"Cei care vorbesc acum despre Piata Universitatii sunt niste frustrati" (partea I)

Urmare din numarul trecut

Coposu mi-a propus sa fiu cap de lista la PNTCD
- Mai departe, sa vorbim de momentul ianuarie, dupa ce in 27 decembrie PNT-ul s-a dus si s-a inregistrat la Tribunal. A fost, practic, primul partid. Pozitia dvs. nu a fost una de deschidere, as putea chiar spune ca a fost dura si de respingere a opozitiei.
- Nu cred ca aveti dreptate. Cred chiar ca, din contra, am avut o atitudine deschisa. De altfel, la 31 decembrie am semnat Decretul-Lege al CFSN privind conditiile de constituire a partidelor politice in spiritul programului CFSN privind pluralismul politic, ca principiu proclamat in Comunicatul catre tara din noaptea de 22 decembrie. in ce priveste atmosfera din tara, pot sa va reamintesc ca, in zilele care au urmat rasturnarii din 22 decembrie, in ciuda efectelor dramatice ale infruntarilor militare, perceptia generala a fost de acceptare si sustinere; nimeni nu a contestat Frontul Salvarii Nationale; pozitia aproape unanima era de incredere si simteam acest lucru, miscandu-ma liber prin capitala si, ulterior, prin tara. Cand a aparut primul moment de tensiune si de contestare? Pe 12 ianuarie. Vreau sa va spun chiar ca, in acele zile, eu m-am vazut cu delegatiile mai multor partide nou-aparute. intalnirea cu PNTCD mi-o amintesc cel mai bine. Impreuna cu Mazilu am primit o delegatie condusa de Corneliu Coposu, din care faceau parte si domnii Diaconescu, Lup, Puiu, ca si mai tinerii Ion Alexandru si Liviu Petrina. Eu atunci il vedeam pentru prima data pe Corneliu Coposu. Nu auzisem de dansul. Am aflat ulterior ca mi-a reprosat ca ar fi vrut sa ia contact cu mine pe 22, dar ca eu nu l-am primit. Eu dadeam, oare, audiente pe 22 decembrie? Nu am inteles reprosul. Noi abia in noaptea de 22 ne-am conturat ideea de Consiliu al Frontului Salvarii Nationale. Dar orientarea noastra era de deschidere totala. In cadrul CFSN-ului, ca structura provizorie de stat, vroiam sa atragem reprezentantii tuturor partidelor. In comisia juridica au intrat reprezentanti si de la PNL, si de la PNTCD. Dar in CFSN n-au vrut sa intre. Acesta a fost raspunsul si al delegatiei PNTCD, in discutia cu noi, din 10 ianuarie, cred, de refuz. In schimb, in finalul discutiei, domnul Coposu mi-a facut o oferta. Sa accept ca in viitoarele alegeri sa fiu cap de lista la PNTCD. Pe atunci inca nici nu aveam idee cum o sa fie organizate alegerile. I-am si spus domnului Coposu: "vedeti care este absurditatea situatiei, dumneavoastra deja va ganditi la alegeri, va ganditi la liste". Noi eram ancorati in problemele activitatii curente, cum sa facem sa se normalizeze viata. Ma rog, cu asta ne-am si despartit. Ulterior, din pacate, aceasta discutie a fost relatata de o maniera deformata, ca eu si FSN-ul ne-am fi angajat ca sa nu participam la viitoarele alegeri. Ei, bine, seara de 12 ianuarie a fost primul moment de inceput de confruntari. Nu politice, nu cu partidele. Dimineata, am depus coroane - erau trei saptamani de la 22 decembrie, zi de parastas - si am mers la toate punctele din Capitala: Cimitirul Eroilor, Universitate, Piata Revolutiei, Piata Romana, Sala Dalles, unde am depus coroane de flori. Dupa amiaza, pe inserat, au inceput sa se adune grupuri de cetateni in fata cladirii din Piata Victoriei, unde erau si CFSN-ul, si Guvernul, si Ministerul de Externe. Si aceasta grupare, pe masura ce