Medic senolog, despre cât de mult contează prevenția și genetica în cancerul la sân. „Mamografia: două minute care pot salva o viață“
0Cancerul de sân rămâne cea mai frecventă formă de cancer la femei, dar și una dintre cele mai vindecabile, atunci când este descoperit la timp. În România, însă, lipsa unui program național de screening și teama de controale țin multe femei departe de cabinetul medicului. O mamografie durează doar două minute, dar poate face diferența între o intervenție minimă și o luptă dură cu boala. Prevenția, diagnosticul precoce și tratamentele moderne transformă tot mai des o poveste de suferință într-una de supraviețuire.
Octombrie este luna internațională a cancerului de sân, cel mai frecvent tip de cancer la femei în România, care ne plasează pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la capitolul screening. Mortalitatea a crescut ușor între 2011-2020, un procent mare de cazuri fiind diagnosticate în stadii avansate, ceea ce reduce șansele la vindecare. Aproximativ 11,43% din cazurile de cancer de sân din Europa apar la femei cu vârsta sub 44 de ani, 54% apar la vârsta de 45-69 de ani, iar restul cazurilor, la femeile peste această vârstă. OMS a lansat în 2021 Inițiativa Globală privind cancerul de sân, recomandând statelor membre să implementeze strategii bazate pe evidențe științifice pentru reducerea mortalității prin cancer la sân. Țintele de atins sunt: 60% din cancerele mamare invazive să fie diagnosticate în stadiul I sau II, când pot fi tratate cu succes; femeile să primească diagnosticul în cel mult 60 de zile de la prima prezentare; 80% dintre femei să finalizeze tratamentul recomandat.
Despre punctul în care ne aflăm astăzi în tratarea cancerului de sân, „Weekend Adevărul“ a vorbit cu dr. Ștefan Voiculescu, medic primar chirurg, cu o vastă experiență în chirurgia generală și oncologică, doctor în științe medicale. Este coordonatorul Academiei de Senologie SANADOR și conduce Compartimentul de Senologie din cadrul Centrului Oncologic SANADOR, un centru de referință pentru diagnosticul și tratamentul afecțiunilor sânului. Medicul a explicat cât de mult contează prevenția, dar și genetica, într-o astfel de afecțiune, și a vorbit despre lipsa de educație a unor medici în privința abordării cancerului de sân.
„Weekend Adevărul“: Care este situația în România în privința cancerului de sân?
Dr. Ștefan Voiculescu: Cifrele românești sunt neoficiale și neconfirmate, dintr-un motiv foarte simplu: noi nu avem un registru de cancer. Ar fi un instrument foarte bun de lucru pentru a putea vedea ce putem face mai bine decât facem și care e amploarea problemei. Sigur că noi avem o idee în funcție de volumul de muncă, avem o idee în funcție de ce vorbim cu colegii noștri, dar niște cifre care să fie patentate de Ministerul Sănătății nu există. De aceea poate nu avem destule argumente ca să spunem că e mare nevoie de un program național de screening, de depistare a cancerului de sân. Este o problemă gravă de sănătate. O problemă cu o mare extindere merită o politică care să fie în această direcție. Depistarea e un lucru care ne va face să găsim mai devreme cancerele, să le tratăm mai bine, să creeze o obișnuință a pacientelor noastre de a se gândi și la această problemă.
De la mamografie la ecografie
Ce înseamnă screeningul?
Screening înseamnă că există un program prin care se cheamă pacientele de la un anume punct încolo – sunt programe naționale de la 40 de ani, sunt programe naționale de la 50 de ani – anual sau la doi ani. Adică fiecare, în funcție de rezervele alocate și de ce și-a propus să facă, 40-50 până la 75 de ani. După 75 de ani, screeningul nu mai este. Și sigur, se pot face depistări. În general, pacientele care se află în bună stare și au un orizont bun de viață ar trebui să se mai caute, dar ele deja au căpătat această obișnuință și o vor face.
Ce presupune, efectiv, screeningul?
