Adevăruri de altădată:Subiect: Psihanaliza

Pe Sigmund Freud l-am cunoscut cu mult înainte de a-l vedea la Viena – cum se spune în limbajul cinematografic – în carne şi oase.

La o vârstă încă fragedă, el m-a convins că toate manifestările vieţii noastre – de la cele mai vulgare şi până la cele mai sublime – nu sunt făcute decât dintr-o simplă nevoie organică. Deschid o paranteză şi mărturisesc: dacă l-aşi fi văzut atunci când revolta încă nu-mi putea fi înăbuşită, în loc să mă simt în faţa lui o existenţă nejustificată, m-aşi fi repezit la dânsul cu pumnii strânşi şi cu întrebarea naivă, dar dureroasă: de ce m’a coborât fără indulgenţă la prozaicitate?

Dar a trecut atâta timp. Revolta mea de altădată s’a stins. Cuvintele care mă jigneau mi-au devenit fireşti. Am ajuns nu să-l iubesc, dar să-l înţeleg. Să văd în el un om care a muncit ani de-a rândul pentru oameni necunoscuţi. A dus singur, până la bătrâneţe, o luptă grea contra universului întreg care nu voia să admită să fie animalizat, şi care din răsputeri încerca să se opintească în frumosul şi minciuna evului mediu.

Când servitorul a deschis uşa care desparte salonul de cabinet, Sigmund Freud, duşmanul meu din adolescenţă, omul pe care l-am urât fiindcă mi-a spus adevărul, mi-a apărut extrem de simpatic. Să nu credeţi că Sigmund Freud e posac.

Să nu vi-l închipuiţi ca pe un doctor bătrân şi maniac, încuiat ermetic în concepţia sa, având sticlele ferestrelor colorate, ca să nu vadă lumea decât într-o singură nuanţă. Nu, pentru că vă veţi înşela. (...) Un bătrân poet într-o vastă bibliotecă, aplecat asupra unei mese, pe care stau câţiva trandafiri, alături de file dintr-un manuscris, cu rândurile simetrice şi elegante. Căci aşa mi s’a înfăţişat primul tablou al acestei vieţi devenite legendare: Sigmund Freud, dezmierdând câteva petale galbene şi cercetând atent culoarea lor catifelată.

Articol semnat de R.E. Morel, în „Adevărul literar şi artistic din 1934“.