crestea, devenea tot mai agitata. Au inceput sa scandeze lozinci anti-FSN si anti-Iliescu. Petre Roman si Mazilu nu reusisera sa linisteasca spiritele. Pana la urma, am iesit in piata, desi multi ma sfatuiau sa nu ies; si aveau dreptate, pentru ca era pericol; erau oameni cu arme in mana, erau ostasi care pazeau, putea sa izbucneasca la intamplare un foc si s-ar fi transformat toata actiunea aceea intr-o incaierare. Mi-am asumat acest risc; impreuna cu Gelu Voican am iesit pe un TAB, m-am adresat direct oamenilor, m-am si prezentat raspunzand intrebarii "Ce-ai facut dom'le in ultimii cinci ani?". Am apelat la dialog si i-am invitat in cladire. Vreo suta de oameni au intrat si am discutat pana la miezul noptii; pana la urma, am cedat unor solicitari. Am elaborat pe loc, Mazilu, impreuna cu mine si cu Petre Roman, un decret pentru reintroducerea pedepsei cu moartea si un decret de scoatere in afara legii a Partidului Comunist. A fost o cedare care, insa, a linistit lucrurile. Pe de o parte, era de inteles factorul emotional. Oameni care au mers la mormintele unor cunostin
te, unor prieteni, unor rude, si care le vroiau razbunate. Asta era, de fapt. Nu din primitivism, ci, pur si simplu, era o pornire umana de inteles. De ce am desfiintat pedeapsa cu moartea, cand n-am gasit si nu am pedepsit pe criminali? Aceasta era intrebarea si, deci, motivatia cedarii noastre. La sfarsitul lunii decembrie semnasem un decret-lege de desfiintare a pedepsei cu moartea, aliniindu-ne la regulile lumii civilizate, lucru apreciat pe plan international. Ulterior, peste o zi-doua, s-a tinut Consiliul Frontului Salvarii Nationale care a dezavuat actiunea noastra si am revocat aceste doua decrete. Am iesit la televiziune impreuna cu Petre Roman si cu Mazilu ca sa ne facem mea culpa. Domnul Coposu, fiind atunci intr-o discutie, ne-a reprosat ca am cedat presiunii strazii. Si avea dreptate. Ulterior, dupa 20 ianuarie, am avut o discutie in Consiliul Frontului Salvarii Nationale, largit de asta data, cu reprezentantii tuturor judetelor, presedinti din judete si alti reprezentanti. Eram, de-acum, vreo 160 de membri. Si atunci, cei din teritoriu au ridicat o problema: in toate judetele apar partide, vin la administratia locala sa le ceara sedii, se pregatesc de alegeri. Si noi ce facem, vorba lui Caragiale, noi cu cine votam? Noi ne-am asumat raspunderi, noi ne-am asumat riscuri, ne ocupam de organizare, si tocmai noi ramanem pe dinafara? Cum spunea unul, oferim puterea pe tava unora care n-au facut nimic, nu si-au asumat nici o raspundere in reasezarea vietii pe temeiuri noi. Si au pus problema constituirii unui partid care sa aiba ca platforma programul Revolutiei Romane. Unii erau pentru ideea sa denumim partidul Partidul Revolutiei si sa pastram denumirea de CFSN pentru structura de stat; altii au propus sa folosim denumirea care s-a consacrat - Frontul Salvarii Nationale. A fost o intreaga disputa pe aceasta tema. Am supus la vot. Majoritatea a optat pentru denumirea de FSN. Eu n-am vrut sa-mi exprim parerea de la inceput. Am cantarit ambele idei si un argument in plus, la care m-am gandit a fost faptul ca noi nu reusisem sa facem din CFSN structura de stat atractiva spre care sa vina toate partidele nou-create.
Un ziarist m-a intrebat daca numele meu este Jos Iliescu
- N-au venit, pentru ca dvs. erati perceput ca un continuator, intr-un fel, al structurii vechi si dvs. erati asimilat...