Screeningul este o imagistică oferită – în imensa majoritate a cazurilor vorbim de mamografie – pentru persoana respectivă la intervalul care a fost stabilit în program.
De la ce vârstă recomandați mamografia?
Într-un program de screening e foarte important ca totul să se deruleze cu mare viteză. Am multă lume de văzut într-un interval de timp și din punctul ăsta de vedere mamografia este de departe favorită. Ea e cea mai rapidă metodă. Ea oferă posibilitatea unei a doua sau a 99-a părere cu mare ușurință. Vorbim de a vedea patru clișee, ceea ce face ca un radiolog să „piardă“ două minute ca să vadă o pacientă – deci 30 pe oră. Putem să ne permitem luxul ca radiografiile acelea să fie văzute de doi radiologi și atunci avem, să zicem, și un control. Nu putem face asta cu ecografia, care durează 20-30 de minute. Nu putem face asta cu RMN, care durează 30-40 de minute. Dar sunt cazuri în care trebuie să introducă în screening alte mijloace, precum ecografia pentru paciente sub 40 de ani – deja între 40 și 50 de ani sunt multe cazuri în care mamografia trimite la ecografie, pentru că sânul e prea dens și nu se vede bine. Sub 40 de ani, acest lucru e și mai frecvent, plus că iradierea vine pe o structură biologică și mai sensibilă. Sunt cazuri în care preferăm să facem screening prin rezonanță magnetică – e scump, e greu de făcut, dar pentru paciente cu riscul foarte înalt am prefera această metodă, care e cea mai sensibilă. Și pentru pacientele cu risc genetic înalt noi preferăm să facem acest screening în perioada optimă. Atunci când facem RMN de sân știm că vom avea niște rezultate fals-pozitive. Dar dacă riscul e mare, am prefera să nu ratăm, chiar dacă vom avea niște rezultate fals-pozitive. În general, orice metodă, cu cât e mai sensibilă, cu atât mai și greșește în plus și are și niște rezultate fals-pozitive. Cu cât e mai puțin sensibilă, OK, nu greșește așa mult în plus, dar greșește în minus și e mai grav în cancerul de sân, evident.
Biopsia oferă rezultatul cel mai corect
În cazul RMN-ului, dacă nu știm că e fals-pozitiv sau pozitiv, se investighează? Se trece la următoarele etape?
Este o secvență de diagnostic. Această secvență de diagnostic înseamnă să fie obținute toate datele pe care le putem obține și imagistic, și din cauza asta vom face și ECO sau/și MAMO. În general, atunci când facem depistarea mamografică, vrem și ecografie pentru pacientele care au prezentat aspecte suspecte la depistare. Și confirmarea, diagnosticul 100% este cel bioptic. Deci biopsia este elementul important și central al diagnosticului. Ea ne spune 100% nu numai că e un cancer, dar și ce tip de cancer este.
Pacientele au temeri legate de această biopsie?
Știu că se împrăștie tumora – ea însă se împărășie singură, nu așteaptă o biopsie ca să se împrăștie. Gradul de împrăștiere suplimentar pe care îl face biopsia trece nebăgat în seamă probabil în câteva zile de împrăștiere spontană a tumorii respective. Dar biopsia ne permite abordarea în timp, judicioasă și cu metodele cele mai potrivite a cancerului respectiv și câștigul e enorm. Deci nu putem spune că mi se prezintă pacienta și îi pot spune „lasă că te operez și aflăm atunci“. Nu, asta e foarte rău. În primul rând, împrăștierea e mai mare. Asta e simplu și pare oarecum de înțeles de toată lumea, nu trebuie accentuat. Dar e un lucru care este cel puțin la fel de important. Dacă nu știu ce operez, voi tăia cât mai aproape de tumoră. Și după aceea va trebui să revin. V-ați pus problema cum este să scurmi într-o pâine și după aceea să vrei să tai felii drepte? Nu se mai poate. Tăietura va fi strâmbă. Se presupune că o facem bine. Noi o facem bine, dar nu chiar la fel de bine ca și când am fi tăiat de prima oară unde trebuie. Deci nu facem aventură pe siguranța pacientelor noastre. E important acest mesaj. Trebuie să știm ce operăm ca să fim pregătiți să operăm exact cum trebuie.
