Parkinson, o boală provocată de om. Neurolog: „Cu pesticidele se întâmplă la fel ca la azbest și tutun”
0Supravegherea defectuoasă a pesticidelor din Europa ar putea alimenta o epidemie tăcută de Parkinson, avertizează neurologul olandez Bas Bloem. La fel a fost și cu azbestul și tutunul, deși dovezile se adunaseră, decizia de a interveni a rămas mereu în urmă.
Supravegherea defectuoasă a pesticidelor de către Europa ar putea alimenta o epidemie tăcută, avertizează neurologul olandez Bas Bloem. Lupta lui pentru reformă îl confruntă cu industria, autoritățile de reglementare și cu timpul, scrie Politico.
În vara anului 1982, șapte consumatori de heroină au fost internați într-un spital din California paralizați și muți. Aveau 20 de ani, altfel sănătoși – până când un drog sintetic pe care îl fabricaseră în laboratoare improvizate i-a lăsat înghețați în propriile lor corpuri. Medicii au descoperit rapid cauza: MPTP, un contaminant neurotoxic care a distrus o parte mică, dar critică a creierului, „substantia nigra”, care controlează mișcarea.
Pacienții au dezvoltat simptome de Parkinson în stadiu avansat, aproape peste noapte.
Cazurile i-au șocat pe neurologi. Până atunci, boala Parkinson era considerată o boală a îmbătrânirii, originile sale fiind lente și misterioase. Dar a apărut dovada că o singură substanță chimică ar putea reproduce același rezultat devastator. Și mai deranjant încă: MPTP s-a dovedit a fi similar din punct de vedere chimic cu paraquat-ul, un ierbicid folosit pe scară largă care, timp de decenii, care a fost pulverizat în fermele din Statele Unite și Europa.
În timp ce medicamentele i-au ajutat pe unii să-și recapete mișcarea, daunele au fost permanente - cei șapte pacienți nu și-au revenit niciodată complet.
Pentru un tânăr medic olandez pe nume Bas Bloem, povestea avea să devină formativă. În 1989, la scurt timp după ce a terminat facultatea de medicină, Bloem a călătorit în Statele Unite pentru a lucra cu William Langston, neurologul care descoperise legătura MPTP-Parkinson. Ceea ce a văzut acolo i-a remodelat înțelegerea despre boală și despre cauzele acesteia.
„A fost ca un fulger”, îmi spune Bloem. „O singură substanță chimică a replicat întreaga boală. Parkinson nu a fost doar ghinion. Ar putea fi cauzată."
Parkinson, o boală provocată de om
Astăzi, la 58 de ani, Bloem conduce o clinică și o echipă de cercetare recunoscute la nivel mondial de la baza sa de la Centrul Medical al Universității Radboud din Nijmegen, un oraș medieval olandez, lângă granița cu Germania. Acesta tratează sute de pacienți în fiecare an, în timp ce echipa de pionieri studiază diagnosticarea precoce și prevenirea.
Holul din afara biroului lui Bloem a fost populat de pacienți care se mișcau încet, în mod deliberat, unii ca pietoni, alții cu brațul unui îngrijitor sub al lor. Unul este cocoșat înainte într-un amestec rigid, deliberat; altul se oprește în tăcere lângă scări, cu fața slăbită, de parcă fiecare gest ar fi devenit prea costisitor.
În zilele sale cele mai aglomerate, la clinica vin peste 60 de pacienți. „Și urmează mai mulți”, spune Bloem.
Prezența lui Bloem este atât carismatică, cât și cinetică: înalt – puțin peste 2 metri, spune el zâmbind – cu obiceiul de a merge în timp ce vorbește și o haină albă căptușită cu pixuri cu coduri de culori. Părul lung, gri-argintiu este trântit pe spate, câteva șuvițe scăpând în timp ce trece prin cameră. Pacienții îi pictează portrete, scriu poezii despre el. Echipa lui îl numește „medicul care nu se oprește niciodată din mișcare”.
