Video Orașul uraniului, salvat de fonduri europene. Metalele viitorului, ascunse în adâncurile munților din jurul său
0Ștei, un fost oraș al uraniului cu o istorie tulburătoare, se dezvoltă treptat cu ajutorul fondurilor europene. În jurul lui, Munții Bihorului păstrează bogății impresionante și rămășițele unui trecut plin de controverse.
Lanțul montan al Apusenilor a păstrat resurse naturale impresionante, iar o mare parte dintre acestea s-au concentrat în zăcămintele din Munții Bihorului, pe valea Crișului Negru și a afluenților săi. De-a lungul timpului, comunitățile din zonă s-au dezvoltat în jurul centrelor miniere bogate în aur, argint, cupru și, mai târziu, molibden și bismut. Începerea exploatării uraniului în Munții Bihorului, la mijlocul secolului XX, a accelerat extinderea unor așezări rurale de pe valea Crișurilor și transformarea lor în orașe miniere.
În anii ’50, peste 30.000 de oameni locuiau în noile orașe Ștei, Nucet și Vașcău, înființate la câțiva kilometri de mina de uraniu deschisă de sovietici, pe Valea Băiței, numită Băița Plai și apoi Avram Iancu. Majoritatea muncitorilor au fost atrași aici de salariile impresionante pentru acea vreme oferite minerilor, de conducerea sovietică a „Sovrom Uraniu”, compania care gestiona extracția uraniului descoperit în România. Alții au fost mobilizați de regimul comunist controlat de sovietici, din rândul soldaților, deținuților politici și al localnicilor din satele Apusenilor.
Exploatarea de pe Valea Băiței s-a făcut într-un ritm amețitor și, la început, în carieră deschisă, datorită zăcământului bogat în minereu de uraniu. Practic, un munte a fost sfărâmat, încărcat în vagoane, măcinat în morile de la Ștei, sigilat și „mutat” sub paza soldaților sovietici în Uniunea Sovietică. Zilnic, plecau din orașul Ștei (numit Dr. Petru Groza între 1958 și 1996) mai multe trenuri cu concentrat de minereu uranifer, care treceau în URSS prin nordul țării, la Halmeu (în apropiere de Sighetu Marmației).
Zăcământul de uraniu s-a epuizat treptat, iar după 1960 exploatarea a fost preluată de statul român. Minele de uraniu s-au închis în anii ’90, iar industria din jurul lor a intrat în declin, astfel că micile orașe din jur au ajuns în pragul falimentului.
Orașul Ștei mizează pe fonduri europene
În prezent, mai puțin de 10.000 de oameni numără împreună orașele Ștei, Vașcău și Nucet. Afectat în ultimele decenii de probleme economice și sociale, orașul Ștei, cu mai puțin de 6.000 de locuitori, și-a căutat salvarea în atragerea fondurilor europene.
Autoritățile din orașul aflat pe Valea Crișului Negru, la 15 kilometri de fostele mine de pe Valea Băiței, se mândresc cu sume record atrase din fonduri europene. În 2025, aproape 30 de milioane de lei – adică o treime din veniturile încasate la bugetul local – au provenit din plăți aferente unor proiecte europene.
„În anul 2025, bugetul total al orașului a fost de 102,54 milioane lei, iar valoarea fondurilor europene atrase a ajuns la 29,37 milioane lei. Acest rezultat plasează Ștei pe locul al doilea în județul Bihor, după municipiul Oradea, în ceea ce privește atragerea fondurilor europene. Un indicator esențial al performanței îl reprezintă investiția pe cap de locuitor. Din această perspectivă, Ștei a înregistrat în 2025 o valoare de 18,24 mii lei/locuitor, situându-se pe locul al treilea la nivel național între toate orașele și municipiile din România”, susține primarul Iulian Balaj, într-un mesaj pe pagina sa de Facebook.