„Avantajul este al chirurgiei care păstrează sânul“
Pacienta a aflat de screening, și-a făcut niște investigații, are o suspiciune, primul medic cu care ia contact îi recomandă operația, fără biopsie. Ce recomandați? O a doua opinie?
Tot timpul e bună o a doua opinie. E vorba de ceva serios. A doua opinie nu înseamnă doar confirmarea sau infirmarea recomandărilor inițiale – ceea ce poate fi și acest lucru important –, dar îți dă prilejul să vezi o altă abordare, care poate fi și ea importantă. Noi construim o echipă. Când tratăm un cancer, nu vorbim de echipa deja clădită în spatele chirurgului – oncolog, imagist, anatomopatolog, radioterapeut. Noi vorbim de o echipă în care este parte importantă și integrantă pacienta. Ea trebuie să pornească la drum cu această echipă, trebuie să aibă încredere absolută în ea și în capacitățile profesionale, în empatie și în faptul că sunt oameni serioși care nu o lasă la jumătatea drumului. Să aibă încredere este un lucru foarte important. Eu zic că merită văzut, aflat – nu pierde nimic. După care, să meargă mai departe cu cei în care are cea mai mare încredere, pentru că sunt multe lucruri tare neplăcute. Sunt suferințe, sunt incertitudini, cărora într-un fel le faci față dacă ai încredere în oamenii care te îngrijesc, îți vorbesc și îți explică – și din această cauză merită a doua opinie. Plus că, onest vorbind, sunt multe viteze cu care se tratează cancerul în România. O spun cu durere.
Peste tot în lume există de mult o mare tendință către mai puțină chirurgie. De ce?
Foarte multă vreme chirurgia a fost considerată singurul tratament și atunci trebuia să fie atât de îngrozitoare încât să nu lase vreo șansă cancerului. Ceea ce evident că nu se întâmpla de fiecare dată. Numai că noi suntem cu un pas în urma acestei boli – așa funcționează strategia, nu e a românilor, e a tuturor. Dacă am vrea să fim cu un pas înainte, ar trebui să cunoaștem mai bine bolile precanceroase și să le operăm, să le anihilăm pe acelea, ca să nu mai ajungă cancer. Am vrea să facem exact cât trebuie, dar să nu facem mai puțin. Asta a fost frica dintotdeauna. Mai mult decât trebuie, e foarte evident și logic, nu e de folos. Exact cât trebuie poate e greu, dar asta este de făcut. Toată lumea se chinuie să facă asta și a tot ajuns la convenții care au mers până la „e sigur să scot tumora în întregime“. E greu de crezut, pentru că toată lumea zice că trebuie să scoți mai mult. Este o convenție care are deja 11 ani de când a fost emisă de americani, cum că marginea de siguranță în cancerului invaziv este să nu am celule tumorale pe marginea de rezecție. Cât de mică adică? Un milimetru, 0,5 milimetri, nu contează – să nu am celule acolo.
Deci este mai bine să se păstreze sau nu sânul?
Avantajul este al chirurgiei care păstrează sânul. De ce să scot? De obicei, cancerul este într-un colț de sân – două sau trei margini care sunt la sub un centimetru de mușchi, de piele. Și mă duc și scot 25 de centimetri în partea cealaltă? Nu sună aiurea? Din 1975 se face chirurgia conservatoare a sânului, italienii au început. Și la ora actuală motivul meu de supărare este că am auzit niște statistici despre niște țări care, din punctul nostru de vedere, au o medicină precară, precum Egipt, India. Acolo, peste jumătate din cazuri, în jur de 60%, sunt operate conservator. Puneți-vă problema câtă lume este operată conservator în România. Deci aici avem o foarte mare problemă care ține de educația medicilor. Pentru că sunt mulți medici care zic „Nu te-a operat bine, trebuia să-ți scoată tot sânul“.
