Exclusiv Consiliul pentru Pace, șansă istorică sau un rateu pentru România? Expert: „Mă tem că nu ne dorim să ieșim din zona de confort”
0ONU a împlinit 80 de ani de paralizie decizională, dar ar putea fi la capăt de drum, în timp ce Donald Trump forțează nota cu o nouă arhitectură globală: Consiliul pentru Pace. Politologul Aurelian Mohan, de la Universitatea Columbia din New York, explică în ce măsură participarea României ca observator este o mișcare de geniu strategic sau o formă de izolare diplomatică mascată.
Adevărul: Consiliul pentru Pace al lui Trump pare a fi răspunsul „executiv” la paralizia ONU. Din perspectiva dumneavoastră, acest Consiliu este o tentativă de a reforma arhitectura globală prin ocolirea ONU sau asistăm la nașterea unui instrument care va lăsa Organizația Națiunilor Unite să devină o simplă platformă de dezbateri umanitare, fără putere politică reală?
Aurelian Mohan: Preambulul Cartei Consiliului pentru Pace (în engleză, Board of Peace) începe cu următoarea frază: „pacea durabilă necesită judecată pragmatică, soluții de bun simț și curajul de a ne îndepărta de abordări și instituții care au eșuat adesea.” Președintele Trump a transmis mesaje contradictorii pe această temă, declarând recent că noua organizație internațională ar putea înlocui ONU, dar în același timp ONU “trebuie lăsată să continue pentru că potențialul său este foarte mare.”
Dacă evaluăm modul în care Președintele SUA s-a raportat la ONU în ultimul timp, ne dăm seama că noua sa organizație – intitulată sugestiv Consiliul pentru Pace – se dorește a fi o tentativă de a remodela abordările specifice multilateralismului contemporan, o metodă de a evita Consiliul de Securitate al ONU când vine vorba de soluționarea conflictelor din variate zone geografice (desigur, doar dacă Consiliul va încerca să faciliteze pacea în afara Fâșiei Gaza), dar și un mecanism menit a spori influența și puterea SUA. Administrația Trump consideră că eforturile diplomatice realizate prin intermediul Sistemului ONU sunt extrem de lente, nu sunt eficiente (anumite demersuri ale SUA fiind blocate de ceilalți membri ai Consiliului de Securitate - denumiți P5 - China, Franța, Rusia, și Regatul Unit) și nu oferă toate pârghiile necesare pentru ca SUA să-și impună propriile proiecte.
Organizația Națiunilor Unite a împlinit, pe 24 octombrie 2025, optzeci de ani de activitate și operațiunile sale acoperă multe domenii pe care Consiliul pentru Pace nu le cataloghează drept arii de competență specifică în documentul său fundamental, inclusiv protecția drepturilor omului, asistența tehnică, ajutor umanitar, gestionarea dezastrelor naturale, dezvoltarea, și sustenabilitatea. Observațiile în cauză, împreună cu lipsa unor rețele vaste de ajutor umanitar, know-how referitor la menținerea păcii și resurse financiare relativ limitate, mă ajută să concluzionez că, în prezent, Consiliul pentru Pace nu deține caracteristicile necesare pentru a reprezenta un înlocuitor al ONU și al agențiilor sale.
Consiliul pentru Pace, mai eficient ca ONU?
Până acum, ONU a părut că a eșuat în multe privințe și nu a reușit să prevină o serie de războaie sau măcar să prevină escaladarea lor. Ar putea fi mai eficient și să reușească acest Consiliu pentru Pace acolo unde a eșuat ONU?
Momentan este imposibil de estimat cât de eficientă ar putea să fie o organizație internațională precum Consiliul pentru Pace. Pur și simplu, avem prea puține informații despre resursele financiare, angajamentele reale ale membrilor săi, proiectele pe care le va derula în afara Fâșiei Gaza, ONG-urile internaționale și rețelele de experți cu care va lucra, etc. pentru a realiza o analiză exhaustivă.
Cu toate acestea, ne putem folosi de exemplele altor administrații tranzitorii/interimare (misiuni de pace sub egida ONU care, pentru o perioadă de timp bine delimitată, controlează teritoriul unui stat din punct de vedere administrativ, legislativ și executiv) pentru a înțelege mai bine cu ce fel de provocări se va confrunta Consiliul pentru Pace. De exemplu, ONU a mai avut administrații interimare în Timorul de Est, Kosovo, și Papua de Vest (acum parte a Indoneziei), iar SUA a condus o coaliție provizorie în Iraq (în engleză, Coalition Provisional Authority).
