Constantin Dumbravă, primul român care a explorat teritoriul înghețat al Groenlandei. Cum a fost sabotată a doua expediție
0Pe vremea când în Groenlanda trăiau doar eschimoși, un român a făcut mai multe expediții în ținutul ghețurilor. Constantin Dumbravă a supraviețuit iernii polare, a trăit alături de eschimoși, întorcându-se acasă cu un film documentar despre viața acestor oameni care trăiau în sălbăticie, a adus informații importante despre meteorologie, geologie, flora și fauna zonei.
O frumoasă zi de mai a anului 1927. Europa și lumea întreagă răsuflau mai uşurate. Rănile războiului se cicatrizaseră și nimic nu prevestea că, doar peste câteva decenii, norii negri se vor abate din nou asupra Planetei. Un român visa însă la altceva: la teritorii pe unde nu călcase picior de om, în lumea ghețurilor veșnice ale Groenlandei. Nu era pentru prima dată când pleca în aventură. Cu doi ani înainte explorase țărmul și a realizat că pentru a face o expediție în adâncul acestui teritoriu avea nevoie de mult mai multe resurse.
La activ mai avea câteva călătorii arctice: în 1916 fusese pe insula Spitsbergen (ce aparține de teritoriul Svalbard, Norvegia, din Oceanul Arctic) în timpul unei călătorii de studii, în 1919 a străbătut tundra siberiană şi insula Wrangel (situată în Oceanul Arctic, aparține de Rusia) unde a făcut descoperiri importante, așa cum aflăm dintr-un interviu pe care l-a dat ziarului „Lupta“ în anul 1925: „În primăvara anului 1927, expediţiunea care va cuprinde doi români: un ofiţer şi cu mine, doi americani, un francez şi un canadian. Întovărăşit de amicul meu, ofiţerul (este vorba de d. Romulus Cociaş, interloctorul meu) şi doi eschimoşi, vom merge cu sania spre Pol, unde socot să înfig drapelul românesc. Plecat din Itah la începutul lui April 1927 ne vom înapoia pe la 15 Iunie şi de acolo spre Montreal“, spunea Constantin Dumbravă.
Romulus Cociaș, ofiţer din Marina comercială română pe vaporul „Steaua Română“, spunea la rândul său pentru aceeași publicație: „Plecarea spre mările îngheţate va avea loc în primăvara anului 1926 şi va dura până în vara anului 1927 şi sper să fie încoronată de succes. Suntem hotărâţi, şi ori atingem Polul unde să înfigem tricolorul naţional, ori ne perdem în gheţurile polare. Nu ne vom înapoia decât după ce vom ajunge acest ţel, dar nu numai acesta este scopul nostru. Pe lângă ambiţiunea şi mândria de a face să fâlfâie la această extremitate a globului pământesc drapelul ţărei noastre, mai avem un ţel, cel ştiinţific, care priveşte nu numai ţara noastră, dar întreaga lume civilizată, şi d. Dumbravă, al cărui tovarăş voi fi, a dat dovadă că sub acest raport poate aduce serviciu țării“. Nu l-a mai însoțit pe Dumbravă în expediție, întrucât numele său nu mai apare nicăieri.
Întrebat de unde are banii necesari expediției, Constantin Dumbravă, despre care presa din Franța scrisese deja cuvinte de laudă, a mărturisit că Guvernul român nu s-a interesat de această expediție, „mulţumindu-se să mă încurajeze cu urări de izbândă, însă Societatea de Geografie a Franţei mi-a pus la dispoziţie, în mod gratuit, instrumentele ştiinţifice de cari am nevoie afară de o subvenţie uşoară ce mi-a promis. În urma propunerei d-lui dr. Charcot, Societatea de Geografie a decis să patroneze expediţiunea mea şi pentru aceasta îi sunt foarte recunoscător. Este un gest cu adevărat franţuzesc“.