Acesta adaugă că fondurile europene au avut un rol decisiv în revitalizarea orașului și în îmbunătățirea condițiilor de viață atât pentru locuitorii Șteiului, cât și pentru aproximativ 30.000 de persoane din zona de influență a orașului. În ultimii cinci ani, la bugetul orașului bihorean au ajuns aproximativ 15 milioane de euro din finanțări europene. Micile orașe învecinate, Nucet (video) și Vașcău, care numără împreună circa 4.000 de locuitori, nu au atras aproape deloc fonduri europene în ultimii ani.
Cele trei orașe miniere au o istorie comună, strâns legată de resursele naturale din Munții Bihorului, din Apuseni. Primele mine de aur, argint, plumb și cupru au fost deschise aici în perioada medievală, la Băița, aflată la 15–20 de kilometri de Ștei.
Primele mine de molibden și bismut de la Băița
În secolul al XIX-lea, la Băița funcționau mine de plumb și cupru, aflate în administrarea statului austro-ungar. Minereurile erau topite într-un furnal construit în 1896 în localitatea de pe valea Crișului Băiței, însă, după epuizarea zăcămintelor exploatate, minele au fost abandonate.
În primii ani ai secolului XX, valea Băiței atrăgea din nou atenția prin două minerale valoroase descoperite în cantități impresionante: bismutul și molibdenul, exploatate din jurul anului 1890 și până la sfârșitul Primului Război Mondial.
„Aceste două metale au întrebuințări cu totul speciale: bismutul în industriile chimică și farmaceutică, iar molibdenul în industria oțelurilor speciale. Fiind foarte rare, sunt cu atât mai căutate și bine plătite. Zăcămintele lor din România, situate în Munții Bihorului, în jurul localității Băița (fostă Rezbanja), fiind foarte bogate, au o mare însemnătate pentru economia națională, mai ales ca materii prime pentru export. Din statisticile rămase din perioada administrației maghiare reiese că bismutul constituia un produs secundar al minelor de aici, deoarece zăcămintele propriu-zise de bismut – care, după constatările mele personale, sunt foarte bogate – nu au fost niciodată exploatate sistematic. Totuși, chiar și ca material secundar, producția de bismut metalic a atins 25.000 de kilograme pe an”, informa, în 1929, geologul G. V. Cruglicov, în publicația economică Argus.
Specialiștii au conturat la Băița zăcăminte de bismut compuse din filoane de 5–6 metri grosime de wollastonit și tremolit, impregnate cu bismut nativ, bismutină și molibdenită, care ar fi putut aduce o producție anuală de aproximativ 100 de tone de bismut, una dintre cele mai mari din lume la acea vreme.
În anii interbelici, geologii care au cercetat ținutul Băiței, din Munții Bihorului, au identificat aici un amestec impresionant de minerale: arsenic, argentit (sulfură de argint), aur filiform, blendă (sfalerit), sulfuri de cupru, antimoniu, tetradimită (telurură de bismut), rizbanyită (sulfură complexă de plumb și bismut), cosalit (sulfosare de plumb și bismut), bismut, cuarț, cuprit, carbonat de zinc (smithsonit), miniu (oxid roșu de plumb), corindon (oxid de aluminiu), hematit (oxid de fier), magnetit, limonit, spinel (oxid dublu de magneziu și aluminiu), calcit, pirită, azurit (carbonat bazic de cupru), aurichalcit (carbonat bazic de zinc și cupru), cerusit (carbonat de plumb), wollastonit (silicat de calciu), augit, tremolit (silicat de calciu și magneziu), hornblendă, ortoză (ortoclaz), epidot, vezuvian, laumontit, grossular, desmin, calamină, apofilit, dioptaz, steatit, biotită, flogopit, caolin, vulfenit, titanit și zircon.
Minele rare în Europa interbelică
Minele de bismut și molibden de la Băița au fost redeschise la mijlocul anilor ’30 de societatea Aurum din Brad și preluate în anii următori de societatea Molibden din București. O uzină electrică și o instalație de flotație au fost puse în funcțiune în 1937.
„Capacitatea de producție a ajuns la 10–15 tone lunar, un rezultat favorabil, datorat instalațiilor moderne de care dispune întreprinderea. Calitatea produselor este apreciată de specialiști drept excelentă, iar producția înregistrează o creștere constantă. În anul 1937 s-au produs 68 de tone, iar în anul următor cantitatea a fost și mai mare. Datorită noilor instalații, capacitatea de producție ar putea fi majorată până la 200 de tone anual”, informa publicația Consum, în 1939.