Misiunile menționate se aseamănă suficient de mult cu demersul actual al SUA (evident, diferențe majore există când le comparăm cu Consiliul pentru Pace) într-atât încât putem extrapola o serie de probleme extrem de serioase ce vor trebui soluționate prin metode total diferite față de cele utilizate în trecut, asta dacă Administrația Trump își dorește să aibă succes cu proiectul său din Gaza. Desigur, dilema majoră este reprezentată de atitudinea populației din Gaza, ce s-ar putea arăta nemulțumită de participarea lor limitată în procesul de administrare sau design a politicilor publice; istoria ne-a demonstrat că structurile de conducere hipercentralizate și controlul exercitat de puteri străine exacerbează clivajele etnice sau religioase și nu elimină adevăratele cauze ale conflictului. Totodată, când administrațiile interimare se bazează pe cadre legale și instituționale construite superficial, adesea fără implicarea directă a comunităților locale, tranziția către un regim politic stabil, coordonat sau format în totalitate din lideri locali, este aproape imposibilă.
Într-o manieră similară, dacă Consiliul pentru Pace nu va stabili coordonate precise de măsurare a progresului, mecanisme clare de atingere a obiectivelor operaționale, și termene limită realiste, șansele implementării eficiente a planului de pace scad vertiginos.
ONU vs. Consiliul pentru Pace. Care e mai bun
ONU funcționează pe baza dreptului internațional și a consensului. Consiliul lui Trump pare să funcționeze pe baza artei negocierii și a raportului de forță. Nu riscăm ca acest Consiliu să valideze o pace a celor puternici, în detrimentul principiilor de suveranitate pe care ONU încerca să le protejeze?
Trebuie să înțelegem că organizația a fost constituită în limitele dreptului internațional (deja există dezbateri despre care document reprezintă, de fapt, actul constitutiv al Consiliului). În vederea simplificării analizei, considerăm următoarele: Consiliul pentru Pace a luat naștere pe baza Rezoluției 2803 (2025) a Consiliului de Securitate al ONU, iar, la rândul ei, rezoluția susține în mod explicit implementarea Planului de pace pentru Gaza (în engleză, Comprehensive Plan to End the Gaza Conflict) semnat pe 9 octombrie 2025. În conformitate cu punctul 19 al planului, când anumite condiții vor fi îndeplinite, inclusiv reconstrucția Fâșiei Gaza, se va negocia o cale pentru crearea unei entități statale palestiniene. Deducem că Planul de pace pentru Gaza și mandatul oferit Consiliului pentru Pace de către ONU nu sunt incompatibile cu autodeterminarea poporului palestinian.
Desigur, anumiți experți în drept internațional au semnalat că modul în care va opera Consiliul de acum înainte, dar și o serie de caracteristici structurale, incluse în Carta sa, produc incompatibilități cu principiile generale ale dreptului internațional, multe izvorând din Carta ONU. De exemplu, impunerea unei condiționalități de plată (în cazul de față, o donație de cel puțin un miliard de dolari) în legătură cu obținerea statutului de membru permanent al organizației poate aduce atingere principiului egalităţii suverane a statelor, țările cu resurse financiare reduse neavând posibilitatea de a oferi o astfel de donație. Totuși, articolul 2.2 alin. (c) din Carta Consiliului indică clar că Președintele Consiliului poate reînnoi mandatul inițial de trei ani al unui membru chiar dacă respectivul stat nu a plătit suma indicată anterior.
Semne de întrebare trebuie ridicate și în legătură cu alte elemente: se va ajunge oare la implementarea tuturor punctelor din Planul de pace pentru Gaza? Ce se va întâmpla cu Cisiordania dacă Gaza își va contura propriile sisteme politice și administrative? Nu cumva se va genera o fragmentare și mai mare a teritoriilor palestiniene? Cum va (re)acționa Consiliul pentru Pace când unul dintre membrii săi va fi parte a unui conflict? Va opera Consiliul ca un arbitru imparțial sau nu? Se va implica Consiliul pentru Pace în rezolvarea alor conflicte și cum va lucra cu ONU în acele cazuri? Va ține cont Consiliul pentru Pace de principiul non-intervenției, de principiul autodeterminării sau de principiul interzicerii folosirii forţei şi ameninţării cu forţa?