„Există protocoale, dar le ignorăm“
Dar nu există un mod unitar de lucru, nu există protocoale?
Există protocoale, dar le ignorăm. Pentru că există și „tăblițe dacice“ – noi avem înțelepciunea noastră. Și de ce trebuie să ne bazăm pe NCCN (protocolul american), pe ESMO (protocolul european) care, în treacăt fie spus, sunt atât de asemănătoare că dacă nu scrie deasupra ce e nici nu le deosebești prea tare. Pentru că, de fapt și de drept, sunt oameni care au ajuns la aceleași concluzii.
În România aplică fiecare ce protocol vrea? Nu există un mod unitar de lucru?
În primul rând, în România noi nu știm foarte clar cine operează cancerul de sân. În lumea civilizată sunt niște înțelegeri: e bine să operezi cancerul de sân în centre de sân și oamenii au ajuns la această concluzie pentru niște motive simple. S-a întâmplat și la americani și la europeni, nu suntem noi în afara evoluției. Suntem în urma ei, aste este altceva. Și ei au început tratând peste tot cancere de sân și au văzut foarte repede că cine trata la grămadă hemoroizi și picior strâmb și cancer de sân avea niște rezultate care erau clar mai proaste decât ale centrelor specializate în sân. La noi se schițează astfel de centre, dar mai departe, pacientele se duc fiecare pe unde pot. Nu e foarte clar dacă ginecologii, endocrinologii, chirurgii, oncologii, chirurgii oncologici – care sunt puțini de altfel – se ocupă de așa ceva. Mai avem încă de tras niște linii, în mod clar. Avem protocoale, nu trebuie să inventăm nimic. Trebuie doar să le citim și să le respectăm.
„În România profundă, chirurgia conservatoare este caraghioasă: e făcută aventuros și în necunoștință de cauză“
„Weekend Adevărul“: Care este rolul chirurgiei oncoplastice? Dacă tendința este de a folosi chirurgia cât mai puțin, sau minim invazivă...
Dr. Ștefan Voiculescu: V-am povestit că avem această tendință de a restrânge chirurgia. Erau două căi. Prima, să cunosc cât mai bine, să fac rezecția cât mai mică și atunci pot să fac chirurgia conservatoare, dar nu e oncoplastică. E conservarea sânului, chirurgie minimalistă asupra sânului. Și e foarte greu să fii exact cât trebuie când îți micșorezi marginea de siguranță. Pentru asta ar trebui să folosim mult ecografia intra-operatorie, ne ajută foarte mult să ne țintim mai bine și să facem o rezecție mai concentrată pe tumoră, altfel mâna uneori te înșală. Toată lumea zice „ai tăiat și ai văzut“. Nu, am tăiat și n-am văzut, am tăiat și m-am apropiat de tumoră și o palpez și uneori nu diferă foarte-foarte mult de restul sânului și sunt un pic în confuzie în timpul intervenției. Din cauza asta mă ajută foarte mult măcar să îmi desenez, să îmi trasez operația înainte, urmăresc disecția intra-operator cu ecograful. Asta ar fi o linie, îmi restrâng volumul pe care îl am de scos. Eu nu pot să refac sânul dacă am scos un volum mare. Volumul este și variabil în funcție de poziția din sân: cu cât sunt mai decolteu, cu atât volumele mai mici fac rezultate estetice mai proaste. Deși, dacă sunt în partea bună, favorabilă sânului, care e cadranul superior extern, pot să scot chiar un sfert din sân și să pot să-l refac la loc și să arate ca un sân. Dar este mult mai ușor dacă am niște cunoștințe de chirurgie plastică, și în general chirurgii oncologi folosesc de la plasticieni niște procedee, ca să poată să înlocuiască o parte din țesutul pe care îl scot. Și atunci își pot permite să scoată mai mult. Și asta este chirurgia oncoplastică. Deci mișc volume în interiorul sânului – asta este nivelul 1 de oncoplastie – sau mișc volume de la distanță de sân – este nivelul 2. Am putea gândi că scoatem toată glanda mamară și reconstruim sânul cu ce putem, fie implant, fie țesut propriu de la pacientă. Aceasta este chiar chirurgie plastică propriu-zisă, reconstructivă. Deci am aceste trei posibilități ca femeia să se ridice de pe masa de operație după ce am îndepărtat un cancer de sân cu un sân întreg.
