Animalele de companie, cei mai buni psihologi pen tru cei mici

Când ne referim la o "familie", nu îi luăm de multe ori în calcul şi pe membrii ei necuvântători. Animalele de companie sunt însă un element foarte important pentru dezvoltarea psihică şi

Când ne referim la o "familie", nu îi luăm de multe ori în calcul şi pe membrii ei necuvântători. Animalele de companie sunt însă un element foarte important pentru dezvoltarea psihică şi emoţională a copiilor şi un factor de echilibru pentru adulţi.

Nenumărate studii au demonstrat de-a lungul timpului efectul benefic pe care îl au asupra oamenilor animalele de companie. Una dintre ipotezele majore referitoare la relaţia om-animal - "biophilia hypotesis"— a fost enunţată de Erich Pinchas Fromm şi afirmă existenţa unei nevoi umane fundamentale - susţinută şi genetic - de a fi în comuniune cu celelalte organisme vii.

O altă teorie, emisă de Mugford Si M'Comsky în 1975, consideră animalul de familie ca un "catalizator social" care facilitează interacţiunile între indivizi, iar Allen, în urma studiilor, consideră că a avea un animal ameliorează sănătatea fizică, mentală şi starea emoţională.

Se consideră în prezent că psihologul american Boris Levinson a fost iniţiatorul cercetărilor ştiinţifice legate de rolul terapeutic al animalelor domestice.

Nevoia de "viu"

În cazul copiilor, relaţia cu animalele are un caracter special. Deşi, la prima vedere, dorinţa pentru un animal de companie pare un capriciu al copiilor răsfăţaţi de societatea modernă de consum, nevoia de "viu" este generată, spun psihologii, nu numai de elementele amintite anterior, ci şi din cauza modului de viaţă urban care îndepărtează copiii de viaţa în natură.

Dacă la început, pasiunea celor mici pentru lumea animală se rezumă la observaţii inocente, dorinţa de a avea un animal de companie creşte odată cu vârsta. Paleta de opţiuni este din ce în ce mai mare: de la câini şi pisici până la papagali, peşti, şerpi, tarantule sau iguane, denumite generic în ultimii ani NAC ("Noile Animale de Companie").

Profesorul Hubert Montagner, neurobiolog şi cercetător la Institutul naţional al sănătăţii şi cercetării medicale (Inserm), explică faptul că un animal de companie exprimă de fapt nevoile afective ale copilului. Psihologii susţin chiar că un animal de companie este un veritabil indicator al stărilor emoţionale prin care trece copilul.

Profesorul Montagner împreună cu un colectiv de specialişti de la Inserm au studiat comunicarea dintre copii şi câinele familiei, care sunt parcă făcuţi unul pentru celălalt. "Caii, pisicile, dar mai ales câinii au o capacitate excepţională de a reda copiilor încrederea în sine, de a se simţi utili, de a-şi găsi locul în familie sau de a-şi exprima emoţiile", explică Boris Cyrulnick, psihiatru şi etolog francez.

"Copilul are nevoie de câine pentru că este izolat în mediul urban, iar familia nu are timp suficient pentru nevoile lui emoţionale", subliniază specialistul. De altfel, Reinhold Bergler, profesor de psihologie la universitatea din Bonn, a efectuat în urmă cu câţiva ani un studiu pe un grup de 75 de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 11 ani şi care aveau câine.

Studiul a cuprins de asemenea şi un grup de 75 de femei divorţate, cu copii, dar care nu aveau câine. Concluziile cercetărilor au arătat că prezenţa unui câine în preajma copiilor, dar şi în preajma femeilor divorţate este cu adevărat benefică.

Pe de o parte, femeile sunt mai puţin angoasate şi agresive, iar pe de altă parte, copiii au parte de prezenţa unui animal drăgăstos, atent şi care oferă un refugiu pentru cei mici în momentul când există conflicte în familie.

În prezent există însă şi o schimbare de atitudine vizavi de locul unui animal de companie, care a devenit un adevărat partener cu drepturi în cadrul familiei, susţin specialiştii. Câinele sau pisica devin din ce în ce mai mult entităţi cărora li se recunosc personalitatea şi drepturile.

De multe ori, mai ales în cadrul familiilor fără copii, adulţii suferă de ceea ce veterinarii comportamentalişti numesc "antropomorfism excesiv", adică animalul de companie este confundat cu un bebeluş şi i se acordă mai multă atenţie decât are nevoie. În ceea ce îi priveşte pe copii, aceştia trebuie să înţeleagă nevoile unui animal de companie, să fie conştienţi că animalul nu este o jucărie.

Părinţii trebuie să le explice regulile de convieţuire cu acesta şi să îi facă să înţeleagă că un animal nu reacţionează ca un om. Atât psihologii, cât şi veterinarii susţin necesitatea de a educa un copil înainte de a-i cumpăra un animal de companie.

Copilul trebuie să înveţe că, pentru a convieţui cu un animal, este nevoie de răbdare şi de înţelegere. Prietenul necuvântător reprezintă la urma urmei o provocare pentru toată familia, deoarece are la rândul lui nevoie de curăţenie periodică, de un dresaj minim, de respectarea anumitor reguli, de hrană, de joacă, de plimbări zilnice, de îngrijiri medicale, lucruri pe care atât adulţii, dar mai ales copiii dintr-o familie trebuie să le cunoască foarte bine.

Toate acestea înseamnă de fapt un capital de timp pe care familia trebuie să îl rezerve acestui nou membru. Şi în cele din urmă, de acest timp alocat amicului necuvântător depinde reuşita unei relaţii armonioase şi răsplata pentru eforturile depuse.

Caii, pisicile, dar mai ales câinii au o capacitate excepţională de a reda copiilor încrederea în sine, de a se simţi utili, de a-şi găsi locul în familie sau de a-şi exprima emoţiile
Boris Cyrulnick,
psihiatru