Spre deosebire de mulți cercetători de talia lui, Bloem nu rămâne în culise. Vorbește la conferințe internaționale, se consultă cu factorii de decizie politică și își prezintă cazul publicului, precum și lumii științifice.
Activitatea sa se întinde atât în îngrijire, cât și în cauză - de la promovarea mișcării și a tratamentului personalizat până la tragerea semnalului de alarmă cu privire la ceea ce ar putea declanșa boala în primul rând. Pe lângă concentrarea pe exerciții fizice și prevenire, el a devenit una dintre cele mai deschise voci despre factorii de mediu ai bolii Parkinson - și ceea ce el vede ca un eșec din ce în ce mai mare în a face față impactului lor pe termen lung asupra creierului uman.
„Tragedia este că nici măcar nu încercăm să o prevenim”
„Boala Parkinson este o boală provocată de om”, spune el. „Și tragedia este că nici măcar nu încercăm să o prevenim.”
Când chirurgul englez James Parkinson a descris pentru prima dată „paralizia tremurătoare” în 1817, aceasta a fost considerată o curiozitate medicală - o afecțiune rară a bărbaților în vârstă. Două secole mai târziu, boala Parkinson s-a dublat la nivel global în ultimii 20 de ani și este de așteptat să se dubleze din nou în următorii 20. Acum este una dintre tulburările neurologice cu cea mai rapidă creștere din lume, depășind accidentul vascular cerebral și scleroza multiplă. Boala provoacă moartea progresivă a neuronilor producători de dopamină și fură treptat oamenilor posibilitatea de a se mișca, vorbi și, în cele din urmă, cunoașterea. Nu există leac.
Vârsta și predispoziția genetică joacă un rol important. Dar Bloem și comunitatea neurologică mai largă susțin că acești doi factori singuri nu pot explica creșterea abruptă a cazurilor. Într-o lucrare din 2024, în colaborare cu neurologul american Ray Dorsey, Bloem a scris că Parkinson este „predominant o boală de mediu” – o afecțiune modelată mai puțin de genetică și mai mult de expunerea prelungită la substanțe toxice precum poluarea aerului, solvenții industriali și, mai ales, pesticidele.
Majoritatea pacienților care trec prin clinica lui Bloem nu sunt ei înșiși fermieri, dar mulți locuiesc în zone rurale unde utilizarea pesticidelor este larg răspândită.
„Parkinson a fost o boală foarte rară până la începutul secolului XX”
De-a lungul timpului, a început să observe un model: boala Parkinson părea să apară mai des în regiunile dominate de agricultura intensivă. „Parkinson a fost o boală foarte rară până la începutul secolului al XX-lea”, spune Bloem. „Apoi, odată cu revoluția agricolă, revoluția chimică și explozia utilizării pesticidelor, ratele au început să crească.”
Europa, spre meritul său, a acționat pe baza unora dintre datele științifice. Paraquatul – erbicidul similar din punct de vedere chimic cu MPTP – a fost în cele din urmă interzis în 2007, deși abia după ce Suedia a trimis Comisia Europeană în instanță pentru ignorarea dovezilor neurotoxicității sale. Alte pesticide cu legături cunoscute cu boala Parkinson, cum ar fi rotenona și manebul, nu mai sunt aprobate.
Dar situația e diferită în alte părți: Paraquatul este încă fabricat în Regatul Unit și China, pulverizat în ferme din Statele Unite, Noua Zeelandă și Australia și exportat în părți din Africa și America Latină - regiuni în care ratele Parkinson sunt acum în creștere bruscă.
Odată al doilea erbicid cel mai vândut din lume – după glifosat – paraquat a contribuit la obținerea de profituri majore pentru producătorul său, compania elvețiană și deținută de China, Syngenta. Dar vârful său comercial a fost depășit de mult, iar substanța chimică reprezintă acum doar o mică parte din afacerile totale ale companiei. În SUA, Syngenta se confruntă cu mii de procese din partea unor oameni care spun că substanța chimică le-a provocat Parkinson. Cazuri similare merg înainte în Canada.