Se întâmplă în timpul aceleiași intervenții?
Da, se întâmplă adesea în timpul aceleiași intervenții. Sunt multe avantaje pentru a se întâmpla dintr-o singură operație. Avem și oarecare rețineri atunci când nu suntem foarte siguri dacă trebuie iradiat, cam ce plan terapeutic urmează, dacă nu vom fi siguri de marginile de rezecție și așa mai departe, caz în care, eventual, va trebui să reintervenim. Atunci când situația pare limită și, eventual, generatoare de urmări confuze, parcă am vrea să facem reconstrucția într-un timp doi. Dar mai multe se potrivesc reconstrucției dintr-un timp. Dacă am făcut o chirurgie mai largă, sânul de multe ori trebuie iradiat. Dacă iradiem un sân operat parțial, urmarea oncologică va fi un pic mai bună decât dacă am scos tot sânul, dar n-am iradiat. Sunt dovedite lucrurile acestea și au explicații simple. Radioterapia merge pe urmele chirurgiei, chiar și un pic mai departe decât ea și uneori iradiază niște ganglioni pe care nu i-am scos. Cum ar fi cei din torace; nu intrăm în torace în cancerul de sân, dar știm că, în câteva procente, metastazele ar putea fi acolo. Iar radioterapia iradiază și lanțul acela ganglionar. Și atunci am făcut conservare cu radioterapie și nu mamectomie pur și simplu.
Câtă dreptate are Dr. Google?
Există statistici sau evaluări legate de procedura din România? Cât se apelează la mastectomie, cât la chirurgie minim invazivă?
În România profundă nu există chirurgie conservatoare, sau este caraghioasă, adică e făcută uneori aventuros și în necunoștință de cauză, oricum foarte rar. Dar operația bună este mamectomie pentru ei. Mai au încă specialiști vechi care au crescut într-un anumit spirit. E greu să convingi un medic, căruia toți profesorii lui i-au spus „mametomie, aia e operație“, că niște americani zic să facem tratament conservator. Vorbesc de foarte vechea generație. Între tineri există însă mari dorințe de a se face operațiile conservatoare. Apoi avem discuțiile cu pacienta care, după jumătate de oră de explicații – putem să facem conservare sau putem să facem reconstrucție în același timp, sau putem face mamectomie –, spune că niște vecine i-au spus să nu accepte să nu i se scoată tot sânul – bineînțeles, ele nefiind specialiste. Din păcate, suntem așa. E greu de luptat și împotriva acestei convingeri.
Dintotdeauna ne-am uitat la ce zice ruda, la ce i s-a întâmplat colegei, dar acum întâlniți și paciente care au întrebat inteligența artificială?
Mai puțin. În general, medicii sunt supărați pe doctor Google, dar la noi nu prea este cazul. Dacă l-ar întreba pe Dr. Google, el ar fi de partea noastră, a chirurgiei conservatoare în mod clar, pentru că se raportează la un nivel mondial de informații, și de oriunde le-ar lua din lumea largă, cancerul de sân se operează mai ales păstrând sânul. Și atunci, dacă ar fi școlite de Google, n-ar fi rău. Sunt școlite pur și simplu de o teamă uriașă și de destul de multă neștiință, dar în același timp și dorință de a face afirmații ale altor oameni.
Ce sunt testările genetice, BRCA1, BRCA2?