Constantin Dumbravă a plecat spre Polul Nord la 27 mai 1927, fiind însoțit de botanistul belgian Frederick Bernard. Aici a supraviețuit iernii polare într-un iglu, printre eschimoși, cărora le-a aflat obiceiurile, le-a studiat traiul și le-a învățat limba. Când lunga noapte polară s-a lăsat asupra acestei regiuni, botanistul Frederick Bernard a pus pe hârtie cronica vieții eschimoșilor, după informațiile și notele aduse de român. Singura lumină pe care a văzut-o, în decursul acestei nopţi lungi, a fost o slabă iluminare crepusculară ce a deschis niţel cerul înnoptat între orele 10 şi 12 din zi, așa cum a mărturisit exploratorul jurnaliștilor de la publicația „America“, multe fragmente fiind preluate și în presa din România.
În paginile revistei „Realitatea Ilustrată“ găsim amănunte inedite povestite de marele explorator. „Încă din 1925 am început a mă lansa în expediţiuni arctice. Am fost în Groenlanda, făcând oarecari studii meteorologice şi geografice. Reîntors, pasiunea pentru ţara gheţarilor şi a zăpezii veşnice, a teritoriului unde n-a călcat picior de om, creştea din zi în zi. Elaborasem un proiect pentru o expediţiune arctică. Am găsit sprijinul binevoitor al Societății geografice din Franţa şi Belgia şi, după o îndelungată pregătire, la 28 mai 1927, am părăsit New Yorkul, pe bordul vasului Republique, cu destinaţia Copenhaga. Aici am organizat voiajul pe bordul unui vas danez, pus la dispoziţia mea de către guvern, vas construit în aşa fel, că putea înfrunta, cu multă uşurinţă, presiunea gheţarilor. Pe bordul acestui vas, numit Gertruds Rask, am încărcat toate cele necesare, pentru o şedere mai îndelungată. Ca ajutor aveam pe un tânăr ofiţer, din armata belgiană, Freddy Bernard, elev al d-lui Jannotte, directorul Institutului regal de Meteorologie, care m-a secondat în observaţiuni meteorologice şi botanice“, povestea el. După zece zile de navigare, au ajuns la Angmasalik, o localitate din Groenlanda, situată pe coasta de Est, locuită de eschimoşi, care trăiau doar din vânătoare şi pescuit.
Aventuri printre ghețuri
Expediția nu a fost doar o lecție de supraviețuire pe întuneric și frig. Când sloiurile s-au desprins, în primăvară, cei doi au făcut un drum de 250 de mile, cu barca, spre a explora împrejurimile. La un moment dat, motorul bărcii s-a defectat și ei au trebuit să-și continue drumul pe apă numai cu lopețile. Când au trecut pe lângă un fiord, o balenă de mari dimensiuni a ieșit la suprafața apei și a răsturnat barca celor doi exploratori, care s-au trezit și fără provizii, și fără instrumente. Pe când îşi ridicau cortul de pânză pe o peninsulă de gheață, au observat că barca cu care veniseră şi pe care au legat-o de un sloi de gheaţă a fost luată de curent şi dusă înspre larg. Atunci, Constantin Dumbravă a sărit în apa rece ca gheața și a înotat până la barcă, pe care a adus-o la mal. Era singurul lor mijloc de transport de a ajunge în Groenlanda.
La întoarcerea în New York, membrii expediției polare au adus cu ei amintiri, experiențe, studii meteorologice, geologice, botanice, zoologice, geografice, dar și multe informații despre coasta răsăriteană a Groenlandei, a gheţarilor polari, a condiţiilor meteorologice. „Am adus cu mine o colecţie foarte bogată, etnografică, o vulpe argintie, pe care am donat-o Grădinii Zoologice din Anvers, un fetus de focă, conservat în formol, pentru Muzeul de Istorie Naturală din Paris, o doză de sânge de eschimos, destinată Institutului Pasteur, spre studiere, un urs alb, o focă împăiată şi numeroase cranii de om şi mamifere. Am adus deasemenea un bogat catalog al florei groenlandeze“.
Eschimoșii, pe peliculă
Poate cea mai importantă mărturie a lumii de altădată a eschimoșilor este filmul făcut de exploratorul român. Despre acest film s-a vorbit mult, iar originalul, aflăm din publicația „Făclia“ din numărul din 1969, a fost păstrat la Arhiva Națională de Filme. Autorul știrii a anunțat că a fost printre primii spectatori ai acestui film, care, îninte de a fi introdus în aparatul de proiecţie, a fost controlat fotogramă cu fotogramă, înmuiat şi întins pentru a nu se deteriora la vizionare. „La început, vedem grupul exploratorilor (din care bineînţeles lipseşte conducătorul lor care filma) pe creasta unui munte de gheaţă. Ei admiră un fermecător peisaj polar în care apele au săpat văi adînci.
