel, de exemplu, nu voi depune cererile nici la OSIM, nici la OHIM (pentru că aceste ţări nu sunt membre ale UE), nici la OMPI (pentru că nu sunt membre ale Sistemului de la Madrid). Singurele instituţii care vor avea competenţa să-mi înregistreze marca în cele două ţări vor fi oficiile lor naţionale, în faţa cărora voi avea nevoie în mod obligatoriu de un consilier din ţara respectivă.
Lucrurile par complicate. Ceea ce le simplifică este voinţa de a face primul pas: de a ne informa.