Adevăruri de altădată: Ibrăileanu şi literatura

În Ibrăileanu se cumpăneau armonios o mare capacitate de simţire şi o cumplită luciditate a minţii.

Dragostea lui pentru literatură era mai mult decât o curiozitate estetică şi mai mult decât o simplă nevoie de distracţie. Pentru Ibrăileanu literatura nu era un joc şi o carte, nu era un confortabil mijloc de desfătare.

Pentru el creaţia literară trăia, era ca o altă viaţă, alături de viaţa reală, mai adâncă şi mai seducătoare, mai cuprinzătoare şi mai bogată în înţelesuri decât viaţa obişnuită.

Ceiace Ibrăileanu căuta în literatură era o chintesenţă de viaţă; el respingea deopotrivă copia naturalistă şi analiza seacă: «Creaţia este superioară analizei. Arta literară fără analiză poate să existe. Fără creaţie, nu».

Această dragoste de literatură (care la el înlocuia dragostea de viaţă, sau, mai exact, era chiar dragostea de viaţă, însă sublimată şi cerebralizată) nu se manifestă în scrierile lui Ibrăileanu decât controlată şi justificată mereu de argumentări logice.

Pe Ibrăileanu îl frământa mereu nevoia de a-şi explica admiraţiile.

Intuiţia şi sugestia nu-l mulţumeau decât ca mijloace trecătoare: nu le lăsa să apară în alcătuirea judecăţilor lui critice: «Când zic că simt, dar nu pot spune ce e, am intuiţia dar n’am formula.

Intuiţia se exprimă prin reverberaţii stilistice care să creeze în altul o stare de suflet identică. Dar noi vorbim de o formulă cuprinzătoare»

Se desprinde din aceste rânduri o puternică năzuinţă către absolut, condamnată să rămână mereu nesatisfăcută. Critica lui Ibrăileanu este însufleţită de această năzuinţă, de această căutare de esenţe.” 

Articol apărut în „Adevărul literar şi artistic“ din 1937.