Îi vedem apoi la pescuit, în timp ce exploratorul-cineast notează: «Aceşti peşti înoată la 1.000 de picioare deasupra mării, în torenţii repezi de munte. După ce şi-au depus icrele în apa proaspătă, peştii coboară în mare». Exploratorii sunt filmaţi în timp ce grăbesc spre cel mai înalt vîrf, notat de explorator «Casa vînturilor de nord». În sfîrşit, în paginile originalului jurnal apar eschimoşii, care le arată exploratorilor o mare prietenie. Imaginile şi comentariul filmului aproape se suprapun. Notaţia este riguros ştiinţifică, păstrînd însă o urmă de umor, atunci cînd se întreabă, după vînarea unui rechin: «dar cum a ajuns acest peşte semi-tropical atît de departe în nord nu vrea să ne povestească. Ne închipuim că rechinii îşi petrec tot timpul liber străbătînd coasta Atlanticului. Poate că exemplarul acesta a vrut să vadă la faţă un eschimos»“.
Mai departe, pelicula filmată păstrează în memorie momentul în care eschimoșii vânează o balenă, surprinzând cu artă autentică bucuria lor după ce a fost capturat uriaşul cetaceu. Filmările continuă cu interioarele igloo-urilor, acolo unde apar obiectele de îmbrăcăminte ale eschimoșilor, confecționate din piele de focă. Spre surprinderea tuturor, exploratorii sunt martorii unei întreceri sportive între localnici. Câștigătorul, eschimosul Tuck, își încasează bucuros premiul: o monedă de 5 dolari oferită de exploratori. La finalul filmului apare în imagini și Constantin Dumbravă alături de un bărbat voinic, înveşmântat din cap până în picioare în blănuri, cu faţa arsă de soarele polar.
La rândul său, ziarul „The Philadelphia Inquirer“ a dedicat o pagină acestei expediții, spunând că datele culese în cele 14 luni cât a durat expediția sunt de un nepreţuit folos cunoştinţelor meteorologice. „D. Dumbravă a reuşit să soluţioneze enigma curenţilor aşa zişi anti-ciclonici, cari sunt originea atâtor groaznice furtuni şi uragane ce desrădăcinează pomii şi smulg din temelie casele. Un alt obiectiv al expediţiei a fost să se cerceteze dacă e posibil a se clădi în Groenlanda, unde-i leagănul tuturor vânturilor distrugătoare, o staţiune meteorologică, aşa ca să putem fi preveniţi de apropierea cicloanelor. D. Dumbravă e sigur că o astfel de staţiune meteorologică se poate clădi acolo şi că prin mijlocul ei am fi înştiinţaţi cu 24 ore înainte despre apropierea furtunilor. Este de o mare importanţă de a şti drumul luat de aceşti curenţi dezastruoşi. Lumea s-ar pregăti să înfrunte furia ori ar părăsi regiunea ameninţată“, relata presa de peste Ocean.
Expediția românească s-a desfășurat sub auspiciile Societății de Geografie a Franței și a Societății Regale Belgiene de Geografie, cu fonduri puse la dispoziție de Societatea de Geografie din Philadelphia, de Clubul Exploratorilor din New York și de Universitatea din Michigan, SUA.
Tragedia dirijabilulul „Italia“
Expediția lui Constantin Dumbravă s-a desfăşurat în perioada în care la Polul Nord a avut loc tragedia dirijabilului „Italia“, comandat de generalul italian Nobile. Această tragedie, care a ținut cu sufletul la gură întreaga omenire, a luat fața expediției științifice. Nu s-a aflat niciodată de ce a căzut balonul în mai 1928 şi nici nu se poate explica cum de o parte a echipajului a căzut în alt punct. Unii au fost de părere că, din cauza enormei cantităţi de gheaţă care îl acoperise, balonul nu s-a mai putut susţine. Alţii cred că Nobile a aterizat de bună voie din teama ca furtuna să nu-l împingă în ţinuturi unde ar fi fost greu să obţină vreun ajutor. Cert este că, în cădere, balonul s-a izbit de pământ sau de gheaţă, care au determinat ruperea nacelei şi prăbuşirea ei cu o parte din oamenii echipajului. Așa încât, balonul, uşurat pe neaşteptate, s-a înălţat repede, ducând cu sine departe şapte din oameni, despre a căror soartă nu se ştia nimic.