Dacă am un ganglion cu metastază, deja am un risc de 10% să am metastaze altundeva în corp. În acel moment intervine chimioterapia, pentru că e un risc mare care crește cu fiecare nou ganglion. Deci chirurgia trebuie să spună cam câți ganglioni sunt prinși, cam cât de mare e riscul de a avea metastaze. Sigur, noi le căutăm cu CT, RMN, dar o bucată de film nu le vedem. Chiar dacă PET-CT ne zice că n-a văzut metastaze, eu știu că ar putea fi, dar nu se văd pentru că n-au atins un anume tract. Și atunci ar trebui să-mi orientez tratamentul de așa manieră că „ar putea fi“. Genetica e ceva care ne sperie foarte tare. Dar genetica, oricât de tare ne-ar speria, dă maximum 10% din cancere. Ce știm acum dă 5% din cancerele de sân. Deși pentru aceste persoane riscul este imens, dar ele reprezintă destul de puțin: 1 din 500 are o mutație BRCA. Aceste paciente sunt speciale, riscul e foarte mare, mai devreme în viață, de a face niște tumori mai agresive pe care noi suntem mai puțin tentați să le recunoaștem, că nu ne gândim la 30 de ani la riscul unui cancer de sân, el este unul excepțional la vârsta asta. Dar dacă în familie avem o încărcătură, s-ar putea ca acolo să fie un defect genetic. Acesta este motivul pentru care pacientele trebuie întrebate ce cazuri au în familie, dacă sunt cazuri cu tumori agresive, cum sunt cele triplu negative, dacă sunt cazuri de cancer de sân, multiplu sau bilateral, sau, în timp, un al doilea cancer de sân sau cancer de sân și ovar. Unor astfel de paciente trebuie să li se ceară un panel genetic.
„În cancer e ca în fotbal“
Cât de importantă e echipa în tratamentul cancerului de sân? Chirurg, oncolog, imagist, psiholog, genetician?
E foarte importantă echipa. În cancer e ca în fotbal: nu poți să ai un atacant minunat și toți ceilalți să fie la pământ. Deci trebuie să ne bazăm pe faptul că știm aceleași lucruri, că interesul e comun, dar dacă știm să ni-l urmăm. Că avem niște protocoale – este un lucru important, este primul lucru care sudează o echipă. Că există un tumor-board în care oamenii pot să discute, să aducă argumente. Pentru al 13-lea caz de acum încolo s-ar putea să fie aceleași argumente. Nu mai trebuie aduse toate, că le-am adus o dată. Echipa se cimentează având astfel de discuții care sunt doar în folosul pacientei. Dar mai departe, și asta trebuie spus, tumor-boardul începe să fie în public și îl găsim și în privat. Din păcate, în privat costă. Dar e ceva de neocolit pentru că ne va da niște recomandări mai la obiect, mai personalizate, mai multe argumente pe care să se bazeze decizia respectivă, mai bine pentru paciente. Și pledoarie pentru a discuta cazurile în această comisie. Dacă există un volum de paciente cu cancer de sân care sunt tratate, atunci această experiență este ceva care vine pentru toată echipa. Am zis și că se sudează în discuții, dar echipa știe mai bine ce să facă și, mai ales, știe mai bine ce să nu facă. E important și ce trebuie să nu facem în cancerul de sân față de cineva care tratează oportunistic: am acum un caz, mai am peste o lună un alt caz, peste trei luni mai am încă unul.
Lucrurile acestea probabil se întâmplă la Academia de Senologie pe care o coordonați, dar se întâmplă și în centrele publice?