Moștenirea orașelor uraniului din Munții Apuseni: „S-a exploatat în ritm ameţitor. Mulți mineri nu depășeau 60 de ani”Specialiștii arătau că molibdenitul obținut din minereul de molibden avea un rol important în fabricarea oțelurilor speciale pentru arme, avioane și automobile, înlocuind în multe cazuri nichelul.
„Importanța minelor de molibden de la Băița se poate constata și din faptul că, în Europa, nu se găsesc decât patru exploatări de acest tip. Molibdenitul produs de Societatea Molibden S.A. este exportat în special în Anglia. Punerea în funcțiune a minelor de la Băița contribuie în mare măsură la îmbunătățirea situației economice a regiunii Moțești, oferind locuri de muncă pentru câteva sute de muncitori”, informa publicația economică.
Minele de la Băița, preluate de societatea Europetrol în 1941, și-au redus activitatea în anii celui de-al Doilea Război Mondial. La scurt timp după instaurarea regimului comunist, au fost naționalizate.
„Așezate pe marginea izvorului Crișului, minele de molibden și bismut din Băița-Bihor așteaptă în fiecare zi zecile de muncitori, ce din tată în fiu depun în adâncul lor o muncă grea și aspră. De la vârsta de 14–15 ani și până la vârsta de 60 de ani, ceas de ceas, zi de zi, anii lor se trec în beznă”, informa publicația Crișana, în 1946, descriind condițiile dificile de muncă ale minerilor.
Presa vremii arăta că în Europa molibdenul se mai găsea doar în Norvegia și Iugoslavia, iar bismutul numai în Germania. În anii războiului, la Băița se produceau anual opt tone de bismut și trei tone de molibden. Investițiile au fost extinse de regimul comunist, iar la sfârșitul anilor ’40 sute de oameni au fost angajați în minele redeschise.
„Muncitorii de la Băița, în scurt timp, au pus în stare de funcționare mina, muncind în mod voluntar peste 4.000 de ore la scoaterea apei din mină, la curățirea și repararea canalului pentru turbina hidroelectrică. Astăzi, producția crește din ce în ce mai mult, planul pe primul trimestru fiind depășit. Totuși, se mai simt unele lipsuri la această mină, care rezultă mai ales din lipsa de colaborare tovărășească dintre tovarășii din conducere și muncitori. Așa, de exemplu, în ceea ce privește construirea locuințelor pentru muncitori, conducerea fabricii nu a dat atenția cuvenită acestei cerințe juste a muncitorilor”, nota publicația Crișana în 1949.
Presa vremii menționa lipsurile cu care se confrunta mina de molibden și bismut, dar și eforturile minerilor de a-și depăși planul de lucru, expansiunea centrului minier și construirea locuințelor muncitorești. Relatările entuziaste ale presei de partid despre Băița au încetat odată cu preluarea exploatării de către Sovrom Kvartit (Uraniu), în 1952.
Între timp, fusese conturat un zăcământ impresionant de uraniu la Băița, după ani de cercetări începute de specialiștii Germaniei naziste în timpul războiului și continuate de sovietici. Zona a fost militarizată, iar terenurile agricole și satele din jur au fost transformate în tabere muncitorești care aveau să devină orașe miniere.
„În anul 1951 au fost descoperite zăcăminte de minereuri rare (uraniu) în Munții Bihor, la Băița, de către „Expediția numărul 3” a Ministerului Geologiei al URSS. În ianuarie 1952 a luat ființă Societatea Româno-Sovietică Kvartit, care a intensificat lucrările de prospecțiuni pentru metale rare în regiune. În zonă și-au făcut apariția specialiști ruși, pregătind o exploatare masivă și intensă a zăcămintelor de la Băița. Societatea Sovrom Kvartit lucra 24 de ore din 24, cu un efectiv de 50.000–55.000 de salariați”, arăta Primăria Nucet.