- Continuator, din ce punct de vedere? Si care alti membri ai CFSN reprezentau aceasta asa-zisa continuitate? Eu nu mai eram de mult in structuri de conducere. Era o perceptie falsa. Dar, precum ati vazut, domnul Coposu nu a avut astfel de reticente cand mi-a propus sa candidez pe listele PNTCD. Poate ca, daca acceptam, as fi fost "spalat" de astfel de suspiciuni. E adevarat ca eu avusesem legaturi cu structurile de conducere, dar din 1971 am fost marginalizat si apoi complet scos din astfel de structuri. La Consiliul National al Apelor si apoi la Editura Tehnica, lucram in meserie. Ultimii 10 ani de zile eu am fost legat de munca profesionala, fara nici un fel de raspundere pe linie de partid. Iar ceilalti membri ai CFSN, care din ei reprezenta aceasta "continuitate"? Petre Roman era doar fiul tatalui sau. El era cadru didactic la Hidraulica, la Institutul Politehnic. Cei trei disidenti, Manescu, Barladeanu, Brucan, fusesera inlaturati din partid. Figurau pe lista membrilor CFSN nume de disidenti cunoscuti si, in rest, nume necunoscute de reprezentanti ai diferitelor categorii de cetateni, participanti activi la actiunile din 21 si 22 decembrie. Deci, se proiecta cu rea-credinta o imagine falsa! Revenind la discutia noastra, in momentul in care a aparut aceasta dezbatere si acest argument, ca CFSN-ul nu se afirmase ca o structura de stat care sa atraga toate partidele, m-a indemnat sa sustin denumirea de FSN pentru partid, urmand sa gandim altceva pentru structura de stat. N-am reusit acest lucru sa-l prezentam explicit. De aceea, reactia opozitiei a fost de suspiciune, ca noi am vrea sa refacem structurile stat-partid. Chiar Octavian Paler a scris cel mai acid articol la adresa mea, in "Romania libera", acuzandu-ma pe mine, Iliescu, ca doresc sa refac structura de stat-partid. Urmare acestui lucru au fost vreo cinci zile de microdemonstratii permanente in Piata Victoriei cu lozincile vremii: "Jos FSN", "Jos Iliescu". Apropo de "Jos Iliescu", un ziarist m-a intrebat care e numele meu adevarat, Ion Iliescu sau Jos Iliescu?
- Cine v-a intrebat asta?
- Un reporter strain care nu prea intelegea care-i semnificatia lui "Jos". Credea ca-i o porecla. Asta a fost evolutia situatiei si, vazand ca lucrurile capata o nota tensionata, impreuna cu Petre Roman i-am invitat la o discutie pe cei trei "C": domnii Coposu, Campeanu si Cunescu. Si am avut o discutie de trei ore; o discutie, zic eu, civilizata, in care ne-am explicat; am cautat sa ne lamurim de unde aceasta suspiciune; care este motivatia, inclusiv a acestor proteste "ca noi am vrea sa confundam statul cu partidul"; am spus ca n-avem aceasta intentie, ca, intr-adevar, ei au dreptate; n-am reusit inca sa explicam acest lucru; ca suntem gata la un dialog si am ajuns la un punct de vedere comun. Le-am si propus, pentru a detensiona situatia, sa iesim impreuna pe postul de televiziune in seara respectiva si sa explicam public concluziile comune. Zis si facut. Noi am iesit pe post, eu si cu Petre Roman, dansii n-au mai fost de gasit. A doua zi ne-au explicat ca erau in sedinte sa-si informeze conducerile colective, de aceea n-au putut veni cu noi la televiziune; dar au fost de acord ca relatarea noastra despre intalnire a fost corecta. In urma acestei discutii, in final, ne-au informat ca a doua zi PNTCD a convocat un miting in Piata Rosetti, iar PNL un miting in Piata Universitatii, dupa care vor sa vina intr-un mars pana in Piata Victoriei. Si atunci eu i-am intrebat: "Domnilor, am stat trei ore, ne-am lamurit ce intentii avem, am ajuns la puncte de vedere apropiate, putem sa gasim o solutie comuna; ce va mai trebuie asa ceva? Asta iar o sa incite starea de spirit". I-am rugat macar sa renunte la mars. Am avut sentimentul ca ne-am inteles. A doua zi, spre ora 12, ne-am trezit cu marsul acela care a traversat tot centrul orasului. Cand au ajuns in piata, un gazetar a iesit in fata domnului Coposu si i-a smuls niste declaratii, in care a spus ca scopul marsului este sa dea jos guvernul si FSN-ul. Declaratie pe care BBC-ul a preluat-o si imediat a si transmis-o. Am