Rezoluția 2803 nu conferă Consiliului pentru Pace un mandat nelimitat (există limite temporale și geografice), observație care ne trimite cu gândul la scenariul în care Președintele Trump ar dori să soluționeze conflicte din alte regiuni. Ce vor face SUA și Președintele Trump atunci? Va opera Consiliul în afara mandatului său, iar SUA va bloca în Consiliul de Securitate al ONU orice altă misiune de menținere a păcii de acum înainte pentru a face loc unor viitoare demersuri din partea Consiliului pentru Pace?
Multe variabile rămân necunoscute, dar sunt sigur că vom primi răspunsurile dorite în curând.
Ce înseamnă Consiliul pentru Pace pentru România
România a ales statutul de observator în acest Consiliu. Este această poziție o dovadă de prudență diplomatică pentru a nu supăra Bruxelles-ul, sau riscăm să pierdem „trenul” marilor decizii și al beneficiilor economice de la masa membrilor plini?
Încă nu știm cu precizie ce dorește Donald Trump să realizeze cu ajutorul sau prin intermediul Consiliului pentru Pace în afara mandatului privind Fâșia Gaza. Nu cunoaștem câte resurse vor fi alocate, ce obiective se urmăresc pe termen lung, care va fi nivelul de implicare al SUA în operaționalizarea organizației și ce alte state se vor alătura demersului. Fără aceste detalii, o analiză exhaustivă a avantajelor și dezavantajelor este aproape imposibil de realizat. Din câte am înțeles, România încă dialoghează cu SUA despre implicațiile juridice ale statutului de membru deplin, decizia finală urmând a fi luată după clarificarea tuturor întrebărilor adresate de partea română.
Participarea României la Consiliul pentru Pace sub formă de observator, este o dovadă de prudență diplomatică, iar oportunitatea ar putea fi utilizată pentru a transforma România într-un actor politic important în Orientul Mijlociu. Momentan, ambițiile României cu privire la Fâșia Gaza par să fie limitate la reconstruirea sistemului judiciar, antrenarea forțelor de ordine și alte activități umanitare cu impact relativ redus. Percepția mea generală este că prudența diplomatică de care am amintit anterior nu se manifestă în raport cu UE și Bruxelles-ul, ci în raport cu Statele Unite, Administrația Dan calculând că este mai bine să își demonstreze disponibilitatea de a ajuta partenerul strategic într-un moment în care alte state europene au decis să nu o facă.
În concluzie, pe baza informațiilor disponibile, nu cred că riscăm să pierdem noi oportunități sau accesul la anumite beneficii politico-economice, chiar dacă luăm parte la activitatea Consiliului doar din postura de observator (Carta Consiliului însă nu menționează nimic despre un astfel de rol). Ceea ce Carta prevede este posibilitatea ca un stat să opereze timp de trei ani ca membru în cadrul Consiliului pentru Pace înainte de a decide dacă dorește să doneze un miliard de dolari pentru a deveni membru permanent.
Cât va rezista consiliul lui Trump
Consiliul pare galvanizat de figura lui Trump. Ce se întâmplă cu această structură peste 3 ani? Poate ea să supraviețuiască fără „motorul” de la Casa Albă sau este doar o soluție temporară la crizele pe care ONU nu mai vrea sau nu mai poate să le gestioneze?
Conform Rezoluției 2803 (2025) a Consiliului de Securitate al ONU, mandatul din Fâșia Gaza al Consiliului pentru Pace este valabil până la 31 decembrie 2027. Desigur, mandatul poate fi reînnoit printr-o nouă rezoluție a CS ONU.
În mod cert, atât eficiența, cât și supraviețuirea Consiliului pentru Pace sunt strâns legate de puterea politică a președintelui SUA. Viitorul acestei organizații, pentru a vă răspunde la întrebare, poate lua multiple forme în funcție de variate scenarii, fiecare cu diferite probabilități de a se materializa. Un aspect cheie în contextul dat este mandatul lui Donald Trump de președinte pe viață al Consiliului, dar și prerogativa sa de a alege un succesor. Intuiesc că, dacă nu apar modificări neprevăzute în agenda Casei Albe și ceilalți membri ai Consiliului de Securitate al ONU vor fi de acord, mandatul Consiliului condus de Președintele Trump va fi prelungit în decembrie 2027.
