Dictatura virtuală

Dictatura celor care văd în alb şi negru, împotriva celor care-şi pun întrebări Aud, văd şi citesc din ce în ce mai des tot felul de judecăţi conform cărora Traian Băsescu ar fi

Dictatura celor care văd în alb şi negru, împotriva celor care-şi pun întrebări

Aud, văd şi citesc din ce în ce mai des tot felul de judecăţi conform cărora Traian Băsescu ar fi pe cale de a deveni un fel de Lukaşenko, Putin sau Hugo Chavez al Balcanilor. Că, după 19 mai, ne-ar aştepta pumni băgaţi în gura presei, intimidări ale opozanţilor, descinderi şi arestări în miez de noapte. Greu de crezut însă că România ar putea să experimenteze în viitorul apropiat un regim de tip autoritar. Măcar pentru că între timp a avut loc aderarea la Uniunea Europeană, dar nu numai. Orice s-ar spune, instrumentele de provocare a fricii individuale şi colective s-au tocit în ultimii 17 ani, şi cu greu mai pot fi reactivate. Este aproape imposibil de imaginat că vreun lider nebun - iar Băsescu, oricum nu este! - va găsi mulţi amatori să execute nişte ordine nesăbuite cu seninătatea celui care ştie că nu i se va întâmpla nimic rău după aceea. Reflexele societăţii deschise şi cultura politică de tip occidental n-or fi fost ele asimilate pe de-a-ntregul în spaţiul nostru românesc, dar, oricum, au prins rădăcini suficient de puternice. Instituţional, România va rămâne şi după 19 mai o democraţie - cu defectele ei cu tot. Şi este în logica lucrurilor ca, după o restructurare internă, cei care vor pierde la referendumul de sâmbătă să caute noi garnituri de lideri şi alternative credibile. Aceasta e regula jocului şi doar activiştii fanatici nu vor recunoaşte că roata puterii se învârteşte.

Şi atunci, unde e dictatura? Dacă este să o căutăm, n-o vom găsi în practici şi instituţii. Nu. România se află în faţa unui altfel de pericol, poate unul şi mai mare decât un derapaj oricum temporar de la normele democratice. România se află aproape de o dictatură virtuală, în faţa căreia nu ai cum să lupţi cu mijloace politice şi civice. Este dictatura celor care văd în alb şi negru, împotriva celor care-şi pun întrebări. Dictatura celor fanatizaţi, împotriva celor sceptici. Dictatura vorbelor grele, împotriva dezbaterii purtate civilizat. Dictatura acuzaţiilor lansate în eter şi a cătuşelor zăngănite la televizor, împotriva judecării calme a probelor şi a prezumţiei de nevinovăţie.

Pentru o asemenea dictatură nu este nevoie nici de un tiran, nici de un sistem de represiune, ci doar de o societate polarizată şi cu o cultură slabă a dialogului. De lipsa unor obiective naţionale menite să unească energii. De o megatonă de frustrare socială, şi de un dram de inteligenţă pentru a specula slăbiciunile sistemului. Nu pentru a-l schimba fundamental. Ci pentru a obţine mai multă putere pe seama lui.

Dincolo de nebunia apropiatului referendum, ar trebui să ne gândim uneori şi la această ameninţare a dictaturii virtuale, nu din instituţii, ci din noi înşine. Nu de alta, dar există viaţă şi după 19 mai.