Syngenta a negat în mod constant orice legătură între paraquat și Parkinson, subliniind revizuirile de reglementare din SUA, Australia și Japonia care nu au găsit nicio dovadă de cauzalitate.
Compania a declarat pentru POLITICO că comparațiile cu MPTP au fost contestate în mod repetat, citând o analiză australiană din 2024, care a concluzionat că paraquatul nu acționează prin același mecanism neurotoxic. Există dovezi puternice, a spus compania într-un răspuns scris de mai mult de trei pagini, că paraquatul nu provoacă efecte neurotoxice prin căile cele mai relevante pentru expunerea umană - ingerare, contact cu pielea sau inhalare.
„Paraquat este sigur atunci când este utilizat conform instrucțiunilor”, a spus Syngenta.
Totuși, pentru Bloem, chiar și interdicțiile Europei nu sunt un motiv de confort.
„Sustanțele chimice pe care le-am interzis? Acestea au fost cele evidente", spune Bloem. "Ceea ce folosim acum ar putea fi la fel de periculos. Pur și simplu nu ne-am pus întrebările potrivite."
Europa nu poate renunța la chimicale. Pericolul glifosfatului
Dintre substanțele chimice încă utilizate, niciuna nu a atras mai multă atenție – sau a supraviețuit mai multor bătălii în instanță – decât glifosatul.
Este cel mai utilizat erbicid de pe planetă. Puteți găsi urme ale ei în terenuri agricole, păduri, râuri, picături de ploaie și chiar în copacii din adâncurile rezervațiilor naturale ale Europei. Este în praful de uz casnic, hrana animalelor, produsele de supermarket. Într-un studiu din SUA, aceasta a apărut în 80% din probele de urină prelevate de la publicul larg.
De ani de zile, glifosatul, vândut sub marca Roundup, a fost în centrul unei furtuni legale și de reglementare internaționale. În Statele Unite, Bayer – care a achiziționat Monsanto, producătorul inițial al Roundup – a plătit peste 10 miliarde de dolari pentru a soluționa procesele care leagă glifosatul de limfomul non-Hodgkin.
Glifosatul este acum în afara brevetului și este fabricat de numeroase companii din întreaga lume. Dar la Bayer a rămas cel mai vândut produs – cu vânzări estimate la 2,6 miliarde de euro legate de glifosat în 2024, chiar dacă concurența de pe piață și presiunile legale reduc profiturile.
În Europa, lobbyiștii din sectoarele agricole și chimice s-au luptat din greu pentru a păstra utilizarea acestuia, avertizând că interzicerea glifosatului ar devasta productivitatea agriculturii. Autoritățile naționale rămân împărțite. Franța a încercat să o elimine treptat. Germania a promis o interdicție completă, dar nu și-a îndeplinit niciodată promisiunea.
În 2023 – în ciuda preocupărilor tot mai mari, a lacunelor în datele de siguranță și a presiunii politice – Uniunea Europeană a reautorizat-o pentru încă 10 ani.
În timp ce cea mai mare parte a dezbaterii despre glifosat s-a concentrat pe cancer, unele studii au găsit posibile legături cu afectarea reproducerii, tulburările de dezvoltare, tulburările endocrine și chiar cancerele din copilărie.
Glifosatul nu a fost niciodată legat definitiv de Parkinson. Bayer a spus POLITICO într-un răspuns scris că nicio revizuire de reglementare nu a concluzionat vreodată că vreunul dintre produsele sale este asociat cu boala și a subliniat că Studiul privind sănătatea agricolă din SUA, care a urmărit aproape 40.000 de aplicatori de pesticide nu a găsit nicio asociere semnificativă statistic între glifosat și boală. Bayer a spus că glifosatul este unul dintre erbicidele cele mai studiate din lume, fără ca niciun organism de reglementare să-l identifice ca neurotoxic sau cancerigen.
Dar Bloem susține că absența unei legături dovedite spune mai multe despre modul în care reglementăm riscul decât cât de sigură este de fapt substanța chimică.