De exemplu, un prim scenariu de lucru include, începând cu 2029, un nou președinte republican, apropiat de Donald Trump, la Casa Albă. Atunci este posibil ca SUA să mențină neschimbat sau chiar să sporească ajutorul oferit Consiliului pentru Pace. Într-un scenariu similar, noul lider republican de la Casa Albă ar putea fi nominalizat de către Trump ca succesor în funcția de președinte al Consiliului. Situația în cauză ar facilita continuitatea organizației, dacă nu cumva va interveni vreo ruptură ideologică majoră între noul lider și Donald Trump.
Desigur, este posibil ca noul președinte al SUA să fie democrat, eveniment care ar complica situația Consiliului pentru Pace. Pe de-o parte, dacă în perioada 2026-2028, Consiliul se dovedește a fi extrem de eficient din punct de vedere operațional (atât în Gaza, cât și în alte regiuni geografice), costul unui potențial abandon devine destul de mare. Președintele SUA, în scenariul de față, fiind obligat să ofere în continuare ajutor pentru implementarea demersurilor Consiliului pe o perioadă limitată de timp sau pe termen lung pentru a evita producerea unor crize umanitare, destrămarea unor acorduri de pace, utilizarea iresponsabilă a unor alocări bugetare și pierderea de capital politic. Cum există o probabilitate ridicată ca domnul Trump să își continue mandatul de Președinte al Consiliului și în 2029, s-ar putea contura tensiuni majore între liderul democrat al SUA și leadershipul organizației.
Pe de altă parte, dacă în următorii trei ani, Consiliul pentru Pace nu îndeplinește anumite obiective, rata de abadon este mare (i.e., multe state membre se retrag unilateral) și situația din Fâșia Gaza se deteriorează semnificativ (acordul de pace devine, din varii motive, invalid și imposibil de implementat), atunci un viitor președinte democrat nu va ezita să părărească organizația.
În prezent, la fel cum sugeram și în răspunsul precedent, nu avem suficiente detalii pentru a ne da seama dacă Consiliul va putea reprezenta o soluție, fie ea și temporară, la impasul întâlnit în Consiliul de Securitate al ONU. Activitatea sa s-ar putea extinde dincolo de atribuțiile privind menținerea securității și reconstrucția Fâșiei Gaza, dar organizația nu va reuși, cel puțin nu în forma actuală, să înlocuiască Sistemul ONU în domenii precum protecția drepturilor omului, acordarea de ajutor umanitar, reducerea inegalităților, asistență tehnică și dezvoltare.
Mai mult decât atât, precedentele istorice, precum misiunile ONU din Timorul de Est sau Kosovo, ne demonstrează că organizația condusă de Donald Trump va avea o misiune extrem de dificilă, dacă nu cumva cea mai dificilă din cele două mandate prezidențiale ale actualului Președinte al SUA.
De ce a refuzat președintele Dan să meargă la Davos și München
Asistăm aparent la o chimbare de paradigmă: președintele Nicușor Dan a lipsit de la UNGA 80, Davos și München, gesturi interpretate de mulți ca o formă de izolare sau lipsă de experiență în politica mare. Ce s-a schimbat acum? Este deplasarea sa în SUA o recunoaștere a faptului că „izolarea idealistă” nu funcționează în fața pragmatismului administrației Trump?
Am ascultat cu atenție interviul acordat de Nicușor Dan la Radio România Actualități. Conform președintelui, două elemente principale motivează participarea noastră ca observator la prima reuniune a Consiliului pentru Pace: a) este în interesul României să devină mai activă la nivel internațional și b) România își dorește întărirea relației transatlantice.
Estimez că ar mai exista încă două motive adiacente celor deja amintite. Mai precis, întrucât Consiliul este un proiect extrem de îndrăgit de către președintele Trump, Administrația Dan a considerat că ar fi momentul oportun pentru ca România să iasă în evidență și să se facă remarcată de către liderul de la Casa Albă (i.e, vorbim de conturarea unei relații personale între doi lideri politici), mai ales datorită faptului că multe alte state europene au refuzat să participe. Totodată, dimensiunea electorală a acestei deplasări cred că a contat la rândul ei deoarece intuiesc că Președintele Nicușor Dan vrea să transmită un mesaj votanților care l-au criticat că a evitat interacțiunile directe cu Donald Trump.
