Adevăruri de altădată: Maria, regina sincerităţii

Adevăruri de altădată: Maria, regina sincerităţii

Toată viaţa am fost primejdios de sinceră – mărturiseşte Regina Maria, în cele câteva rânduri lămuritoare, scrise pentru «Povestea vieţii mele» – şi nu mă pot desbăra de această deplină sinceritate.

Pentru cei ce cunosc moravurile politicianiste şi oamenii ce au ilustrat, cu fapta lor demnă, constructivă şi românească, epoca primelor începuturi ale regalităţii şi ale României moderne dar şi atmosfera glacială pentru principesa tânără, frumoasă şi sburdalnică rigorile disciplinei nu iertau nicio tresărire uşuratică a sufletului, mărturisirea de mai sus îşi are rostul şi adânca ei semnificaţie istorică.

Nu mai încape nicio îndoială că această „deplină sinceritate“, deseori sugrumată de imperativele protocolare a urcat spre inima mulţimii însetate de adevăr şi libertate şi a statornicit prima legătură dintre regină şi popor, în clipa când destinul suveranilor s’a împletit aşa de strâns cu destinul supuşilor, încât autoarea lui „Ilderim“ şi a „Visătorului de vise“ a putut să spună: „Fie România şi eu, fie eu şi România – e aproape acelaşi lucru.“

Nu am uitat, cei ce-am trecut – adolescenţi şi bătrâni, alături – prin clipele de panică ale retragerii şi prin tragica încercare a triunghiului morţii unde ne aştepta un sfârşit demn de Sarmisegethuza mutată în timp şi în loc dar rămasă în suflete ca o poruncă, opera realizată de Regina Maria, prin sfaturile şi prin stăruinţa, prin munca, dar mai ales prin credinţa ei.

Bolnavă în ultimul timp, Regina Maria a fost obiectul unor spontane manifestaţii de simpatie, venite din cele patru zări ale Ţării şi din toate clasele sociale. O dovadă mai mult că sufletul românesc nu cunoaşte decât o singură robie: a setei lui de adevăr şi a dragostei cu care nu uită niciodată să răscumpere binefacerile sincerităţii.

Astăzi, când toate asociaţiunile de foşti luptători aduc prinosul lor de recunoştinţă Reginei întregitoare de neam, suntem datori să facem un popas şi să dăm Cezarului ce i se cuvine. (articol publicat de George Mihail-Zamfirescu în Adevărul 1937)