trimis sa-i invitam la dialog. in cartea pe care am publicat-o in 1997 - "Viata politica, intre violenta si dialog" - este inclusa stenograma discutiei din 28 ianuarie de la masa rotunda, sala sedintelor de guvern. O discutie prelungita, in care aceste probleme au fost discutate in detaliu. Atunci s-a nascut ideea de Consiliu Provizoriu al Uniunii Nationale, care a jucat un rol atat de pozitiv in evolutia viitoare a relatiilor noastre politice. Domnul Campeanu n-a venit la discutie. Din partea PNL au fost domnii Tariceanu si Dinu Patriciu. De la taranisti domnul Coposu, domnul Diaconescu, domnul Ratiu, Petrina, iar din partea PSDR, domnul Cunescu. Am avut o discutie foarte deschisa, cu o concluzie constructiva, pe care am si concretizat-o, cateva zile dupa aceea. La 1 februarie am avut intalnirea cu 30 de partide, care se nascusera pana atunci, unde am adoptat actul constitutiv al CPUN-ului, care apoi s-a si reunit, pentru prima data, pe 9 februarie in Dealul Mitropoliei. Importanta acestei reuniuni din 28 ianuarie este ca pe calea dialogului am reusit sa depasim un moment foarte tensionat si sa creionam o structura care cred ca, prin conceperea ei, reprezenta o solutie foarte potrivita pentru situatia de atunci a Romaniei. CPUN-ul a fost un fel de preparlament, parlament provizoriu, ad-hoc, unde am lucrat impreuna cu toate fortele politice care aparusera atunci. A fost un lucru bun, de dezamorsare a unor stari tensionate. Dar, din pacate, in timp ce noi stateam si discutam, demonstrantii au spart linia de tineri militari care pazeau cladirea, au aruncat cu pietre si au spart geamurile de la parterul cladirii; au aruncat cu ceva material incendiar si s-a nascut un incendiu la parter. Atunci, Cazimir Ionescu a coborat; a venit speriat si ne-a spus: "Domnilor, voi discutati politica, iar demonstrantii iau cu asalt cladirea Guvernului". Atunci l-am invitat pe domnul Coposu in balcon sa se adreseze multimii, sa-i potoleasca. Nimeni nu-l mai asculta. I-am si spus atunci: "Iata ce usor se pot incita oamenii din strada si ce greu mai pot fi struniti". Intre timp insa, s-au adunat, vazand ce se intampla, si adeptii FSN-ului, cateva mii de oameni, in Piata Victoriei. Exista pericolul sa iasa o ciocnire periculoasa. M-am adresat tuturor, cu rugamintea sa evite ciocnirile. Este de apreciat ca ambele parti au manifestat retinere si nu s-a produs asa ceva. Momentul respectiv s-a prelungit pana noaptea tarziu. A doua zi dimineata, foarte multi oameni din Capitala au inconjurat sediul PNTCD, mai ales muncitori din platforma 23 August si zona Obor. Atunci au aparut, pentru prima data, si mineri.
Minerii aveau un ascendent moral
- Cum au ajuns minerii in Bucuresti?
- Cine stie? Putea cineva sa-i manipuleze pe mineri si sa-i puna in miscare? Asta era doar o formula folosita in disputa politica, fara vreo legatura cu realitatea. Noi avusesem cu Petre Roman o intalnire, pe la mijlocul lunii ianuarie, cu o delegatie de vreo 30 de mineri. Au venit cu o serie de revendicari, pentru recastigarea unor drepturi pe care le pierdusera pe timpul lui Ceausescu. Guvernul a cautat, in situatia grea in care era tara, sa le dea satisfactie nu numai minerilor, ci si altor categorii profesionale - toti cei din sectoarele calde din industrie: din constructiile de masini, siderurgie, transporturi etc. Deci, pe 29 ianuarie dimineata ne-am trezit si cu minerii. Era pe la 4-5 dimineata; ne-a luat prin surprindere venirea lor. Transpuneti-va in situatia anului '90, cand structurile de stat erau asa cum erau, cand politia, fosta militie, era afectata de statutul sau din vremea lui Ceausescu. Se schimbase denumirea din militie in politie, dar erau aceiasi oameni si le era teama si de umbra lor. Amintiti-va vremurile de atunci. in ce-i priveste pe mineri, acestia reprezentau breasla profesionala cea mai unita; lucrand in conditii grele in subteran, de-a lungul vremii, s-a creat un sentiment de solidaritate intre ei, care le dadea o anumita forta de actiune. Apoi, aveau un ascendent moral, erau singurii care s-au confruntat deschis cu Ceausescu.