Sper că, de acum înainte, președintele României va fi prezent la majoritatea activităților de politică externă, specifice mandatului prezidențial, însă nimic nu sugerează că asistăm la o schimbare de paradigmă. Dacă ar fi să prezic cum vom evolua lucrurile, aș opina că el va refuza să ia parte, de exemplu, la multe dintre (sau chiar la toate) demersurile ONU la care o să fie invitat în viitorul apropiat.
Referitor la impactul real al prezenței României în aceste zile la Washington, D.C, am mari dubii că eforturile domnului Nicușor Dan vor conduce la îmbunătățirea relației bilaterale. Concluzia mea se fundamentează pe importanța acordată de americani alegerilor prezidențiale din România, pe inabilitatea președintelui României de a se alinia ideologic cu Casa Albă și pe lisa unei explicații care să justifice în mod credibil anularea scrutinului prezidențial din 2024.
Nicușor Dan, „subaltern” la Washington și Bruxelles?
Există voci care spun că președintele român pare „pierdut” în contextul summiturilor de mare intensitate. Spun unii că această vizită în SUA este menită să repare o imagine de „subaltern”, alții că e o încercare de a obține garanții de securitate pe care partenerii europeni (Franța, Germania) par tot mai ezitanți să le ofere. Așa să fie?
Oricât de nemulțumit aș fi de prestația domnului Nicușor Dan, nu există motive care să ne facă să concluzionăm că președintele României are o „imagine de subaltern.” Recomand critica civilizată și constructivă atunci când cetățenii se raportează la instituții precum cea a Președintelui României, indiferent cine ocupă poziția în cauză. Cu alte cuvinte, nu pot nega lipsa de experiență a lui Nicușor Dan, abordarea relativ sceptică față de multilateralism și absența sa nejustificată de la cele mai importante evenimente diplomatice din lume, precum Adunarea Generală a ONU, Conferinţa de Securitate de la München și Forumul Economic Mondial de la Davos.
Deplasarea Președintelui României la Washington, D.C., are șanse infime să aducă noi garanții de securitate din partea aliatului american. Nu acesta a fost scopul urmărit de Administrația Dan, iar garanțiile suplimentare de securitate pentru Europa de Est nu sunt incluse în agenda primei reuniuni a Consiliului pentru Pace. Domnul Nicușor Dan a răspuns pozitiv invitației Președintelui Trump ca să transmită un mesaj ferm conform căruia România este dornică să contribuie la menținerea păcii în Orientul Mijlociu și, în general, să fie alături de partenerul strategic atunci când acesta inițiază noi proiecte de mare anvergură.
Ce poate obține Nicușor Dan de la Trump
Nicușor Dan a fost ales pe un val de valori europene. Cum se va împăca discursul său cu o administrație americană condusă de Marco Rubio și Donald Trump, care pune preț pe tranzacționalism și rezultate imediate, nu pe retorică idealistă?
Spre deosebire de unii dintre colegii mei politologi, eu am rămas un puternic susținător al parteneriatului strategic româno-american și încerc să analizez obiectiv opțiunile de politică externă în raport cu schimbările specifice ciclicității mandatelor prezidențiale. Chiar dacă Administrația Trump are o abordare diferită și uneori se poziționează în răspăr cu normele și valorile europene, SUA rămâne puternic conectată diplomatic, comercial, militar și cultural/civilizațional cu aliații săi europeni, continuă să furnizeze securitate în regiune, și sunt sigur că își va îndeplini angajamentele din cadrul NATO. Despre conexiunile acestea și despre angajamentul ferm al SUA cu privire la viitorul Europei a vorbit Marco Rubio în cadrul Conferinţei de Securitate de la München.
În contextul prezentat, din punctul meu de vedere, oricine militează pentru înghețarea relației transaltantice și pentru reducerea legăturilor româno-americane comite o eroare majoră. Nu aceasta este calea, cum nici izolaționismul nu reprezintă calea pentru a rezolva marile dileme de politică externă. Acum, probabil mai mult ca niciodată, liderii români trebuie să comunice eficient și să se facă auziți la Washington, D.C., pe holurile Capitoliului, Casei Albe și think-tankurilor. Președintele României are misiunea dificilă de a naviga o serie de situații inconfortabile, de a participa la cât mai multe întâlniri internaționale, de a învăța numeroase reguli de negociere la nivel înalt, și de a răspunde la întrebări dificile. Până în prezent a evitat aceste îndatoriri, dar nu va putea face asta la infinit, cel puțin nu dacă își dorește să conteze din punct de vedere geopolitic.
