Corporatriştii. Totul despre depresia de multinaţională

0
0

Din când în când, cei pe care îi puteţi vedea în hale uriaşe şi înghesuite, lucrând de zor la vreun calculator, îşi pierd drumul în viaţă şi clachează. Este o nouă afecţiune: depresia de multinaţională.

Următorul articol va porni de la o secvenţă dintr-un film. De la imaginea unui peron, unde câţiva oameni, îmbrăcaţi în haine albe, aşteaptă trenul ce-i va duce la serviciu. Apoi, imaginile unui al doilea şi al treilea peron, din alte gări, umplute de oameni îmbrăcaţi în aceleaşi haine. Iar, la final, locul destinaţiei, un cartier de fabrici şi uzine, multinaţionale, cum le-am numi astăzi, şi imaginea puhoiului de oameni echipaţi la fel răspândindu-se uniform, fiecare către locul său de muncă. Secvenţa a fost filmată în 1956, de către regizorul japonez Yasujiro Ozu, şi se intitulează „Early Spring“. Sigur că astăzi am ieşit din epoca uniformelor. Angajaţii, noul proletariat, lucrătorii, sau cum doriţi să le spuneţi, au dreptul să se îmbrace cum cred ei de cuviinţă. Dar, în rest, schimbând poate şi trenul de suprafaţă al lui Ozu cu metroul bucureştean, imaginile descrise mai sus pot fi văzute „live“, în fiecare dimineaţă, în orice „zonă corporatistă“ a Capitalei.

Condiţionalul-optativ

Dacă veţi avea curiozitatea să luaţi parte, chiar şi indirect, la câteva dintre conversaţiile dintre cei denumiţi popular „corporatişti“, veţi sesiza cu siguranţă folosirea excesivă a unei anumite forme verbale: condiţionalul-optativ. „Aş merge acasă, să mă culc“, „Aş vizita lumea“, „Aş intra în concediu“, „Uite cum plouă afară! Aş citi şi aş bea ceai toată ziua“, etc.

Fără a generaliza, această prezenţă nu este întâmplătoare. Corporatistul trăieşte arareori în prezent. Visează la ce ar face ea (el) dacă nu ar fi la serviciu, regretă alegerea locului de muncă în vreo zi mai proastă, meditează deseori la ideea de a-şi „lua viaţa de la capăt“, de a ieşi din ce a intrat, de a schimba totul. Din punct de vedere pragmatic, ca în orice ramură a muncii, printre corporatişti există trei tipuri de angajaţi: cei care-şi urăsc locul de muncă, cei care ar schimba locul de muncă, în principiu, dar preferă comoditatea şi pot „merge pe burtă“ ani în şir (dând impresia de angajaţi modeli) şi cei devotaţi, a căror viaţă, ciclul naturii şi mişcările planetelor se raportează la agenda zilnică de la serviciu.

O pierdere

Despre aceştia din urmă va fi vorba în cele ce urmează. Nu despre toţi, căci ar fi o tragedie aşa ceva, ci despre cei care se obişnuiesc atât de mult să-şi găsească calculatorul, biroul, scaunul, creioanele, agrafele şi cănile de cafea după cum le-au lăsat cu o zi înainte, încât, la un moment dat, îşi dau seama că nu se mai găsesc pe ei înşişi. Despre cei care, după ce au funcţionat ani în şir ca un motor turbo, descoperă într-o zi că bateria maşinii s-a descărcat. Şi în jur se face linişte.

Medicii numesc liniştea aceasta depresie, adevărata maladie a secolului în care trăim. După ani în şir de funcţionat precum un robot, 10-12 ore în fiecare zi, plus weekend-uri, după ani în care viaţa personală, familia, prietenii, plata facturilor, socializarea, plimbările, totul s-a raportat la programul de la serviciu, aceşti oameni clachează. Povestea de mai jos este a unuia dintre aceşti oameni. A cuiva care, încercând ani în şir să câştige totul, a sfârşit prin a se pierde pe sine.

„Simţeam că trăiesc de pomană, că n-am făcut nimic“

Când a intrat pentru prima oară în hala mare unde se aflau birourile şi-a zis: „Eu aici rămân“. Şi a rămas, vreme de 5 ani, 3 luni şi 6 zile, cum îşi aminteşte scrupulos. Pentru cineva educat în familie în cel mai pur spirit competitiv, învăţat de mic că poate cel mai important lucru în viaţă este să dovedeşti că eşti cel mai bun, postul oferit într-o multinaţională cu sediul în Pipera părea provocarea supremă.

Alin, căci aşa îl vom numi în continuare, la cererea sa, are 37 de ani şi lucrează şi astăzi tot acolo. 

Foloseşte expresia „Pălăria jos!“ atunci când vorbeşte despre angajatorii săi. Cică l-au înţeles, au fost foarte „supportive“ (trad. „l-au susţinut“), ba chiar s-au oferit, din proprie iniţiativă, să-i ofere un post „după ce s-a terminat“. Partea asta cu „terminatul“ e extrem de relativă, şi Alin o ştie, dar încearcă să se autoconvingă şi să se automotiveze.

Pentru fostul angajat model de multinaţională, viaţa de acum se împarte în „înainte“ şi „după“. „Înainte“ era planurile, telefoanele, întâlnirile, şedinţele, orele nedormite, weekend-urile la serviciu, mailul de pe telefon (setat să se updateze automat la fiecare 5 minute). Cuvântul-cheie pentru „după“ este „echilibru“. Mers la sală zilnic, alergat în fiecare sâmbătă, fără televizor, cât de puţin calculator, ieşirea la bere, în general, stresul la cote mici. Între „înainte“ şi „după“ a fost haosul.

Începutul: micul concediu

Oficial, în lume există în prezent peste 120 de milioane de oameni afectaţi de depresie. Alin a început să se întrebe dacă nu cumva se numără printre aceştia în momentul în care i se oferise postul la care visase, după ani de promovări succesive şi sarcini de serviciu din ce în ce mai multe şi mai complexe. „Trăiam cel mai frumos moment al vieţii. Adică aşa îmi imaginasem că va fi. Şi când colo, în loc să mă bucur, mă simţeam mai degrabă obosit şi, ciudat, trist“. La scurt timp, au început stările de anxietate şi insomnia. Nu i-a povestit nimic iubitei, iar aceasta a pus toată această explozie de stări pe seama stresului cauzat de munca de la serviciu. Se mai întâmplase, o să treacă, şi-a zis. În replică, Alin nu a vorbit cu nimeni despre asta. Primul doctor la care a fost pentru un control i-a spus că „e ceva pe bază de stres“. „Mi-a spus să-mi iau concediu, măcar două săptămâni. Am făcut-o, dar când m-am întors mă simţeam mai rău ca niciodată“.

Brusc, lumea lui Alin a început să funcţioneze după o serie de reguli cu care nu era obişnuit. Cele vechi, logice şi organizate, dispăruseră complet. În locul lor apăruseră nişte senzaţii puternice de declin, teamă, oboseală şi, cel mai rău, senzaţia că „lumea ar fi mai ok, dacă aş sta retras. Să nu mai apar“. Ajunsese chiar la situaţii absurde: vizualiza în minte mersul micii sale lumi, oameni în metrou, oamenii la serviciu, părinţii săi, iubita sa, toţi făcând lucrurile de zi cu zi, dar fără prezenţa sa.

Diagnosticul: depresie severă

Când al doilea doctor i-a spus că suferă de depresie severă, primul gând care i-a venit în minte lui Alin a fost acela că trebuie să descopere „pastila magică“. „Gândeam ca la serviciu. Ce trebuie să fac, ce paşi trebuie să urmez, ca să-mi ating scopul“. Realitatea era însă alta. I s-a explicat că o cură standard, în măsura în care există aşa ceva, durează aproximativ doi ani. Alin a refuzat tratamentul medical, până când starea i s-a înrăutăţit extrem de sever. Avea gânduri suicidale şi câteva atacuri de panică pe zi. „Îmi luasem concediu de la serviciu, dar continuam să-mi verific mailurile din oră în oră şi să lucrez de acasă“. 

Devenise o legumă. Îşi petrecea zilele numai în apartament, iar dispariţia puzderiei de telefoane cu care fusese obişnuit prin natura postului a înrăutăţit situaţia. „Mă simţeam singur, abandonat. Simţeam că trăiesc de pomană, că n-am făcut nimic“. A decis să se interneze într-o clinică privată de specialiate. După trei luni, şi câteva feluri de pastile încercate, a ieşit. Nimic nu funcţiona. A mers acasă, însă abia putea să se dea jos din pat. Alterna perioade în care dormea extrem de mult, dar se trezea foarte obosit, cu perioade de insomnie cruntă.

Recuperarea: „mutarea salvatoare“

„Acesta este un caz clasic de depresie cauzată de ritmul muncii“, decretează Ioana Marinescu, medic psihiatru, cu specilizarea medicina muncii. Doctorul descrie, în câteva cuvinte, un proces pe care Alin s-a chinuit să-l înţeleagă ani în şir. „Creierul clachează la activitate susţinută, mai ales când aceasta se bazează pe procese de rutină, efectuate sub un mare stres. Acest tip de depresie este caracteristic persoanelor competitive. Rar se întâmplă în cazul celor care nu pun pasiune în ceea ce fac, sau a celor care lucrează sub presiunea dead-line-urilor pentru o scurtă perioadă. E nevoie de cineva care îşi doreşte să rupă norii, cum se spune, să fie cel mai bun, să vrea să câştige totul. O astfel de persoană se implică complet. Problema este că, odată cu această implicare, apar şi problemele. Diminuarea creativităţii clasice, date de un nou proiect, personal sau profesional, dar, mai ales, diminuarea consistentă a timpului alocat activităţilor de destindere ale sistemului nervos: plimbări, lectură, socializare… E un proces de uzură. Şi mai grav este că, în majoritatea cazurilor de acest fel, cel afectat fie nu-şi dă seama de ce i se întâmplă, fie refuză să creadă că ar putea suferi de ceva, chiar şi când semnele sunt evidente. Asta face şi diagnosticul mai greu, ca să nu vorbim de perioada de recuperare“.

Perioada de recuperare. Alin spune că a durat şase luni până a început să iasă din casă şi să se plimbe printr-un parc aflat în apropiere. Apoi a descoperit cărţile. A început să citească organizat, câteva ore, zi de zi, antrenându-şi mintea. A refuzat televizorul, ziarele, orice era legat în vreun mod de un fapt ce i-ar fi putut aduce aminte de serviciu. A ieşit din casă mai des. La început, doar cu prietena, apoi, încet-încet, alături de prietenii apropiaţi. „Am început să văd lumea diferit de cum o făceam înainte. Înainte, totul se învârtea în jurul meu, acum am mutat totul pe ceilalţi. Dacă te implici, încerci să ajuţi, să asculţi sau să vorbeşti despre problemele celuilalt, e mai greu să te întorci la depresie. Mutarea asta m-a salvat“.  

Viitorul: „Asta am vrut să fac“

La carte scrie aşa: că ar fi şase tipuri de modificări pe care un suferind de depresie ar trebui să le parcurgă pentru a ieşi de acolo. Mai întâi, să-ţi confrunţi emoţiile, să înţelegi ce ai făcut de-ai ajuns să te simţi aşa. Apoi, să-ţi reclădeşti încrederea de sine, vorbind deschis cu ceilalţi despre depresie, chiar dacă nu te simţi în largul tău. Ar urma retrasarea priorităţilor personale, sănătatea, relaţiile, familia, în locul celor „corporatiste“. Psihiatrii te mai îndeamnă să şi redescoperi ceea ce vrei să faci cu adevărat, din punct de vedere profesional, dar să nu uiţi că ieşirea din depresie întăreşte caracterul cuiva. Şi, în fine, să nu crezi că este sfârşitul lumii. Pentru că există alte oportunităţi profesionale, multe chiar de la domiciliu. Nu există post care să merite să-ţi sacrifici sănătatea fizică sau mentală.

Asta scrie la carte. Alin s-a întors însă la fostul loc de muncă. Evident, nu ca în prima fază. Este mai degrabă un colaborator permanent, cu program special de serviciu. Nu se consideră vindecat, dar simte că-şi poate relua viaţa profesională. „Nu am cum să renunţ, asta mi-am dorit din facultate. Doar că de data asta ştiu ce nu trebuie să fac. E ciudat să zici asta, mai ales la cât m-am chinuit. Dar să-ţi zic, pe mine m-a ajutat mult“.

Sfatul unui poet: Charles Bukowski

image

„Am perioade când mă simt deprimat. Pur şi simplu mă culc. 3 zile şi 4 nopţi.  Trag perdelele şi mă culc. Mă trezesc, îmi fac nevoile, beau bere şi mă întorc în pat. Ies din asta parcă iluminat complet, pentru trei sau patru luni. Capăt putere. Cred că, într-o zi, cineva va spune: <Acest om psihotic ştia ceva. Toată lumea ar trebui să renunţe la tot şi să doarmă pentru 3 sau 4 zile>. Suntem atât de obsedaţi că trebuie să ne trezim să facem ceva, apoi să dormim. Oamenii sunt sclavii acestei rutine, nu pot ieşi din acest cerc. Sunt legaţi la nişte procesoare: sus-jos, sus-jos… Nu poţi face asta zi de zi. Pur şi simplu nu se poate.“

Mai multe - Societate

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite