Gabriel Diaconu, medic psihiatru: „Academic prăsim viitori adulți șchiopi, chiori și tari de-o ureche“

Incidentele violente din școli din ultima perioadă au șocat opinia publică. Medicul psihiatru Gabriel Diaconu atrage atenția că purtăm discuții sterile despre respect în timp ce școlile se prăbușesc peste elevi.

Dr. Gabriel Diaconu, medic psihiatru, în studioul Adevarul

Zeci de ani școala românească a prăsit analfabeți funcționali sau analfabeți pur și simplu. Ne-am străduit din răsputeri să obținem diplome fără acoperire crezând că asta ne va salva. Toate acestea ne-au dus unde suntem acum, subliniază dr. Gabriel Diaconu, pe pagina sa de Facebook.

Iată ce scrie medicul:

”Se spune că dacă ai carte, ai parte. E o minciună. Dar e o minciună al cărui sâmbure, în corolar, e un adevăr. Adevărul e că dacă n-ai carte, n-ai parte.

Nivelul de competențe minim necesar, acum 100 de ani, era factorial mai mic decât ce ți se cere astăzi încât să faci față lumii, în viața de zi cu zi. Pur și simplu ecartul tehnologic a devenit atât de mare. Mintea umană a ajuns copleșită de-atâta puzderie de informații (majoritar ne-necesare) încât să ajungi de la A la B.

Agenda digitală a fost făcută în crăci de niște oameni care s-au gândit c-o vor folosi oameni cam ca ei, curioși cam ca ei, elevați cam ca ei. Doar că lucrurile nu stau așa. În zona de sărăcie digitală (care nu-i totuna cu sărăcia economică, deși se suprapun în mare măsură) oamenii au dobândit minima abilitatea de-a apăsa pe o iconiță, de-a avea un cont de socializare, de-a formula niște chei și parole pentru niște conturi și-o ”identitate” de silicon”.

Dar de-aici lucrurile se schimbă cu totul, mai spune Diaconu. Se crapă, se descompun.

”Lucrurile pe care oamenii ”le citesc pe Internet” nu se pot altui pe-o structură ineptă, cu dizabilitate intelectuală dobândită, ceea ce numim ”analfabetism funcțional”. Lucrurile pe care oamenii nu și le mai aduc aminte pentru că nu le mai trebuie ”memorie” generează o narcoză morală, astfel încât se vor întoarce spre o sursă externă de deliberare câtă vreme nu mai au bagajul necesar judecății independente, formulării unui răspuns pentru sine bazat pe-un minim algoritm.

Cât de prevalent este analfabetismul funcțional, la acest moment, în România? Este dominant. Nu este omniprezent, dar este dominant.

Școala românească NU reușește să înzestreze generațiile de copii care ies dintr-însa cu minime competențe încât acești oameni să continue să crească. Academic prăsim viitori adulți șchiopi, chiori și tari de-o ureche.

Aici stau dovezile. Deci când iese vreun om politic, sau vreun ministru vremelnic, când se mai adună câte-o șezătoare de ”oameni de bine” care vor să pună ”învățământul” la cale, pregătiți-vă de-un spectacol al absurdului.

O societate nu poate crește, organic, pe fițuici. Trebuie să-i dai nutrienți. Școală, sănătate, lege, infrastructură și oportunități. Sunt domenii fără de care nu se poate. În cheltuirea banului public sunt lucruri vitale. Acolo ar trebui să vezi echilibrul investiției în viitor pe care îl face o țară.

România excelează la viteză de transfer al datelor și consum de alcool per capita. Avem cele mai verzi zone din Europa, și refugiu pentru populații de urși și de capre, zimbri și lupi, dar sate deșertificate și o migrație înspăimântătoare de ”materie cenușie”. Avem o forță de muncă treptat firavă și o populație de bătrâni și copii treptat copleșitoare.

Și ne lăudăm cu una din cele mai mari acoperire, și aderență, la ”rețele sociale”. Fără o viață socială foarte sănătoasă, cu o viață culturală de tot rahatul, cu mizerie morală și izolaționism digital lingvistic.

Sunt unii care se răzbună pe ”biserică” pentru că ecumenismul a crescut. Pentru că bisericile s-au înmulțit. Pentru că au revenit la modă ”pelerinajele” și ”sărbătorile cu fast”, ”soboarele de preoți” și prezența (uneori stângace, alteori hazlie) a ”predicatorilor” în viața publică.

Dar e simptomatic. E simptomatic că în acele comunități în care asta se întâmplă pesemne că toate celelalte au dat greș. Și atunci oamenii revin la soluția originară. Se coagulează împrejurul acelor simboluri. Acelor forme de agregare comunitară. Acelor instrumente care să le dea sens, coerență și parcurs încât să acționeze ca oameni, nu ca simbionți cu user și parolă.

Zilele trecute un om de televiziunea propunea ”asanarea” școlilor de copiii problemă. Altcineva propunea re-inventarea ”școlilor de corecție”. Cineva mai spunea că trebuie ”redat respect profesorilor”. O babilonie de opinii fără fruct, fără sămânță, fără vreo destinație decât zgomotul de fond.

Vreți școală? Vreți respect? Puneți mâna și văruiți școala. Și respectați dascălul. Aveți grijă de copiii voștri, banii nu răscumpără timp și indiferență. Degeaba îi urecheați că nu deschid o carte dacă voi nu deschideți o carte. Degeaba îi trimiteți la fotbal, la înot, la balet, la canto dacă voi vă prăvăliți pe-o canapea digitală cu nasul în telefon.

Vreți viitor? Nimeni nu vi-l dă, nimeni nu vi-l bagă în traistă.”