Avem ce povesti. Ei merită!

George Alexandru

ştiu ce înseamnă să ratezi un rol, ce înseamnă să refuzi un rol sau să ai o seară mai puţin reuşită, dar să pierzi un prieten este irecuperabil. Acel rol despre care tu însuţi sau alţii spun că l-ai zbârcit poate fi recuperat, iar dacă eşti bun şi puternic, cu siguranţă recuperezi.
Dar când pleacă de lângă tine cineva foarte drag, toată puterea pe care o ai îţi cade în şale şi în genunchi şi te îndoaie. Nu vreau ca ăsta să fie un articol lacrimogen, dar sinceritatea nu-mi dă voie să nu spun lucrurilor pe nume. Unii folosesc cuvântul întâmplător, dar aşa ceva niciodată nu este întâmplător. În meserie se poate folosi acest cuvânt, dar în viaţă, când ceva de care nu te poţi feri îţi atacă sufletul, nu mai poţi vorbi de întâmplare. De unde şi inevitabilul. Din punctul ăsta de vedere am avut un an cumplit (n-aş vrea să vă acaparez atenţia cu astfel de povestiri ale mele, dar sunt foarte mulţi colegi de-ai mei, foarte mulţi, care trăiesc cel puţin aceleaşi sentimente pe care eu încerc să vi le împărtăşesc). Cumplit pentru că au plecat de lângă mine trei foarte buni prieteni, trei foarte mari artişti, unul regizor şi ceilalţi doi actori. De ce mă apuc să pun pe hârtie aceste vorbe, pentru că, într-adevăr, în sufletul meu, în primul rând de om şi pe urmă artist, uşor-uşor apar mici găurele care sper să nu devină prea curând cratere. Foarte multă lume o să spună că viaţa merge înaine, adevărat merge înainte cu poveşti noi, cu oameni noi, dar care niciodată, dar niciodată nu pot înlocui ce a fost şi chiar ce este. În schimb, mă ajută foarte mult amintirea acestor inegalabili prieteni şi artişti prin simplul fapt că văd nişte fotografii sau o casetă sau că, pur şi simplu, mi-i aduc aminte. Sunt prin firea mea un tip foarte vesel, un tip cu foarte mulţi prieteni, inventiv, un tip căruia i-a plăcut toată viaţa să facă farse apropiaţilor, aşa că bucuria mea se înzecea când aceşti prieteni îmi întorceau foaia cu cel puţin acelaşi umor. De-aia prietenia noastră a durat atât de mult şi va dura chiar şi în lipsa lor. N-am timp să depăn acum amintiri, dar cei care mă cunoc, şi dacă mă cunosc pe mine, cu siguranţă, îi cunosc şi pe ei, ştiu că, chiar dacă au plecat puţin de-aici, umorul lor a rămas, bucuria lor de viaţă a rămas şi oriunde mă duc, la un chef sau la un restaurant, câteva scaune sunt libere pentru că nu poţi să ştii când se întorc. În ziua în care scriu acest articol cu lacrimi, dar dulci, vin de la înmormântarea unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, Vălicu, cum îi spuneam noi (Vali Preda), cu care nu mai târziu de acum câteva luni plecam împreună de la înmormântarea altui bun prieten al nostru, regizorul Ovidiu Bose. Tot foarte de curând a reuşit cu greu, dar a reuşit să mă întristeze şi un alt bun prieten, Ioan Georgescu, actor la Braşov. Spun cu greu pentru că, nu acum, dar niciodată nu-mi va veni să cred că nu ne vom mai spune lucruri frumoase şi nebisericeşti la telefon, că nu ne vom mai înghionti şi că nu ne vom mai certa abia aşteptând să ne împăcăm. Hai să zâmbim, pentru că zâmbetul cu siguranţă ne aparţine, să trăim şi să povestim, că avem ce, mai ales că ştiu cu siguranţă că atunci când am să ajung lângă ei, îmi vor pregăti o nouă farsă. Cu drag, Jorjac.