Spre deosebire de paraquat, care provoacă stres oxidativ imediat și a fost asociat cu Parkinson atât în studiile de laborator, cât și în studiile epidemiologice, potențialele daune ale glifosatului sunt mai indirecte - funcționând prin inflamație, perturbare a microbiomului sau disfuncție mitocondrială, toate mecanismele cunoscute că contribuie la moartea neuronilor producători de dopamină. Dar acest lucru le face mai greu de detectat în testele toxicologice tradiționale și mai ușor de respins.
„În boala Parkinson, daunele sunt deja făcute până când apar simptomele”
„Problema nu este că nu știm nimic”, spune Bloem. „Este că nu măsurăm tipul de daune cauzate de Parkinson.”
Răspunzând, Bayer a arătat că paraquatul este unul dintre cele două substanțe chimice agricole pe care studiile le-au legat direct de dezvoltarea bolii Parkinson – chiar dacă Syngenta, producătorul său, susține că nu există nicio legătură dovedită.
Cadrul actual de evaluare a pesticidelor al UE, ca și cel al multor alte sisteme de reglementare, se concentrează în primul rând pe toxicitatea acută - semne pe termen scurt de otrăvire, cum ar fi convulsii, leziuni subite ale organelor sau moartea. Producătorii trimit date de siguranță, în mare parte bazate pe studii pe animale care caută modificări vizibile de comportament. Dar, spre deosebire de consumatorii de heroină din California, care au fost expuși la o toxină neobișnuit de puternică, boala Parkinson nu se anunță cu simptome dramatice pe termen scurt. Se strecoară pe măsură ce neuronii mor, adesea de-a lungul deceniilor.
„Așteptăm ca un șoarece să meargă ciudat”, spune Bloem. „Dar în boala Parkinson, daunele sunt deja făcute până când apar simptomele.”
Testele de reglementare izolează, de asemenea, substanțele chimice individuale, examinând rareori modul în care acestea interacționează în lumea reală. Dar un studiu din 2020 în Japonia a arătat cât de periculoasă poate fi această presupunere. Când rozătoarele au fost expuse la glifosat și MPTP - chiar compusul care a imitat boala Parkinson în cazurile de heroină din California - combinația a provocat pierderi de celule cerebrale dramatic mai mari decât oricare dintre substanțele în monoterapie.
„Nu testăm scenariul de coșmar”
„Acesta este scenariul de coșmar”, spune Bloem. „Și nu testăm asta.”
Chiar și atunci când există date, acestea nu ajung întotdeauna la autoritățile de reglementare. Documentele interne ale companiei publicate în instanță sugerează că Syngenta știa de zeci de ani că paraquatul ar putea dăuna creierului - o acuzație pe care compania o neagă, insistând că nu există nicio legătură dovedită.
Mai recent, Bayer și Syngenta s-au confruntat cu critici pentru că nu au împărtășit în trecut studiile de toxicitate cerebrală cu autoritățile UE – date pe care le-au dezvăluit autorităților de reglementare din SUA. Într-un caz, Syngenta nu a dezvăluit studii privind pesticidul abamectină. Comisia și agențiile alimentare și chimice ale UE au numit acest lucru o încălcare clară. Bloem vede o problemă mai profundă. „De ce ar trebui să presupunem că aceste companii sunt cei mai buni administratori ai sănătății publice?” întrebă el. „Ei fac miliarde din aceste substanțe chimice.”
Syngenta a spus că niciunul dintre studiile reținute nu s-a referit la boala Parkinson și că de atunci a depus toate studiile necesare conform normelor UE de transparență. Compania a adăugat că este „pe deplin aliniată cu noile cerințe de dezvăluire a datelor de siguranță”.