- Credeti ca minerii aveau autoritatea morala in acel moment?
- Aveau aceasta autoritate morala si se considerau indreptatiti, de asta data, sa apere noua putere pentru ca ei fusesera primii care se confruntasera direct cu dictatorul.
- Dar nu stiti cum au ajuns la Bucuresti?
- Nimeni nu stie, ne-am trezit cu lampasele in intuneric cum apar de sub pasajul din apropierea Pietei Victoriei. Noi fusesem toata ziua, vorba aia, sub stare de asediu. Este adevarat ca, atunci, minerii n-au intervenit si n-au savarsit nici un fel de acte de violenta.
- Dar s-a constituit precedentul.
- Sigur, e adevarat. Puteam insa noi sa tinem in frau ceva? In Capitala, cu niste oameni rezonabili, partidele care aveau totusi niste personalitati responsabile in fruntea lor, si totusi, n-am putut sa ne intelegem sa nu mai faca marsul respectiv, care, pana la urma, a generat toata acea stare de tensiune. Cum sa strunesti o categorie de oameni ca minerii, cu psihologia lor specifica, cu notiunile lor de disciplina si de autoritate? Ei se considerau mai responsabili decat multi dintre cei care se considerau persoane responsabile. Acesta a fost al doilea moment de maxima tensiune, dupa decembrie. Atunci, Petre Roman s-a dus cu un TAB ca sa-l scoata pe domnul Coposu din sediul PNTCD-ului care fusese asediat de muncitori bucuresteni, nu de mineri. Al treilea moment a fost 18 februarie, de asta data, fara nici o motivatie. Eram pe vremea CPUN-ului, dezbateam lucrurile la lumina zilei. Toata lumea urmarea cu sufletul la gura dezbaterile CPUN de la televizor; era cel mai interesant spectacol al vremii. Aveam un Birou functional al CPUN. Vicepresedinti erau, atunci, domnii Campeanu, Caramitru, Manzatu, Karoly, Kiraly, Cazimir Ionescu; in Biroul CPUN erau, printre altii, domnii Diaconescu, Domokos Geza. Deci, aveam o functionare normala, o practica deschisa. Ce motivatie a avut grupul acela de oameni rebeli? Aceiasi care erau abonatii tuturor miscarilor de strada, in duminica de 18 februarie, au devastat cladirea Guvernului. O actiune salbatica, de oameni primitivi, care au fortat intrarea, au distrus birouri, au distrus materiale, l-au amenintat pe Gelu Voican, care lucra la el in birou, ca-l arunca de la etajul doi. Din pacate, si astazi au ramas nepedepsiti partasii la aceste evenimente. Noi n-am avut asprimea necesara, n-am avut structuri de politie si organe de cercetare care sa fi pus piciorul in prag, sa fi actionat cu energie. Eram slabi. Structurile statului erau slabe. Dar, a doua zi, iarasi au venit minerii. De asta data insa, noi discutasem in CPUN si, afland ca e pericolul sa ne trezim iarasi cu minerii in Bucuresti, am desemnat o delegatie din partea CPUN-ului si din partea Guvernului, Gelu Voican, care s-au deplasat rapid cu un elicopter la Petrosani...
- Cine v-a spus ca urmeaza sa vina minerii?
- Am primit aceasta stire. Pana au ajuns ai nostri acolo, o grupare deja plecase. Dar ei au reusit sa-i opreasca pe ceilalti. insa pe 19 februarie ne-am trezit cu grupul de mineri care reusisera sa plece cand au vazut la televizor actiunea de devastare a cladirii Guvernului din ziua precedenta. Ei au cerut si am organizat o intalnire in cladirea Guvernului, cu membrii Biroului CPUN. Solicitarea lor era ca Ministerul de Interne sa-si ia obligatii sa asigure ordinea in tara, sa nu se mai intample asemenea dezordini, oferindu-se, altminteri, sa-si ofere si asemenea servicii. Le-am multumit, dar le-am spus cu totii, ca, in ciuda unor slabiciuni, aceasta este misiunea institutiilor specializate.