E o foarte mare dorință ca oamenii să facă ce trebuie în centrele din spitalele publice. Și în spitalele publice există comisiile și există discuții și decizii. Avem o sumedenie de simpozioane și de conferințe unde ne spunem experiența; mă bucur că nu mai sunt prezentările acelea de pe vremuri – am avut trei cazuri, am făcut asta și uite ce frumoase au ieșit, extraordinar. Acum se discută și despre ce ar fi bine să facem, discutăm despre probleme. Și putem să facem un pic mai bine decât am făcut. Și e ceva ce începe, dar e șchiop încă: cazuri dificile, cazuri în care ne blamăm că n-am luat cea mai bună decizie de la bun început și a trebuit să le corectăm de parcurs și exact corecțiile acestea sunt cele mai interesante, pentru că de aici toată lumea învață să scurteze acest timp între necunoaștere și corecție. E foarte important să învățăm și din succese și din eșecuri și să încercăm să le limităm pe acestea din urmă. Vorbind cu oameni care au citit, vor fi mult mai interesați de dificultățile mele decât de realizările mele. Soluții pe care le-am găsit eu și le putem discuta, acesta e un lucru important. De partea cealaltă vine teama de oprobriul public sau al colegilor, de malpraxis, de jena de a prezenta chestiile acestea, ceea ce e rău, ne face un deserviciu. Sperăm să îl depășim și să mergem în situații dificile, de soluții neobișnuite, în afara protocoalelor de nevoi.
Neîncrederea, alimentată de mituri
Care vi se pare că sunt cele mai mari provocări ale femeilor diagnosticate cu cancer? După diagnostic și mai departe, în recuperare?
Psihologia e cunoscută. Ele au tot felul de faze de negru, după care sunt prăbușite și gata. Eu nu las nicio pacientă să plece din cabinet când am discutat despre posibilitatea unui cancer fără un mesaj care este și adevărat, dar e foarte pozitiv, de fapt: că știm ce facem. „Fă și tu ce ți se spune ca să fim în aceste rezultate bune“. Prima soluție sau prima condiție pentru ca un tratament să fie eficace este ca el să fie făcut. Și după aceea discut.
Sunt refractare la anumite terapii, la anumite indicații?
Asta ține de niște prejudecăți și de niște mituri. Atunci când am paciente care vin și zic „Știți ce nu vreau să fac? Eu nu vreau să fac chimioterapie“. Și eu le spun „Nu e niciun fel de problemă. Chimioterapia se face în ocaziile astea, s-ar putea să nu trebuiască s-o faceți. Dar dacă trebuie să o faceți, eu o să vă spun ce pierdeți dacă nu o faceți. Mai departe, faceți cum veți dori, că nimeni nu o face cu forța, dar să știți ce implicații negative are decizia dumneavoastră să nu o faceți“. Și nu mai sunt refractare dacă înțeleg acest lucru.
Discuția o purtați împreună cu oncologul?
Comisia oncologică se face între medici. Pacientul nu participă. El nu știe cum am ajuns noi la acea recomandare finală. Și din cauza asta uneori o și desconsideră. Ce mare lucru, o hârtie pe care am primit-o. Hârtia asta, de fapt, reprezintă înțelegerea unui colectiv de medici și uneori nu se ajunge ușor la acea înțelegere. Încerc să fiu un pic și coach, pentru că nu sunt numai chirurg. Eu fac și ecografiile mele, eu îmi pun diagnostic, eu îmi fac biopsiile. Și atunci, eu sunt cu femeia cu cancer de sân la începuturile diagnosticului, când ea are problemele cele mai mari. Și trebuie cumva să o limpezesc, să o lămuresc și să o sprijin. Mă interesează ca pacientele mele să știe că pot să-și pună o proteză externă, de unde-și iau peruci, că pot să folosească căști refrigerante să diminueze căderea părului în timpul chimioterapiei.
Aveți un mesaj pentru femei în această lună dedicată luptei împotriva cancerului de sân?
Un mesaj e greu, pentru că sunt măcar două lucruri de spus. Pe de o parte, să fie conștiente de acest risc și să se intereseze cum pot să facă mai bine diagnosticul, depistarea e oportunistică la noi. Pe de altă parte, să aibă încredere. Putem să obținem vindecare păstrând sânul pe loc și cu un nivel de suferință decent. Nu pot spune că nu doare, dar decent. Nu trebuie să fie speriate. Trebuie să fie doar conștiente și responsabile.
Se încarcă comentariile...
