"In tara Andreei Marin vedetele nu mai apartin cinematografului, ci televiziunii"

M-am intalnit cu Nae Caranfil intr-o zi extrem de insorita, ca rupta din mijlocul verii, o zi in care iti doresti sa fii regizor de film, fiindca "e perfecta pentru filmare", cum a observat

M-am intalnit cu Nae Caranfil intr-o zi extrem de insorita, ca rupta din mijlocul verii, o zi in care iti doresti sa fii regizor de film, fiindca "e perfecta pentru filmare", cum a observat interlocutorul meu, cu ochii pe geam. Despre cum e sa fii regizor de film - in zile frumoase, dar nu numai - am stat de vorba cu unul dintre cei mai apreciati cineasti de la noi, autorul unui film care i-a facut pe romani sa se reindragosteasca de filmul romanesc: Filantropica. Inaintea acestuia, semnatura lui Nae Caranfil s-a asezat pe filme ca E pericoloso sporgersi, Asfalt Tango, Dolce far niente. - Cat de mult seamana a sinucidere, pentru un om care a vazut cum se face film in strainatate, decizia de a turna in Romania? - Filmarea in sine nu e o problema, iar faptul ca echipe de productie prestigioase incep sa ne viziteze o dovedeste. Alegerea profesiei de cineast de catre un tanar in zilele noastre, asta da, e un gest de kamikaze. Optiunea pentru cinema presupune o doza sanatoasa de inconstienta, sau de iresponsabilitate. Daca ai 20 de ani, un minim de bun simt si un dram de imaginatie pentru a privi inaintea ta si a intrevedea ce te asteapta, vei alege o meserie mai sigura. Generatia mea a crescut pe o alta planeta, intr-o lume in care filmul era o uriasa si fascinanta jucarie, el crea mitologie, legende, destine, cariere, nu numai la Hollywood, ci si la Buftea. Astazi, in tara Andreei Marin, vedetele nu mai apartin cinematografului, ci exclusiv televiziunii. - Credeti ca au si cineastii o parte din vina pentru aceasta? - Da, ca intotdeauna vina se imparte. Pe undeva, cinematografia noastra reflecta in mic ceea ce s-a intamplat cu societatea romaneasca in mare. Romania a ramas in urma cu reforma; cinematografia la fel, continuand sa cultive prestigii autoproclamate si refuzand "eroic" sa devina afacere. In primii ani dupa '90, cand muncitorii scandau "Nu ne vindem tara", cinematografia noastra se restructura dupa principiul "Nu ne vindem filmul!" S-a incercat, intr-un mod aproape isteric, recuperarea "capodoperei pierdute", pe principiul "sunt un artist dezamagit de poporul meu si, in sfarsit, am voie s-o spun". Au rezultat niste "opere" dintre care unele ne-au speriat si pe noi, cineastii, ce sa mai zicem de marele public... Marele public a inceput sa dezerteze si, in scurt timp, a ajuns in inferioritate numerica fata de figurantii de pe ecran. Dar asta nu a descurajat "cinematografia de patrimoniu". Cineastii nostri au continuat sa-si agite degetul aratator si sa moralizeze sali goale, cu sentimentul artistului-cetatean. Aceste sali goale sunt in continuare in proprietatea statului si inghit peste 60% din pretul unui bilet vandut. Asa s-a ajuns la situatia paradoxala in care un film romanesc, oricat de multi spectatori ar face pe piata interna, nu poate amortiza investitia producatorului, ce sa mai vorbim de profit? Astfel, in situatia in care nici un om sanatos la cap nu si-ar baga banii in cinematografie, statul ramane in continuare principalul producator de film. Traiasca banul public, traiasca maria-sa contribuabilul! In cinematografia noastra nimeni nu da faliment. Poate doar spectatorul. - Daca ar fi sa alegeti locul, sala de cinema in care sa va fie proiectate filmele, care ar fi aceea? - Hollywood Multiplex, desigur. Este realmente singurul cinematograf pus la punct la nivel occidental si, din pacate, nu are concurenta. Recomand Multiplexul tuturor celor ce vor sa redescopere, in secolul videoului, bucuria vizionarii unui film pe un ecran de cinema. E drept ca in tot acest confort exista si o anume depersonalizare, lipseste poezia batranelor sali pe care le-am cunoscut in copilarie, lipseste scartaitul scaunelor de lemn in secventele de maxima tensiune, sau presentimentul apropierii finalului marcat de plasatoarea care trage draperiile usilor de "iesire". - Ceva din aceste emotii s-ar putea regasi la teatru? - Din ce in ce mai putin. Exista o auto-importanta, o emfaza - as zice - provinciala, atat in creatia actului teatral la noi, cat si in receptarea lui. Publicul de teatru a capatat in ultimii ani niste reflexe ridicole. Un exemplu: la finalul oricarui spectacol, indiferent de satisfactia sau insatisfactia incercata, spectatorii se ridica in picioare si aplauda omagial, ca la Congresele lui Ceausescu. Pe vremea sus-numitului, un spectacol de teatru bun se aplauda, firesc, din fotoliu, iar un "standing ovation" era un fenomen rar ce marca un eveniment, umpland de bucurie pe toata lumea. In plus, am inceput sa ma plictisesc rapid la teatru. E foarte mult praf pe scena - metaforic vorbind. Viata astazi are alt ritm decat cel instaurat de traditia teatrala a anilor 60-70, de unde toata lumea pare a continua sa se inspire. Jocul "comentat" cultivat la noi de actori si regizori ma oboseste la culme. Nu se cauta un triumf omogen, ci mici reusite individuale ce se contrazic si se anuleaza unele pe altele. Dar, repet: vazand teatru rar si cu multa prudenta, vor fi fiind si multe spectacole remarcabile care mi-au scapat. - Ati facut o critica foarte precisa a fenomenului teatral. Apropo de critica, ati reprosat de curand, in mod public, criticilor de la noi faptul ca nu sprijina filmul romanesc. Si totusi, sunteti unul dintre cineastii romani rasfatati de critica. - Tocmai de aceea imi permit sa "arunc cu piatra", pentru ca nu sunt dintre cei ce ar putea fi banuiti de frustrari personale. Pur si simplu vreau sa lansez o tema de gandire: responsabilitatea criticului de film fata de imensa investitie de munca, risc si aventura personala pe care o presupune un film romanesc de lungmetraj. In tara noastra, rateul la poarta al unui fotbalist din divizia B are parte de mai multa dezbatere si analiza in spatiul publicistic decat filmul, bun sau prost, la care un cineast a lucrat doi-trei ani. Subliniez: BUN SAU PROST, un film romanesc e un eveniment in sine si merita intors pe toate fetele de catre criticul de film profesionist. La acest film a muncit o armata de oameni, cei mai multi dintre ei profund dedicati meseriei lor, iar o zi de filmare la un film ratat seamana infricosator de mult cu o zi de filmare la un film izbutit. Daca la capatul acestui lung drum nu se afla decat o scurta si prudenta cronicheta, o evaluare rapida si calduta pe o singura coloana de ziar, o "bifare" a evenimentului la una din rubricile "Asa da!" sau "Asa nu!", atunci cu totii, cineasti si critici, ne dovedim inutili. Mai clar: mi-as fi dorit pentru filmul meu, Filantropica, pagini intregi de dezbateri, analize, polemici, discutii, reactii pro si contra. Cred ca un film care a reusit sa supravietuiasca pe ecrane timp de 9 luni incheiate merita aceasta atentie. Dar poate am eu pretentii prea mari... - La ce se gandeste un cineast cand incepe sa faca un film - la orgoliul de a face o demonstratie personala, la critici sau la public? - Nu stiu altii cum sunt... Eu ma gandesc la mine, la spectatorul de film care am fost si sunt - si incerc sa imi ofer o poveste frumoasa, vorba aceea, "pentru ca o merit". Dar eu sunt un autor: imi scriu singur scenariile si, cu o singura exceptie, pornesc de la idei originale. Exista cineasti pentru care urmatorul film este urmatoarea carte ramasa neecranizata din biblioteca. La noi in tara au mai ramas putine lucruri de ecranizat: Istoria hieroglifica, Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie si Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung. In rest, am cam epuizat literatura romana. In ce ma priveste, intre doua filme, sportul pe care il exersez zilnic se cheama "cautarea de subiecte". Este o activitate epuizanta, pentru ca subiectele te pacalesc cu mare usurinta. Uneori par bune si de fapt nu sunt. Par autentice si te trezesti ca sunt false. Bat la usa, zambesc adorabil si iti spun: "Primeste-ma, sunt copilul tau", dar dupa un timp descoperi ca pustiulache nu prea seamana cu tine; atunci il arunci inapoi in lume sa-si caute parintii. Intr-un tarziu, cand nici nu mai speri, apare si cel adevarat. Daca dupa cateva zile nu fuge, nu dispare la fel de brusc cum a aparut, atunci ii fac certificatul de nastere si-mi recunosc paternitatea. - Care ar fi definitia unui film bun, asadar? - Un film bun, astazi, este un spectacol cinematografic seducator care transcede seductia, ajungand sa vehiculeze niste idei. Problema noastra e ca punem caruta inaintea boilor: aruncam cu "idei" in public, crezand ca putem eluda ideea de spectacol si putem ameti spectatorul cu niste consideratii pseudo-filozofice, de cele mai multe ori imprumutate de la terti si "recitate" direct pe pelicula, in interpretarea unor "mari actori". Idei despre lume si viata are toata lumea: putini sunt cei care le pot organiza intr-un spectacol. Acestia sunt adevaratii artisti: muzicieni, romancieri, oameni de teatru, pictori sau cineasti. O opera de arta este in primul rand un spectacol. Cere mai mult decat inteligenta; cere talent. - O parte din generatia matura - de creatori si de critici - e de parere ca publicul e pervertit iremediabil de televiziune, de filmele americane proaste, si nu mai stie sa recunoasca "marile filme". - Sa fim seriosi! Strugurii sunt acri pentru multi cineasti romani. Ei spun asta fiindca nu mai stiu cum sa ajunga la inima publicului. Isi reduc audienta la cinefili "pasionati", apoi la prieteni "devotati", apoi la ei insisi si la oglinda din sufragerie. Un regizor pe care il admir (Billy Wilder) spunea ca publicul nu poate fi pacalit, ca este diagnosticianul perfect: alege zece insi, fiecare dintre ei poate fi un imbecil, dar pusi impreuna intr-o sala de cinema, ei devin un geniu: un receptor perfect si un analist infailibil al fiecareia dintre intentiile cineastului. Cei care invinovatesc publicul pentru insuccesul lor se expun iremediabil ridicolului. O sa ma intrebati: si cu "Garcea" cum ramane? Stiu, dar nu vreau sa spun...