Ce relație au avut strămoșii românilor cu neamurile iraniene. Legăturile din secolul XX, alimentate de țiței

0
Publicat:

Legăturile românilor cu neamurile iraniene sunt milenare. Acestea au evoluat de la conflict deschis la cooperare militară, chiar sinteze etnice și ulterior importante relații comerciale.

Catafractari sarmați FOTO wikipedia
Catafractari sarmați FOTO wikipedia

Românii și iranienii sunt două națiuni îndepărtate din punct de vedere geografic, fiind situate pe continente diferite, la o distanță de 3700 de kilometri una de cealaltă. În plus, exista inclusiv diferențe culturale și religioase. Deși sunt populații care par să nu aibă nimic în comun, relațiile dintre populațiile de pe teritoriul României de astăzi și neamurile iraniene sunt milenare. După apariția României moderne ca stat național, relațiile cu Iranul au fost constante indiferent de regimul politic și au fost prepoderent economice, cu beneficii mutuale. 

Primele contacte: fier și sânge

Primele neamuri iraniene care au avut contact cu spațiul carpato-danubiano-pontic au fost sciții. Aceștia erau războinicii de temut ai stepelor nord-pontice și au ocupat teritorii care astăzi aparțin României, pânǎ în secolul al II-lea. Erau călăreți nomazi care-și mânau turmele de-a lungul stepelor și purtau război cu oricine le stătea în cale. Erau maeștri ai războiului călare, artizani pricepuți și renumiți pentru cruzimea lor.  "Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”, scria Herodot, citat în volumul Izvoare privind Istoria României 

Sciţii, spunea istoricul antic, îi orbeau pe sclavi şi pe prizonierii luaţi în război, pentru a-i folosi la mulsul şi la baterea laptelui pe care îl beau. Unii dintre prizonieri erau jertfiţi zeilor, iar ritualurile erau înfiorătoare. "După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot. 

În secolele VII–VI î.Hr., expansiunea sciților către vest i-a adus în contact direct cu triburile tracice. În anumite momente, sciții au exercitat o formă de dominație asupra unor comunități tracice, inclusiv asupra geților din regiunile apropiate gurilor Dunării. Această dominație nu trebuie însă înțeleasă ca o cucerire totală și permanentă, ci mai degrabă ca o influență militară și politică temporară. În secolul al VI-lea, are loc și primul contact violent dintre perși (strămoșii iranienilor, înrudiți etnic cu sciții) și triburile geților (considerați  strămoși ai românilor). În anul 513 d.Hr, regele persan Darius I a plecat contra sciților, pentru a-i pedepsi și supune, deși erau neamuri înrudite din punct de vedere etnic. În drumul său spre nordul Mării Negre, în sălașurile sciților, armata persană a traversat teritoriile tracilor și geților. Herodot spune că multe triburi tracice s-au supus marelui rege persan. În schimb, geții nord-dunăreni i s-au opus cu arma-n mână. Același istoric grec menționează faptul că uriașa armată persană i-a supus rapid pe geți, în timp ce sciții au adoptat tactica retragerii și a hărțuirii. Acest episod arată că sciții și geții coexistau într-un spațiu geopolitic comun, dar nu formau o alianță stabilă.

Sciții FOTO wikipedia
Sciții FOTO wikipedia

Era mai degrabă o relație de „vasalitate”, geții dunăreni aflându-se sub controlul militar și politic al sciților. De altfel, între diferitele comunități traco-getice de pe teritoriul României de astăzi și neamurile iraniene ale sciților au existat numeroase conflicte. Era vorba despre lupte pentru teritorii, pentru resurse, pentru hegemonie politică în anumite zone. O bună dovadă o reprezintă cetățile traco-getice de la Stâncești, județul Botoșani, structuri de apărare realizate împotriva migrației sciților către est. Sub o locuință din aceste cetățeni a fost descoperit un tezaur care conținea piese de harnașament scitice, lucrate în aur. Probabil erau prada de război a unui războinic get luată de la o căpetenie scitică care invadase acel teritoriu. În morminte de pe teritoriul României atribuite geților au fost descoperite obiecte de tip scitic, inclusiv arme, podoabe și elemente de harnașament. Această prezență poate indica fie schimburi comerciale, fie adoptarea unor modele culturale, fie chiar integrarea unor grupuri scitice în comunități tracice.