Ce a urmat a fost una dintre cele mai dramatice și mai costisitoare operațiuni internaționale de salvare din istoria explorărilor arctice, scria presa vremii. Mesaje de ajutor transmise cu un mic radio au fost captate întâmplător de un radioamator rus, iar vestea a mobilizat resurse din mai multe țări. În ajutorul naufragiaților au plecat două vase ruseşti spărgătoare de gheaţă. Exploratorul norvegian Roald Amundsen, rival și fost coleg al lui Nobile, s-a alăturat eforturilor de căutare. „Aviatorul Groibaud a plecat, azi dimineaţă, cu hidroavionul său spre Borgen, unde se va întâlni cu Amundsen, spre a organiza expediţia de salvare a echipagiului Italiei“, anunța presa. Numai că avionul său a dispărut în zborul de salvare și nu a mai fost găsit niciodată. Supraviețuitorii au fost în cele din urmă salvați în iulie de pilotul suedez Einar Lundborg, care a aterizat cu un mic avion pe gheață. Primul salvat a fost chiar Nobile, ceea ce a generat ulterior o controversă în Italia, unde a fost acuzat de lașitate pentru că și-ar fi abandonat oamenii. Atunci au murit 17 oameni, membri ai echipajului, dar și salvatori.
A DOUA EXPEDIȚIE ROMÂNEASCĂ LA POLUL NORD
„Gheaţa ne bara drumul. Ne găseam la o distanţă de 50 km de bază“
După doar câțiva ani, Constantin Dumbravă a început pregătirile pentru o nouă expediție. „Actualmente, lucrez intens la organizarea unei importante expediţiuni pur româneşti, deoarece o intitulez «Expediţia românească la Polul Nord». Fondurile acestei expediţiuni vor fi o parte din resursele mele mele personale şi o frumoasă subvenţie, oferită de universităţile americane“, le spunea exploratorul român jurnaliștilor de la „Realitatea Ilustrată“. Ținta lui era de a stabili la nord-estul Groenlandei o bază aeriană, constituind un punct favorabil pentru viitorul traseu de navigaţie aeriană America-Europa. Aceasta urma să fie folosită timp de patru luni din an, când condițiile atmosferice erau favorabile. „Scopul este deschiderea liniei Paris-New York pe cale aeriană. După proectul întocmit de mine, bazat pe rezultatele studiilor din prima expediţie, un aeroplan plecat din Paris sau New York, trecând prin Groenlanda şi anume prin punctele indicate de mine, după un sbor de 40 ore, cu 6 escale, ajunge la destinaţie fără nici un risc. Proectul meu a fost studiat şi aci în America, fiind aprobat în totul. Timp de 14 luni cât vom rămâne în Groenlanda, ne vom ocupa cu determinarea precisă a terenurilor apte de a fi transformate în locuri de aterizaj“, era el convins că-și va duce proiectul la capăt. Un alt scop al expediţiei era realizarea unui film despre viața eschimoşilor, oamenii care trăiesc printre gheţari, ducând o viaţă cu totul primitivă.
În același interviu anunța și proiectele celei de-a doua expediții. „Vă pot spune că voi îmbarca pe vaporul cu care plec un avion, un biplan, tip american, care îmi va servi în raidul meu. Cu toate că şi eu sunt un bun pilot, am la dispoziţia mea pe unul dintre cei mai buni piloţi americani, căci vreau să-mi rezerv partea observaţiunilor. Plecarea mea cu avionul va avea loc în 1931, după ce timp de un an voi face observaţiuni locale. În timpul şederii mele la Pol, voi întocmi o hartă meteorologică a regiunii, făcând zilnic sondagii aerologice, fie cu ajutorul baloanelor sonde, fie cu smee, prevăzute cu aparate de înregistrat. De asemenea, voi întreprinde recunoaşteri aeriene, pentru a explora imensul gheţar de 518.000 kilometri pătraţi, unde am impresia că se găseşte localizat anticiclonul glacial. Baza mea se va afla la o depărtare de 15 grade latitudine de Pol, ceeace îmi va permite a face studii extrem de interesante“, spunea entuziasmat exploratorul român. Pentru a avea loc în bagaje pentru aparatura necesară, va lua doar câteva tone de conserve, restul fiind procurat de la fața locului: „În Groenlanda se găseşte carne de focă excelentă, peşti delicioşi, păsări de tot felul şi astfel voi evita alimentaţia bazată pe carne conservată“. Era decis ca, la întoarcere, să facă o vizită și în România.