Tot la începutul anilor ’50, peste 80 de hectare de teren de la marginea satului Ștei au fost expropriate pentru a face loc unui oraș complet nou, destinat inginerilor și militarilor sovietici implicați în proiectul minier secret de la Băița, localitate aflată la circa 20 de kilometri. Proiectat la Moscova, orașul Ștei din Bihor a fost construit în stilul specific orașelor muncitorești din URSS, cu cvartale de blocuri dispuse astfel încât, la nevoie, să poată fi folosite ca refugii pentru armată, cu bulevarde largi și clădiri monumentale, decorate în stil socialist.
Sovieticii aveau să rămână aici aproape un deceniu. În același timp, orașul a fost destinat miilor de muncitori veniți să lucreze la mina de uraniu de la Băița, administrată de Sovrom Uraniu (Sovrom Kvartit). În vecinătate, satul Vașcău, cu câteva sute de locuitori înainte de război, a fost transformat și el într-un oraș muncitoresc.
Populația totală a orașelor Ștei, Nucet și Vașcău a crescut în anii ’50 la aproape 30.000 de oameni, însă doar pentru câțiva ani. Minerii erau extrem de bine plătiți, dar înfruntau pericolele radiațiilor, muncind cu unelte rudimentare și fără protecție adecvată. Alături de ei lucrau deținuți politici și militari din detașamentele de muncă înființate de regimul comunist.
„S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm amețitor, probabil pe vremea aceea apărând și expresia «oricând din munți el face-o vale». Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băița Plai, este vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldați și deținuți politici și cu țărani din Apuseni, uluiți de salariile, pentru ei imense, oferite. În ce măsură știau ei cu ce substanță periculoasă lucrează? E greu de spus… Dat fiind că, după ani și ani, au fost găsite în fundațiile caselor lor pietre cu un conținut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic. Deținuții oricum nu contau – erau «dușmanii poporului», iar soldații trebuiau să fie mândri că erau «patrioți» și contribuiau la propășirea patriei”, arăta un document publicat de Federația Națională de Mine și Energie.
Metalele viitorului descoperite în Munții Apuseni. Un loc straniu ascunde marile bogății, ignorate în goana după uraniuMai târziu, exploatarea s-a mutat în subteran, iar galeriile miniere de la Avram Iancu au ajuns să formeze o rețea de aproape 100 de kilometri, întinsă pe trei județe: Bihor, Alba și Arad.
Mina de uraniu a fost închisă în anii ’90, iar orașele din jur s-au depopulat treptat. Ținutul montan, împânzit de numeroase mine și instalații miniere și halde de steril abandonate a continuat să atragă prin bogățiile sale ascunse.
Metalele viitorului, căutate în Munții Bihorului
Pe valea Leucii, la poalele Munților Bihorului, la 20–30 de kilometri de fostele orașe ale uraniului, o companie canadiană, Leading Edge Materials, pregătește un nou proiect minier care vizează explorarea zăcămintelor de cobalt, nichel și sulfuri polimetalice din vechea regiune minieră Băița Bihorului – locul fostelor mari exploatări de uraniu din comunism.
Zeci de kilometri de galerii dezvoltate în trecut pentru exploatarea uraniului din roci carbonatice se află în perimetrul acoperit de licență.
Valea Leucii. Foto: Serviciul de Voluntariat Montan. Facebook
„Aici au fost descoperite și minereuri de cobalt și nichel, care au fost ignorate, deoarece divizia responsabilă a sectorului minier de stat din România în anii 1960–1990 se concentra doar pe ceea ce atunci se numea «metale strategice», iar cobaltul și nichelul nu erau incluse”, arăta compania canadiană.
În unele galerii redeschise din perimetrul cercetat, de aproximativ 25 de kilometri pătrați, au fost descoperite minereuri de cobalt–nichel–aur de calitate ridicată și mineralizații de cupru–zinc–plumb–argint.
În prezent, cobaltul și nichelul sunt considerate esențiale pentru tranziția energetică și dezvoltarea tehnologiilor moderne, fiind utilizate în principal la fabricarea bateriilor litiu-ion pentru vehicule electrice și stocarea energiei.
Se încarcă comentariile...