Populațiile iraniene, cei mai fideli aliați ai dacilor

Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., puterea sciților din zona nord-pontică începe să scadă, iar alte populații, precum sarmații, devin dominante în stepe. În același timp, geții își consolidează structurile politice locale, iar mai târziu, către secolul al II-lea î.Hr, dacii, o nouă sinteză etnică și militară, încep să dețină supremația. Sarmații erau popoare de origine iraniană, similari sciților, care la un moment au format o confederație tribală ce a reunit comunități care împărtășeau origini asemănătoare, dar și o cultură și o limbă comună. Au intrat pe scena istoriei în secolul al VII-lea î.Hr, adică acum mai bine de 2.700 de ani. Se presupune că această federație tribală a sarmaților s-a format în stepele euroasiatice din zona cuprinsă între Don și Munții Urali. Aveau un mod de viață nomad, fiind crescători de cai și vite, trăind inclusiv din jaf și control militar. Sarmații sunt menționați de Strabon, în drumul lor către Vest.

Geograful grec spune că erau împărțiți în cinci triburi: Roxolani, Iazygi, Siraces, Aorsi și Sauromatae. La un moment dat, sarmații intră în contact cu triburile dacice. Inițial, au fost aduși de romani în Pannonia, pentru a servi drept tampon împotriva războinicilor daci, care făceau dese incursiuni în această provincie romană. Sarmații au creat un adevărat imperiu al stepelor, reușind să domine toată zona nord-pontică cu un stil de luptă inovativ, bazându-se exclusiv pe cavalerie. Aveau o cavalerie ușoară formată din arcași călare dar și o cavalerie greu înarmată. Era vorba despre renumiții catafractari, călăreți îmbrăcați din cap până în picioare în zale în formă de solzi. Inclusiv caii erau protejați de aceste armuri din solzi. În „Historia”, Tacitus scria despre triburile sarmaților roxolani. Autorul latin spunea că aceștia nu erau capabili să poarte lupte de infanterie, dar aveau o cavalerie superbă, înarmată cu „țepușe lungi” și săbii foarte grele și mari, mânuite cu ambele mâini.

Viziunea asupra sarmatilor
Viziunea asupra sarmatilor
MApN: România nu se află sub nicio amenințare directă în contextul crizei din Iran

În anul 67 d.Hr, de exemplu, cavaleria sarmată a măcelărit două cohorte romane, în timpul împăratului Otho. Sarmații au trăit alături de daci timp de secole, așa cum arată descoperirile arheologice și izvoarele antice. Se presupune că Burebista, prin cucerirea Olbiei, a stăvilit înaintarea peste Nistru a sarmaților. Mai apoi, după moartea lui Burebista, triburile sarmaților s-au inflitrat în teritoriile carpatice. Yazigii străbat văile Prutului pentru a ajunge în Pannonia. Roxolanii sunt și ei întâlniți în zona Moldovei, dar și a Dobrogei. De exemplu, în perioada 9-17 d.Hr, sarmații sunt menționați de poetul Ovidius. Sarmații și geto-dacii ajung să locuiască unii lângă alții, pașnic, devenind aliați de încredere.

„În timpul exilului său la Tomis (anii 9-17 e.n.), poetul Ovidius îi  aminteşte adesea pe sarmaţi alături de geţi, în ale sale ”Tristia” şi ”Epistulae ex Ponto”. Astfel poetul se plânge că se află într-o regiune înspăimîntătoare „inter Sauromatas ... Getasque” şi se întreabă dacă sarmaţii şi geţii ii vor  citi vreodată poeziile. În alte versuri el spune că a învăţat limba geţilor şi a sarmaţilor(...) Din exemplele citate, ca şi din alte versuri ale poetului reiese că în acea vreme pătrunseseră în Dobrogea unele grupuri de sarmaţi care coabitau cu geţii pe acelaşi teritoriu”, precizează și Gheorghe Bichir, în „Relațiile dintre sarmați și geto-daci până la sfârșitul secolului I d.Hr”.