Unele guverne răspund deja la legăturile dintre Parkinson și agricultură. Franța, Italia și Germania recunosc acum oficial Parkinson ca o posibilă boală profesională legată de expunerea la pesticide - un pas care dă dreptul unor lucrători agricoli afectați la despăgubiri. Dar chiar și această recunoaștere, susține Bloem, nu a forțat sistemul să ajungă din urmă și să adopte bunele practici
Acolo unde știința se oprește, începe politica
Neîncrederea lui Bloem duce direct la instituțiile menite să protejeze sănătatea publică - și la oameni precum Bernhard Url, omul care și-a petrecut ultimul deceniu conducând una dintre cele mai importante dintre astfel de instituții.
Url este directorul executiv, aflat pe ultima sută de metri a mandatului său, al Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară sau EFSA – organul de supraveghere științific al UE pentru riscurile alimentare și chimice, cu sediul în Parma, Italia. Agenția a fost examinată în trecut din cauza dependenței sale de studiile prezentate de companie. Url nu neagă această structură, dar spune că procesul este acum mai transparent și mai riguros din punct de vedere științific.
L-am întâlnit pe Url în timp ce se afla într-o vizită la Bruxelles, în ultimele sale luni ca director executiv al EFSA. Austriac de naționalitate și medic veterinar de pregătire, vorbește precis, alegându-și cuvintele cu grijă. Dacă Bloem este cinetic și urgent în exterior, URL-ul este mai rezervat - un om de știință care încă operează în mașinaria pe care Bloem vrea să o reformeze.
Cu toate acestea, Url nu a contestat miezul criticii. „Există domenii pe care încă nu le luăm în considerare”, mi-a spus el, arătând spre știința emergentă despre perturbarea microbiomului, sinergia chimică și expunerea cronică la doze mici. Nu a numit Parkinson, dar implicațiile erau clare.
O parte a problemei, a sugerat el, este structurală. Agenția se bazează pe un sistem construit în jurul unor metode predefinite și a datelor furnizate de industrie. „Evaluăm riscul în funcție de ceea ce ni se oferă și de ceea ce ne permite cadrul să evaluăm”, a spus Url. "Dar știința evoluează mai repede decât legislația. De aici provine întotdeauna tensiunea."
EFSA lucrează, de asemenea, sub constrângeri pe care omologul său farmaceutic, Agenția Europeană pentru Medicamente, nu le face. „EMA distribuie bani agențiilor naționale”, a spus Url. „Noi nu facem asta. Există mai puțină integrare, mai puțină muncă partajată. Ne bazăm pe experții voluntari din statele membre. Nu suntem în aceeași ligă."
Url nu a vorbit defensiv. El a descris EFSA ca o agenție însărcinată cu evaluarea unui sistem alimentar în valoare de trilioane - dar care lucrează cu resurse științifice limitate și într-un model de reglementare care nu a fost niciodată conceput pentru a surprinde riscurile bolilor cronice precum Parkinson.
O agenție cu resurse limitate evaluează un sistem alimentar de trilioane de euro
„Nu primim sprijinul de care avem nevoie pentru a ne coordona în toată Europa”, a spus el. „În comparație cu importanța economică a întregii industrie agroalimentare... sprijinul pe care-l primim reprezintă firimituri.”
Dar a tras o linie ascuțită când a fost vorba de responsabilitate. „La întrebarea despre ce este suficient de sigur – nu trebuie să răspundem noi”, a spus el. „Este o decizie politică.” EFSA poate semnala un risc. Depinde de guverne să decidă dacă acest risc este acceptabil.
Era un mod atent de a spune ceea ce Bloem spusese mai direct: știința poate lumina calea, dar politica alege unde – și dacă – să o parcurgă. Și într-un sistem alimentar modelat de interese puternice, această alegere este rareori făcută în vid.
„Există lacune”, a spus Url, „și am declarat asta de mai multe ori”.
Dar lipsurile în știință nu duc întotdeauna la acțiune. Mai ales când costul precauției este văzut ca o amenințare economică.
Cum sunt testate substanțele chimice? „Așteptăm până când oamenii se îmbolnăvesc”
Dovezile din teren devin din ce în ce mai greu de ignorat. În Franța, un studiu la nivel național a constatat că ratele Parkinson au fost semnificativ mai mari în regiunile viticole care se bazează în mare măsură pe fungicide.