Dar a venit și anul 1930, iar pregătirea expediției mergea greu. „Se împlinesc trei luni de când m-am reîntors din Europa, unde am aranjat toate chestiunile în legătură cu colaborarea Franţei şi a Belgiei. În Franţa, în mod principal, am aranjat cu ministrul Aviaţiei, d. Laurent Eynac, pentru o colaborare la deschiderea traficului aerian Paris-New York prin Groenlanda. La revenirea mea în Europa, prin aprilie cred, voiu aranja definitiv această chestiune. Aci, în America, cu multă greutate am reuşit să pun la punct ultimele chestiuni în legătură cu plecarea mea în Groenlanda. M-am lovit şi mă lovesc încă de greutăţi materiale formidabile. Speram că mă voiu bucura de sprijinul românilor din America“, anunța el trist.
Umilit de români
Nu exagera cu nimic. În publicația „Cuvântul“ din anul 1930, diplomatul român Dimitrie Dem Dimăncescu scria că, pe când era la Washington, a găsit într-o zi pe masa sa de lucru o carte de vizită: „Pe un carton de proastă calitate, era tipărit Constantin Dumbravă, cu subtilul «singurul explorator român la Polul Nord». Uşierul introduse în biurou un tânăr sărăcuţ îmbrăcat, care aducea cu sine o foarte vagă recomandare a Legaţiunei noastre din Bruxelles. Domnul Dumbravă care, după împrejurări, se intitulează şi doctor vroia să plece la Polul Nord, ca să-l descopere încă o dată. Nu prezintă nici o calificare pentru această îndrăsneaţă întreprindere. Nu era nici geograf, nici geolog, nici naturalist şi nu poseda nici o diplomă academică în sprijinul ambiţiunilor sale. Sunt totuşi căi şi căi. Domnul Dumbravă a devenit pseudo-secretarul particular al unei doamne în vârstă din New York, care a reuşit prin relaţiunile sale să-l «agaţe» pe tânărul şi unicul explorator român unei expediţiuni de studii americane în regiunile subarctice. Şi astfel a avut norocul să meargă în lumea polară, undeva pe coasta Groenlandei, de unde s-a întors eu foarte multă emfază, pentru a avea curajul să conferenţieze sub auspiciile acelei patroane bătrâne, pentru beneficiile unui mic cerc monden din imensul New York“.
Și totuși, aceeași publicație făcea un apel de strângere de fonduri pentru misiunea românului explorator. „D. Borza, secretarul general al Ministerului instrucţiunei, a primit o scrisoare din partea d-lui Constantin Dumbravă, dela Paris, prin care i se face cunoscut că a început organizarea celei de a doua expediţii româneşti în regiunile arctice, în 1930, comandată de exploratorul român de mai sus. (...) Aprovizionarea se face pentru 8 persoane, pe o durată de 14 luni“. În continuarea anunțului se cerea procurarea a 200 de kilograme de fasole albă, 400 de kilograme de făină albă, 200 de kilograme de mălai, 100 de kilograme de prune usate, 50 de kilograme de brânză în putină, 100 de kilograme de biscuiţi militari și 300 de kilograme de zahăr tos. Americanii contribuiau cu mari cantități de conserve, Franţa şi Belgia cu instrumente, tutun, chibrituri, alimente, vinuri, alcool.
Echipajul era compus din Constantin Dumbravă, șeful acestei expediții, Freddy Bernard, meteorolog ajutor, Paul Ivanoff, telegrafist TF și radio, dr. Henry Doru, șef al serviciului de presă, trimis special al ziarelor „Dimineața“ și „Adeverul“.