Sarmații îi vor însoți pe daci încă de dinaintea stăpânirii lui Decebal, în expedițiile lor de jaf din provinciile romane. Vor lupta alături de daci în timpul războaielor daco-romane, dar vor rămâne parteneri de jafuri ai dacilor din teritoriile extra-carpatice după cucerirea regatului lui Decebal.

Românii au neamuri iraniene în sânge

Așa cum arată necropola de la Mihălășeni, Botoșani, din secolul al IV-lea d.Hr, sarmații au locuit alături de daci și goți, probabil amestecându-se la un moment dat. Numeroasele descoperiri arheologice arată populaţii dacice, germanice şi iraniene locuind împreună, în aşezări comune, îngropându-şi morţii în necropole comune, evident cu riturile funerare specifice fiecărui neam şi împrumutând tehnologii unii de la alţii. „Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov”, scria Coriolan Opreanu, în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”. 

Una dintre cele mai importante descoperiri în acest sens o reprezintă necropola de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani, acolo unde se observă diferitele neamuri care au ajuns să locuiască împreună şi să ducă la această sinteză etnică. Aproximativ 3% dintre schelete aparțineau neamurilor iraniene. Evident, contribuția iraniană în formarea poporului român nu se referă la o prezență persană modernă, ci la influența unor popoare migratoare de origine iraniană care au locuit sau au tranzitat spațiul nord-dunărean în antichitate și perioada migrațiilor. 

Ceaușescu și Iranul, o relație fructoasă cu miros de petrol

Ulterior, după formarea poporului român și a întemeierii statelor medievale românești, contactele cu neamurile iraniene au fost sporadice, aproape inexistente o bună perioadă. Vorbind însă de statul român modern, relațiile diplomatice dintre România și Iran datează oficial din anul 1902, când au fost stabilite primele contacte formale între Regatul României și Persia (denumirea istorică a Iranului). În primele decenii ale secolului XX, legăturile au fost limitate, dar constante, fiind centrate în special pe contacte diplomatice și comerciale punctuale, fără parteneriate economice majore. Relațiile cu Iranul au devenit strânse, din punct de vedere economic, în perioada comunismului românesc, în special după 1965, când la putere ajunge Nicolae Ceaușescu. România a adoptat atunci o politică externă relativ autonomă față de Moscova, ceea ce i-a permis să dezvolte relații economice și politice cu state din Orientul Mijlociu, inclusiv cu Iranul condus de șahul Mohammad Reza Pahlavi. România importa țiței iranian și exporta produse industriale și echipamente de construcții. Specialiști români au participat la proiecte industriale și de infrastructură în Iran, iar schimburile comerciale au atins niveluri importante pentru epocă. Ceaușescu a vizitat Teheranul în 1967, unde a încheiat acorduri care prevăd colaborarea între fabricile de tractoare din Brașov și Tabriz și organizarea fermelor de bumbac din nordul Iranului. La jumătatea anilor '70, importurile României din Iran au ajuns la 300 de milioane de dolari, din care aproape 90% era țiței.

Ce ar face România dacă SUA ar cere folosirea bazelor militare de pe teritoriul românesc. Explicațiile lui Radu Miruță
Ceaușescu în vizită în Iran
Ceaușescu în vizită în Iran

Nici măcar Revoluția Islamică din 1978 și instaurarea Republicii Islamice sub conducerea ayatollahului Ruhollah Khomeini nu a stricat relațiile României comuniste cu Iranul. Relațiile au fost întrerupte pentru scurt timp, dar au fost reluate pentru că iranienii făceau afaceri bune cu petrol în România, iar Ceaușescu avea nevoie de țițeiul iranian. Un nou contract prevedea că Iranul va furniza 2,5 milioane de tone de țiței în valoare de aproximativ 370 de milioane de dolari în perioada următoare și că, în schimb, România va trimite cantități mari de produse alimentare și o varietate de articole necesare pentru revitalizarea industriei iraniene. După 1989, schimbarea regimului politic din România și orientarea fermă către integrarea euro-atlantică au influențat inevitabil dinamica relației cu Iranul, mai ales în contextul sancțiunilor internaționale impuse Teheranului din cauza programului său nuclear. 

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite