"În România de azi, echidistanţa devine amorală şi periculoasă"

Continuarea din numărul de ieri a interviului cu Mircea Dinescu, realizat de Magdalena Boiangiu, senior editor la "Dilema veche" - Reporter: V-aţi jucat pe vremuri cu "libertatea", deşi

Continuarea din numărul de ieri a interviului cu Mircea Dinescu, realizat de Magdalena Boiangiu, senior editor la "Dilema veche"

- Reporter: V-aţi jucat pe vremuri cu "libertatea", deşi aveaţi un dosar destul de sănătos, din cîte ştiu eu.
- M. D.: Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Puteam să fac o carieră babană atunci, pentru că proveneam dintr-o familie de lumpenproletari de Slobozia, taică-meu era lăcătuş mecanic, intrase în tinereţe în Partidul Comunist, dar a rămas tot ciocănar, cum spunea el, fiindcă n-avea chef să dea cu gura. După liceu, am căzut cu brio la Facultatea de Teatru şi am picat fiindcă, recitîndu-mi propriile poezii, n-am fost crezut de preşedinta Comisiei că eu sunt autorul versurilor cu pricina. Mi s-a spus că mint ca un cabotin, înainte să urc pe scîndura scenei. Aşa am ajuns portar la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, după ce luasem în 1971 premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Bine călit la munca de jos, am făcut pînă la urmă Facultatea de Jurnalistică, proaspăt mutată la Fane Gheorghiu. Eram, care va să zică, gata copt să devin redactor-şef al unei reviste şi membru în CC al PCR.

- Reporter: Să înţeleg că v-aţi trădat pînă la urmă clasa din care proveneaţi. Cum de aţi ratat această oportunitate, de a face carieră într-un sistem ce părea că va dura mai bine de o mie de ani?
- M.D.: Pentru că n-am vrut să dau nici măcar proba cu linguriţa la hîrdăul unde mulţi mîncau cu polonicul. Îmi amintesc că Ion Traian Ştefănescu, care era ministrul tineretului pe atunci, m-a chemat într-o zi la sediul CC al UTC şi, fiindcă avea o oarece simpatie pentru mine, mi-a zis: Mircea, fii atent că în curînd va fi ziua tovarăşului şi e important pentru viitorul tău să nu lipseşti din antologia asta omagială. Ştiţi ce i-am răspuns? Domnule Ştefănescu, nici cînd e ziua mamei eu nu-i scriu poeme omagiale în "România Literară", deşi ţin foarte tare la mama mea. N-aş putea să-i trimit o felicitare în plic? Ministrul tineretului s-a uitat la mine chiorîş şi mi-a zis: Uite ce-i, scrie şi tu aşa, ceva mai vag, fără nume. Şi mi l-a dat exemplu pe Geo Bogza cu… "70 de ghiocei înfloresc în ianuarie etc., etc.", şi m-a băgat într-o cămăruţă cu un creion şi o hîrtie, aşteptînd mai bine de o oră produsul… Care n-a venit… I-am zis: nu pot domne', că-mi paralizează mîna… Atunci Traian Ştefănescu mi-a şoptit: Să ştii că mi-e milă de tine, că pînă la urmă te vor mînca ăştia. Vorbele sale
s-au adeverit nu după multă vreme, deşi eu nu eram pus să devin cu tot dinadinsul un Gică-contra în lumea aia. Eu voiam doar să-mi public cărţile, n-aveam ambîţuri sociale şi nici n-aveam chef s-o tulesc în putredul Occident. Abia în clipa cînd n-am mai putut să public chiar nimic, m-am uitat în jur şi-am rupt, cu inconştienţă dacă vreţi, pisica tovarăşului, sub forma acelui interviu din ziarul "Liberation" care mi-a dat posibilitatea să lucrez la domiciliu pînă pe 22 decembrie '89. Credeţi oare că lui Andrei Pleşu i se făcuse, aşa, din senin, chef de un exil şi de băieţii de la poartă? Lumea uită că doctorul în filosofie Andrei Pleşu era înfierat, huiduit şi trimis la munca de jos pentru participarea la o şedinţă a meditaţiei transcendentale, şi asta nu în 1953, în perioada stalinismului, ci în Epoca de aur a lui Dinu Săraru. Şi Andrei Pleşu, şi soţia sa, Catrinel, au robotit ca muncitori necalificaţi la nu ştiu ce fabrică de tăiat geamuri, fără să aibă parte de solidaritatea gureşei noastre societăţi civile de azi. Greşise în faţa partidului, că în loc să se îmbete cu alcool, se îmbăta cu idei şi încerca să dea o replică filosofică omului nou şi concret al lui Ceauşescu, ce construieşte cu aceeaşi abnegaţie capitalismul chiar în zilele noastre. Acum, cînd tot soiul de neaveniţi încearcă să le smulgă penele vulturilor hrăniţi cu jeratic de sihastrul de la Păltiniş, nimeni nu se miră, nimeni nu reacţionează.

