Epidemia de unanimitate nu trece daca te speli pe maini (I)

Pana in 1989, Romania a fost condusa in baza unui sistem politic concentrat asupra unei unanimitati artificial definite. Nu ma refer numai la faptul ca institutiile erau specifice unei democratii

Pana in 1989, Romania a fost condusa in baza unui sistem politic concentrat asupra unei unanimitati artificial definite. Nu ma refer numai la faptul ca institutiile erau specifice unei democratii mimate, sau mai degraba schimonosite. Marea Adunare Nationala nu era un parlament in sensul modern al termenului, alegerile nu erau alegeri, iar partidul unic si guvernul isi suprapuneau competentele in asa fel incat toate la un loc sa nu reprezinte nimic si adevarata decizie sa revina, in final, unui singur om. Mai mult decat atat, puterea era exercitata in numele unei majoritati care exista numai pe hartie - oamenii muncii de la orase si sate. Ea nu era doar o fictiune politica - usor demonstrabila in conditiile unui vot real, ci si una sociologica. Oamenii care o compuneau aveau chiar si atunci interese diferite, viziuni diferite, educatii si situatii materiale diferite. Exercitarea unei puteri de tip totalitar invoca, de obicei, o legitimitate care vine din surse cu dimensiuni atotcuprinzatoare. In cazul monarhiilor absolute, divinitatea insasi. In cazul comunismului ateu, "intregul popor". Unanimitatea. In deceniul trecut, Romania a facut un urias pas inainte, trecand de la dictatura la un sistem pluralist bazat pe alternative. Multa vreme am avut de-a face cu varianta cea mai simpla si mai primitiva a acestui sistem, am aplicat-o ca atare si am terorizat-o. Ma refer la democratia definita ca "dictatura a majoritatii". Un sistem de acest tip asigura conducerea societatii, dar nu-i reprezinta niciodata pe toti membrii ei. Desigur, legile trebuie adoptate, si in plan local, si in plan central, printr-o aritmetica bazata pe votul majoritar, singura formula care permite functionarea unei organizatii. Dar o societate moderna si din ce in ce mai complexa nu poate lasa deoparte, vreme de patru ani, interesele a aproape jumatate dintre membrii ei care nu sunt reprezentati in majoritatea de guvernamant. Logica alternativei este prea sumara. "Mandatul asta dictam noi, asteptati patru ani ca sa ne dictati voi!". Carentele acestui fel de a practica democratia apar si mai clar la lumina in conditiile in care majoritatile s-au constituit dificil si la noi, dupa 1992, prin coalitii sau aliante despre care se putea spune cu greu ce categorii sociale reprezinta cu exactitate. "Dictatura majoritatii" e o varianta de democratie care poate ajunge usor la dominarea unui grup politic de catre celalalt grup si atat, un joc in cerc inchis care nu mai tine seama in nici un fel de interesele alegatorului. In final, nu mai e reprezentat nimeni. A fost o etapa inevitabila si utila. In timp ce noi o parcurgeam, Occidentul aplica deja alte conceptii.
Adrian Nastase
Continuare in numarul urmator