Insula sălbatică pe care nu era loc de două expediții
La 19 iulie 1930, echipajul a plecat spre Groenlanda, însă expediţia la Polul Nord n-a putut fi dusă la bun sfârşit, întâmpinând unele greutăţi. Ce s-a întâmplat aflăm chiar din mărturia lui Constantin Dumbravă relatată ziariștilor de la publicația „Dimineața“ printr-o scrisoare, un an mai târziu. „Echipajul vaporului era norvegian. După 16 zile de navigaţie ajungem în faţa imposibilităţii de a mai continua. Gheaţa ne bara drumul peste tot. Ne găseam la o distanţă de 50 km de punctul unde trebuia să-mi instalez baza. Cum sloiurile se acumulau în jurul vaporului ameninţându-1 de a-1 strivi, am dat ordin să ne dirijăm spre Scoresby Sund. unde se găseşte un post de telegrafie fără fir, cu ajutorul căruia puteam anunţa situaţia noastră guvernului danez, ceea ce am făcut“, relatează Dumbravă situația în care s-au aflat membrii expediției.
Au descoperit apoi un loc admirabil din toate punctele de vedere pentru popas. A așteptat șase zile răspunsul telegramei, dar nu a venit. Atunci, a trimis un eschimos cu caiacul său după veşti. Acesta i-a adus o altă veste: aceea că administratorul nu are niciun răspuns. Forţat de căpitanul care se vedea în pericol de a rămâne în acele regiuni pentru un an, a dat ordinul de a debarca. Tocmai în a opta zi a primit o notă de la administrator în care i se spunea că guvernul nu îl autorizează să stea pe locul unde se instalase. Dumbravă trimite atunci altă telegramă la Copenhaga explicând situaţia în care se aflau cu toții, însă în aceeași zi vine răspunsul prin care erau anunțați că nu vor primi niciun fel de ajutor. Mai mult decât atât, administratorul a refuzat, în urma acestei dispoziţii, să le vândă biscuiţi sau să le ofere orice altă ospitalitate.
În mijlocul satului se găsea totuşi instalată o expediţiune germană, compusă din trei membri, continuă relatarea Constantin Dumbravă, care însă nu i-a întrebat dacă au nevoie de ceva. „Am decis să ne întoarcem spre baza noastră pe jos, 55 kilometri, peste munți și adeseori desbrăcaţi traversând mai multe râuri cari se scurgeau din gheţarii tereştri. După 25 ore de parcurs, am ajuns la casa noastră. Ne-am apucat imediat să instalăm postul de emisiune de telegrafie fără fir, cel de recepţie fiind deja instalat, aşa că, în câteva zile am putut comunica cu civilizaţia. În programul meu aveam aranjat de a comunica de două ori pe zi buletinul meteorologic al Europei şi Americei. Eu cred că această chestiune a jenat mai mult pe cei 3 germani, cari nu aveau post de emisiune de T.F.F. trimiţând telegramele lor prin guvernul danez“, continuă să povestească exploratorul român. Avea dreptate. Într-o seară, a captat următoarea telegramă transmisă centralei lor, care se găsea pe coasta de vest a Groenlandei: „Expediţiunea franceză pusă sub comanda lui Constantin Dumbravă este instalată la 55 km apropiere de noi. Posedă un puternic post de T.F.F. de emisiune, cu ajutorul căruia transmite rapoartele meteorologice direct“. Din acel moment, eschimoşii îi vizitau pe furiş şi le spuneau că administratorul, sub pedeapsă de moarte, le-a interzis să le acorde vreun ajutor.
Misiune abandonată
Realizând că misiunea sa încurcă, a decis să abandoneze și a anunțat la Copenhaga că poate să trimită vaporul de inspecție să vină și să-i ridice de acolo. Așa s-a sfârșit cea de-a doua expediție. „În concluzie, expediţiunea mea din 1930 aduce cu dânsa un film cinematograf care se joacă la un mare cinematograf din Paris şi în care se vorbeşte despre România. George Le Fevre, trimisul cotidianului «Le Journal», a făcut un mare reportagiu asupra misiunii în care iarăşi a vorbit de români. Mi-am pus la punct staţiunea de T.F.F. şi alte materiale de studii cari îmi vor servi în altă expediţiune“, încheie Dumbravă.