- Reporter: Există nişte continuităţi ultranefericite, căci exact acei domni care pledau în '90-'92 "fără răzbunare, fără violenţă!", gîndindu-se probabil la propriile lor compromisuri, revin acum în viaţa publică cu o violenţă extraordinară.
- M.D.: Fibra aia morală de care tot vorbim e mai fleşcăită decît înainte de '89, căci, cu tot circul acela de partid şi de stat, în lumea culturală există o ierarhie valorică subterană, dacă vreţi, dar şi o ierarhie în lumea reală, pentru că, dacă erai un scriitor talentat, până la urmă criticii cu şira spinării te lăudau în revistele oficiale ale Uniunii Scriitorilor, unde scribălăii şi pluguşoriştii, membri ai Marii Adunări Naţionale sau ai CC-ului erau trimişi fără drept de apel la subsol, ca scriitoraşi de mîna a doua. De aici şi lupta de gherilă între grupul scriitorilor nemînjiţi şi gaşca adunată în jurul lui Eugen Barbu şi a revistei "Săptămîna", unde ţuţărea Vadim Tudor şi care devenise organul de pedeapsă culturală al Securităţii. Din nefericire, acel scurt proces al comunismului, care a durat doar o jumătate de oră, în care foştii servitori ai lui Ceauşescu şi-au pus stăpînul la zid, n-a rămas fără urmări. După ce l-am găsit doar pe Marele Cîrmaci vinovat de crimele comunismului, era în firea lucrurilor să-l arestăm doar pe Miron Cosma pentru sinistrele mineriade. Aşa au ajuns securiştii şi activiştii, în lunga aţipeală a istoriei post-decembriste, politicieni, oameni de afaceri sau masoni vopsiţi, fără să-i ia nimeni la întrebări pentru portul ilegal de fibră morală. Astfel, nimeni nu s-a mai mirat că ecologiştii noştri au importat otravă, că ţărăniştii i-au ignorat pe ţărani, că socialiştii au inventat baronii locali şi că liberalii au pus taxe de nesuportat ălora care voiau să liberalizeze economia. Asta a fost România şi este România la ora actuală. Şi atunci nu-i de mirare că ies din puşcărie, cu coroniţe de oameni exemplari pe cap, tot soiul de bandiţi care au devalizat bănci şi au violat minori. Alături de aceşti aleşi ai neamului în zeghe, extrem de credincioşi şi de manieraţi care fac sport şi scriu elevate cărţi de istorie, e normal ca şi îngerul păzitor al Băncii Religiilor să fie şi el pus în icoană într-un ziar echidistant. Numai că echidistanţa începe să devină amorală şi periculoasă în România de azi. Căci, dacă intelectualii nu vor ieşi rapid din adormire, atunci chiar că merită să-mi pun de-adevăratelea pixul în rastel şi să mă retrag la mine la ţară să cultiv muşeţel şi să doinesc lîngă nişte oi cărora n-am voie să le sacrific mieii, pentru că în ţara FabuloMioriţei se importă, după cum probabil ştiţi, miei din Bulgaria.

Acum, cînd tot soiul de neaveniţi încearcă să le smulgă penele vulturilor hrăniţi cu jeratic de sihastrul de la Păltiniş, nimeni nu se miră, nimeni nu reacţionează