Un alt studiu a constatat că zonele cu utilizare mai mare a pesticidelor agricole - adesea măsurate prin cheltuielile regionale - tind să aibă rate mai mari de Parkinson, sugerând o relație doză-răspuns. În Canada și SUA, hărțile clusterelor Parkinson urmăresc îndeaproape zonele de agricultură intensivă.
Țările de Jos nu au produs încă date comparabile. Dar Bloem crede că este doar o chestiune de timp.
„Dacă am cartografia aici boala Parkinson, am găsi aceleași modele”, spune el. „Doar că nu ne-am uitat încă.”
De fapt, semnele timpurii apar deja. Țările de Jos, cunoscute pentru că au una dintre cele mai mari rate de utilizare a pesticidelor din Europa, au înregistrat o creștere cu 30% a cazurilor de Parkinson în ultimul deceniu - o creștere mai lentă decât în alte regiuni ale lumii, dar totuși notabilă, spune Bloem. În regiunile agricole precum Betuwe, pe cursurile inferioare ale râului Rin, kinetoterapeuții au raportat grupuri locale izbitoare. Un sat de lângă Arnhem a numărat peste o duzină de cazuri.
„Nu cunosc niciun fermier care să facă lucrurile intenționat greșit”, spune Bloem. "Ei doar respectă regulile. Problema este că regulile sunt greșite."
Pentru Bloem, inversarea epidemiei înseamnă schimbarea mentalității de reglementare de la reacție la prevenire. Aceasta înseamnă necesitatea unor studii de neurotoxicitate pe termen lung, testarea combinațiilor chimice, luarea în considerare a expunerii în lumea reală, predispoziția genetică și tipul de leziuni cerebrale cauzate de Parkinson - și, în mod critic, să-i facă pe producători să demonstreze siguranța, mai degrabă decât să-i oblige pe oamenii de știință să demonstreze efectele negative.
„Nu interzicem parașutele după ce acestea nu-și fac treaba”, spune Bloem. „Dar asta facem cu substanțele chimice. Așteptăm până când oamenii se îmbolnăvesc.”
Echipa sa studiază, de asemenea, intervenții axate pe prevenție - inclusiv exerciții fizice, dietă și reducerea stresului - la persoanele deja diagnosticate cu Parkinson, într-unul dintre cele mai cuprinzătoare studii de acest gen. Totuși, Bloem este realist cu privire la limitele acțiunii individuale.
„Același model ca la azbest și tutun”
„Nu puteți scăpa de expunerea la pesticide făcând exerciții fizice”, spune el. „Avem nevoie de schimbare în amonte.”
Bloem a mai văzut-o înainte - același model care se desfășoară cu încetinitorul. „Azbest”, spune el, „Plumb în benzină. Tutun. De fiecare dată, am acționat la zeci de ani după ce paguba a fost făcută." Știința a existat. Dovezile se adunaseră. Dar decizia de a interveni a rămas mereu în urmă. „Nu este că nu știm suficient”, adaugă el. „Este că sistemul nu este construit să asculte atunci când răspunsurile sunt incomode.”
Clinica s-a liniștit. Majoritatea personalului a plecat acasă, coridoarele sunt nemișcate. Bloem își adună lucrurile, dar încă nu a terminat. Încă un telefon de făcut – ceva ce poate face, ca întotdeauna, în timp ce merge. În timp ce ne ridicăm pentru a merge pe hol, el face o pauză.
„Dacă nu rezolvăm asta acum”, spune el, „ne vom uita în urmă peste 50 de ani și ne vom întreba: „La ce naiba ne-am gândit?””.
Își pune o pereche de căști negre, dă rămas bun din cap și se întoarce spre ieșire. Afară, el traversează deja campusul Radboud cu pași mari, vorbind în aerul rece al serii - încă se mișcă, încă dă apeluri, încă încearcă să încline un sistem încăpățânat spre schimbare.
Se încarcă comentariile...
