Cuvinte de duminică: Fericiţi din oficiu

Cuvinte de duminică: Fericiţi din oficiu

Îl cunosc din vedere pe inginerul în vârstă de 40 şi ceva de ani. Cam la două-trei zile urca în tren, împreună cu soţia lui, bolnavă de cancer, şi mergeau la Bucureşti pentru tratament.

­Într-o zi am aflat întâmplător că ea s-a stins. Mi-a părut teribil de rău. De atunci l-am mai văzut de câteva ori pe bărbatul rămas văduv. Ne salutam şi atât. Niciodată nu mi-am permis să intru în vorbă cu el; aveam senzaţia unei imixtiuni brutale în durerea unui suflet răvăşit. De altfel, nici el nu se arăta dornic de companie. I-am înţeles retragerea.

De data asta, eram doar noi doi pe peronul unei gări pustii. Am intrat în vorbă şi am realizat că uneori nu ne mai dăm seama cât de fericiţi suntem. “Şi acum unde mergeţi?” - îl întreb. “La Călăraşi, acolo am locuit cu soţia din '87”. Cu privirea în pământ, îmi povesteşte cum l-a îngenuncheat viaţa. Fără un prieten adevărat, fără rude şi fără o idee clară despre cum ar putea ­să-şi regăsească echilibrul, omul din faţa mea rătăceşte între amintirile care îi umezesc ochii şi prezentul în care nu se regăseşte.

“Poate dacă aveam un copil, îmi era mai uşor. M-am gândit la o nouă relaţie, dar nu pot. Au trecut doi ani de atunci şi tot nu pot să trec peste asta”, spune îngândurat. Pe lângă durerea lui, toate problemele mele deveniseră puerile şi mă simţeam stânjenit că îmi pierdusem vremea cu ele. Pur şi simplu simţeam că eram fericit. Fericit din oficiu, fără să fac nimic. A fost o lecţie neaşteptată această întâlnire. Suntem fericiţi dacă avem cu cine împărţi viaţa, iar uneori e suficient să ne bucurăm de ceea ce avem pentru a ne simţi binecuvântaţi. Şi nu ne mulţumim cu puţin. Dimpotrivă.