Domnul Nicușor Dan are, totuși, și un mare avantaj: gândește sistematic și este pragmatic. Calitățile în cauză îl vor ajuta în discuțiile sale cu liderul de la Casa Albă, la fel cum l-au ajutat și pe Președintele Finlandei, Alexander Stubb.
Ce ar fi trebuit să aducă președintele român în bagaj la întoarcerea din SUA pentru a demonstra că România nu este doar un „furnizor de securitate” pasiv, ci un jucător care înțelege noua ordine mondială coordonată de la Washington?
România nu este un actor geopolitic relevant. Nu trebuie să ne facem iluzii că vom deveni peste noapte extrem de implicați în marele dosare de politică internațională. Prin urmare, nu am mari așteptări de la Președintele României, atitudinea mea sceptică fiind cristalizată de-a lungul ultimilor opt ani pe baza lipsei de ambiție de care a dat dovadă România. În cele mai recente interviuri acordate Adevărul, am explicat în detaliu câte oportunități am ratat și câte realizări de ordin diplomatic a avut Bucureștiul. Cu un palmares modest și un președinte cu experiență redusă în relații internaționale, îmi este greu să cred că vom reuși să obținem rezultate pozitive majore la reuniunea Consiliului pentru Pace. Consider că România și-ar amplifica soft powerul în regiunea Orientului Mijlociu și Africii de Nord dacă ar participa cu trupe de menținere a păcii și cu variate alte resurse (fonduri, know-how, pregătirea forțelor de ordine, ajutor logistic, etc.).
Se spune că aliații europeni nu au altă cale decât să evolueze în „ecosistemul american de influență”. În acest context, Nicușor Dan merge la Washington să negocieze condițiile supraviețuirii noastre în acest ecosistem sau merge doar să „dea cu subsemnatul” pentru a nu tulbura apele?
Sunt absolut sigur că statu quo-ul nu poate fi descris în termenii menționați de către dumneavoastră în cadrul acestei întrebări. Vreau să fiu foarte bine înțeles. România nu negociază „condițiile supraviețuirii” sale întrucât, în ultimii douăzeci de ani, a fost un aliat foarte apropiat de SUA și a ajutat adesea la îndeplinirea obiectivelor sale de politică externă. În ciuda considerentelor enunțate mai sus, România are nevoie de reînnoirea canalelor de comunicare cu cel mai important partener strategic, de dezvoltarea unor conexiuni personale cu membri de rang înalt din Administrația Trump, și clarificarea unor dileme referitoare la ultimele alegeri prezidențiale. Bucureștiul trebuie să învețe să comunice mai bine dacă chiar își dorește să rămână un aliat de încredere sau să devină un actor relevant la nivel internațional.
Oricât de mult ar nega europenii, ei sunt dependenți de ajutorul militar american și, în următorii ani, situația nu se va schimb în mod radical. Dezvoltarea unor capabilități similare cu cele oferite de către SUA ar putea dura un deceniu, dar, având în vedere că Uniunea Europeană este totuși o putere economică, comercială și militară care nu poate fi ignorată la nivel global, ar fi nejustificat să discutăm despre simpla participare într-un ecosistem de sfere de influență. Recomand evaluarea dinamicii transatlantice pe baza rețelelor de alianțe dintre SUA și statele membre ale Uniunii Europene. Nuanțele sunt importante și, prin distincția pe care am trasat-o, vreau să aduc în prim-plan ideea că ajutorul oferit de către multiple state europene contribuie semnificativ la amplificarea puterii pe care Statele Unite ale Americii o exercită în diferite zone geografice. Uniunea Europeană și Regatul Unit sunt aliați de nădejde ai SUA.
Recent ați acordat un interviul pentru Le Monde; v-aș întreba, prin prisma reacțiilor de la Paris, cum este văzută acolo această aparentă reorientare a Bucureștiului către inițiativele lui Trump, în timp ce axa franco-germană rămâne reticentă?