La Copenhaga, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine și-a exprimat regretul pentru incidentul produs, declarând că acelea sunt ordinele administraţiunii groenlandeze. „Mi-a spus cum că pe coasta orientală a Groenlandei sunt două zone internaţionale unde pot să mă duc când doresc. Aceste zone de cari n-am ştiut până acuma că sunt libere intră tocmai în programul meu din 1932, căci pentru acel an prepar o expediţiune cu totul sub altă formă. Pentru anul 1932 şi 1933, s-a instituit o comisiune internațională pentru cercetări meteorologice în regiunile arctice. Din acea comisiune fac şi eu parte, fiind propus ca membru de către Institutul de meteorologie din Bruxelles. Misiunea mea va fi financiată de instituţiuni ştiinţifice din Belgia şi de un mare cotidian francez“, adăuga exploratorul român.
Ultima călătorie în Groenlanda a fost efectuată de Constantin Dumbravă în anul 1934, dar s-a încheiat tragic. Balonul în care se afla s-a prăbuşit în ocean, aproape de ţărmul țării regelui Christian al Danemarcei. Eschimoşii au reuşit să-l salveze. În urma acestui accident, savantul român s-a îmbolnăvit însă grav, rămânând în viaţă doar câteva luni. A murit la 22 septembrie 1935. Avea doar 37 de ani.
Un monument funerar în amintirea unei legende
Constantin Dumbravă s-a născut la 13 aprilie 1898, tatăl său, Gheorghe, fiind factor poştal, iar mama, Profira, lucrătoare la căile ferate. A urmat şcoala primară la Buhuşi, iar liceul la Botoşani, distingându-se ca elev eminent. După terminarea Primului Război Mondial, Dumbravă s-a înscris în Franţa la o şcoală specială de aviaţie, unde şi-a luat diploma de pilot aviator. În același timp a urmat liceul superior, reuşind apoi să se înscrie la o universitate din Belgia, unde a studiat chimia. O bursă i-a dat posibilitatea să urmeze studii de ştiinţe naturale şi fizică la Sorbona, în Franţa, iar ulterior să obţină titlul de doctor în ştiinţe, în Belgia. Dar cariera didactică ce i s-a oferit la Sorbona nu l-a tentat, fiind fermecat de mirajul depărtărilor şi mai ales al ţinuturilor arctice.
După ce s-a căsătorit cu americanca Estelle Heigs, s-a stabilit la New York, unde și-a pregătit cele trei expediții. La terminarea studiilor, a început să strângă material documentar despre enigmatica Groenlandă, iar în anul 1925, pe când avea 27 de ani, tânărul a obținut fondurile necesare pentru organizarea unei prime expediţii, de scurtă durată, de-a lungul ţărmului groenlandez. A cules primele informaţii despre caracteristicile geologice şi atmosferice ale zonelor de coastă, despre formarea aisbergurilor, despre fauna şi flora zonei. Tot atunci a luat contact pentru prima dată cu eschimoşii. În urma cercetărilor meteorologice, a fost modificat traseul de traversare aeriană a Atlanticului, adoptându-se o rută mai puţin expusă intemperiilor. După expedițiile în ținutul ghețurilor, exploratorul român a publicat şi două cărţi: „Jurnal de călătorie“ în limba engleză și „Un an printre eschimoşi“ în franceză.
A murit la 22 septembrie 1935, fiind înmormântat pe Coasta de Azur, în cimitirul din Cannes. În Buhuși, orașul în care s-a născut, nimeni nu mai știe nimic de acest explorator. În cimitirul din localitate, fratele său, Dumitru, a ridicat o placă funerară în amintirea sa, după ce a încercat fără succes să îi aducă acasă osemintele. „Acest monument a fost refăcut de fratele celui ce a fost dr. în științe geologice Constantin Dumbravă, șeful primei expediții române în Groenlanda în anii 1927-1930. Născut în Buhuși 1898 decedat și înmormântat la Canet (!!!) Franța în 1935“, scrie pe placa funerară din cimitirul din localitate. În anul 1989, jurnaliștii de la „Flacăra“ au vorbit cu nepotul exploratorului, care a relatat că printre documentele rămase de la înaintașul său s-au numărat şi mai multe manuscrise, dar acestea au fost distruse în cursul unui incendiu produs la locuinţa fratelui său, care le avea în păstrare.
Se încarcă comentariile...