- Era Miron Cozma atunci?
- Nu. El a aparut ceva mai tarziu. Deci, al treilea moment tensionat, rezolvat si atunci pe calea dialogului. Adica, tendinta noastra, care eram la putere, avand instrumente atat de slabe, institutii ale statului atat de fragile, era ca, pe calea dialogului politic, sa cautam sa mentinem cat de cat o stare de normalitate in tara. A urmat, precum bine stiti, conflictul interetnic de la Targu-Mures, controversat, in privinta raspunderilor, dar si acolo s-a confirmat ca, intotdeauna, pozitiile extreme alimenteaza pozitii extreme de cealalta parte. Violenta de o parte genereaza violenta de cealalta parte. Asta este logica vietii. Am trecut, insa, prin momente foarte grele. Aceste tensiuni puteau sa aiba dezvoltari foarte periculoase pentru tara, pentru unitatea tarii. Cred ca este, de asemenea, meritul CPUN-ului, care a trimis o delegatie la fata locului, condusa de vicepresedintele Manzatu si prof. N.S. Dumitru, impreuna cu reprezentanti ai Guvernului, coordonati de Voican Voiculescu si care a reusit, pana la urma, impacarea partilor, prin promovarea dialogului intre partea romana si cea maghiara, la inceput intre reprezentantii tinerilor. Din pacate, insa, nu au putut fi evitate ciocnirile si victime ale violentelor. Cofariu a fost prezentat in toata presa internationala, apropo de dezinformare, ca maghiar agresat de romani, el saracul fiind un taran roman din Ibanesti. Iata deci cu ce ne-am confruntat in acea perioada. In fine, ne-am apropiat de alegeri. CPUN-ul a adoptat legea electorala. Am stabilit data alegerilor pe 20 mai, nu in aprilie, cum ne propusesem in decembrie. A fost decizia comuna a CPUN, cu stabilirea si a perioadei electorale de o luna. Ei bine, cu o luna inainte de alegeri, dupa mitingul electoral al PNTCD-ului, participantii la acest miting s-au retras spre centrul orasului si au decis sa ocupe Piata Universitatii. Actiunea era samavolnica, era ilegala. Aveam un decret, emis de CPUN, care reglementa modul de organizare si desfasurare a adunarilor publice, cu interdictia de a ocupa zone vitale, piete, artere de circulatie. In ciuda acestei reglementari, au ocupat Piata Universitatii.
- Nu cumva le-a fost teama sa nu ramana in afara structurilor, sa fie manipulate alegerile?
- Si care sunt argumentele, nu mergeam spre alegeri libere? Nu scrutinul popular era cel care trebuia sa decida?
- Nu le gasiti nici o scuza in acest sens?
- Nu. Nu le gasesc nici o scuza. A fost o samavolnicie si o incalcare a legii: ocuparea unui spatiu public. Inchipuiti-va, la Paris, ca cineva vrea sa ocupe pentru o luna Place d'Etoile. Ar admite asa ceva politia si autoritatile franceze? Cine ar admite asa ceva in lumea civilizata? Era clar o samavolnicie, in contextul in care autoritatile nu aveau forta necesara sa impuna legea.
- Ati spus ca PNT-ul a fost cel care a ocupat Piata...
- Nu. PNT-ul doar s-a folosit de aceasta adunare ca de o tribuna permanenta electorala. Factorii activi au fost altii, din societatea civila, niste asociatii, inclusiv Liga Studentilor, care au devenit factori activi in Piata. La inceput, factorii de ordine au incercat sa aplice legea, sa mentina macar carosabilul liber. S-a organizat un cordon de politisti ca sa protejeze carosabilul. Ne-am aflat, din nou, in fata unui act de violenta de neimaginat in conditii normale la adresa fortelor de ordine. Am avut atunci o discutie in CPUN, in care unii ii aparau pe agresori, altii ii incriminau. Am folosit, atunci, o expresie care a facut cariera: "golani".