În primul rând, nu cred că putem vorbi despre o „reorientare” strategică sau despre o schimbare a priorităților întrucât România a fost, în ultimele două decenii, unul dintre cei mai loiali parteneri ai SUA. Parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii este una dintre „pietrele de temelie” (împreună cu apartenența la NATO și Uniunea Europeană) pe care este fundamentată atât securitatea cât și politica externă a țării noastre. Tocmai din acest motiv, consider că partenerii noștri europeni nu au fost surprinși de faptul că, în cele din urmă, Președintele României a decis să participe la reuniunea Consiliului pentru Pace. Ei sunt eminamente conștienți că România nu își dorește să intervină nicio schimbare de natură calitativă în relația bilaterală cu Washingtonul, iar că, din perspectiva liderilor români, prezența domnului Nicușor Dan în SUA este considerată benefică intereselor de politică externă.
Deoarece ați discutat despre interviul pe care l-am acordat Le Monde, este absolut necesar să menționez că președintele României transmite europenilor un mesaj contradictoriu: merge în capitala SUA pentru o întâlnire cu Președintele Donald Trump, dar a absentat fără o justificare serioasă de la cea de-a 80-a Sesiune a Adunării Generale a ONU, de la Conferinţa de Securitate de la München și de la Forumul Economic Mondial de la Davos. Între timp, Consilierul prezidențial pentru securitate națională Marius Lazurca a stârnit un scandal național după ce a afirmat că președintele nu umblă „teleleu prin lume.” Un astfel de comportament indică nesiguranță și generează o oarecare incertitudine referitoare la viitoarele poziționări geopolitice ale Administrației Prezidențiale, element ce ar putea dăuna pe termen lung. Vreau să subliniez că România devine relativ impredictibilă la nivel internațional într-un moment când politicienii din Paris, Berlin, Londra, sau Roma se așteaptă la stabilitate și unitate.
Multe șanse irosite de România la ONU
România, așa cum am mai discutat în alte interviuri, a ratat multe oportunități în cadrul ONU. Am putea oare obține mai multe de la Consiliul pentru Pace?
Cred cu tărie că România ar trebui să fie mai activă la nivel regional, continental și global. Drept urmare, am militat adesea pentru adoptarea unei abordări de tip multilateralism angajat (în engleză, engaged multilateralism), iar un prim pas spre atingerea acestui deziderat este fructificarea la maximum a oportunităților din cadrul Sistemului ONU. De exemplu, candidatura pentru mandatul 2028-2029 de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU din partea Grupului Europa de Est ar trebui să fie prioritară deoarece, exact cum am menționat în alt interviu, reprezintă un demers cu implicații majore (am deveni membru cu drept de vot al CS ONU), o candidatură de succes necesită resurse relativ limitate, iar particularitățile procedurale ne sunt cunoscute. Momentan, nu îmi pot forma o opinie despre demersul Președintelui Trump întrucât există foarte multe variable necunoscute. Mai mult decât atât, îmi mențin părerea că România ar trebui să se concentreze și pe promovarea unui candidat din Europa de Est (ar fi bine să fie chiar un candidat român) pentru funcția de Secretar General al ONU, în special pentru că, pe 14 ianuarie 2026, Annalena Baerbock, Președinta Adunării Generale a ONU, chiar a rugat Statele Membre să propună mai mulți candidați. Asta nu înseamnă că România nu ar trebui să joace un rol important în reconstrucția Fâșiei Gaza și în menținerea securității în Orientul Mijlociu. Țara noastră deține un capital poltic și diplomatic important în regiunea Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iar soft power-ul în cauză ar putea fi utilizat pentru a demonstra tuturor partenerilor noștri – inclusiv SUA – că suntem un aliat de încredere, capabil a ajuta la nevoie. România trebuie însă să decidă ce fel de actor gepolitic își dorește să fie (unul relevant, pe care te poți baza, sau un actor irelevant care depune doar un efort minim), care sunt obiectivele ei strategice dincolo de regiunea Europa de Est – Marea Neagră, ce principii și valori vrea să urmeze, și care sunt compromisurile pe care nu le va face niciodată. Mă tem că, în prezent, nu ne dorim să ieșim din zona noastră de confort sau din minoratul cu care suntem deja obișnuiți.
Cine este Aurelian Mohan
Aurelian Dragoș Mohan este un politolog specializat în tranziții democratice, relații internaționale, politici de securitate și Organizația Națiunilor Unite. În prezent, el lucrează la Universitatea Columbia din New York ca manager al proiectului REMENA. În trecut, Aurelian a primit premiul Forbes 30 Under 30 pentru realizările sale în diverse organizații, precum Departamentul Operațiunilor de Pace al ONU, UN Joint SDG Fund, UN Economic Commission for Europe și PwC.
Se încarcă comentariile...
