Adevăruri de altădată:„Fac expoziţii ca să pot trăi“

Adevăruri de altădată:„Fac expoziţii ca să pot trăi“

Pe-o lumină oarbă, de ceaţă, aşa cum sunt de-o vreme toate zilele acestei ierni, m-am pornit să găsesc strada doctor Leonte, ca să surprind în bârlogul lui pe unul dintre cei mai mari pictori ai noştri, N.N. Tonitza. (...)

-Începuturile mele? Am desenat ca orice copil. D-ta n-ai făcut chipuri de oameni şi case când erai ţânc?

- Ba da; dar ce-are aface asta. De sigur că aţi dovedit din pruncie calităţi cu totul deosebite pentru desen.

- Da de unde! – protestează pictorul. Desenam şi eu aşa, ca toţi ceilalţi copii! (...) Aveam un profesor, Vasile Crasu, care îmi punea veşnic nota cinci la desen, pentrucă – zicea el – sânt puturos şi nu lucrez. El văzuse unele mâzgălituri de-ale mele, pe-acasă şi spusese părinţilor mei: «Ăsta să ştiţi că se face pictor».

- Lucraţi intens?

- Da. Mă închid în atelier, de unde nimeni nu mă poate scoate. Întrerup orice ocupaţie, nu mănânc chiar, sânt ca un bursuc în vizuină, despărţit cu totul de lume.

- Şi, sunteţi mulţumit de ceiace realizaţi?

- Am să-ţi spun un lucru. De două ori în viaţa mea, am strâns cele câteva zeci de pânze ce aşteptau expoziţia, le-am făcut grămadă în mijlocul ogrăzii şi le-am dat foc cu gaz. Ai mei, din cauza asta, de multe ori sânt încredinţaţi că sânt puţintel sărit.

Ei nu pot pricepe învierşunarea mea contra bietelor picturi care mi se par infecte. (...) Nici nu-ţi închipui dumneata ce suferinţă e pentru mine să văd în casele unor admiratori ai mei –atârnate la mare cinste – lucrări mai vechi de-ale mele, ce mi se par acuma detestabile.

Aşi vrea să mă duc odată pe furiş, să le încarc pe toate într-un camion şi să le descarc într-o apă ori să le dau pur şi simplu foc. Nu sânt mulţămit de ceiace fac şi sânt mai puţin mulţămit de faptul că trebuie să fac expoziţii, ca să pot trăi“.

(Fragment dintr-un interviu cu Nicolae Tonitza, realizat pentru „Adevărul literar şi artistic“, în 1936, de Valer Donea.)