Zoe Petre: „Alegerea lui Băsescu, opera lui Năstase”

Zoe Petre spune că intelectualii care l-au susţinut în 2004 pe actualul preşedinte îşi acoperă ochii când acesta „face câte-o poznă”.

Apropiată a fostului preşedinte Emil Constantinescu, Zoe Petre vorbeşte despre reflexul unora dintre intelectualii români care s-au afirmat în spaţiul public de a-l menaja pe actualul şef al statului.

Ea îl descrie pe Traian Băsescu ca pe „un om pasionat, dincolo de orice limită, de câştigarea de popularitate, pentru care face absolut orice”. În ceea ce priveşte principalele partide de pe eşicherul politic, fostul consilier prezidenţial nu crede în asumarea sinceră a identităţii de stânga de către PSD şi în a celei de dreapta de către PDL.

Zoe Petre susţine că doar liberalii sunt consecvenţi din punct de vedere doctrinar şi recunoaşte că i-ar fi simpatizat fie doar şi pentru introducerea cotei unice de 16%.

•    S-a născut la 23 august 1940, la Bucureşti.

•    Decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti (1990-1996).

•    A susţinut conferinţe şi a fost profesor asociat la o serie de universităţi occidentale.

•    Consilier prezidenţial pentru politică internă şi externă (1996-2000).

•    Membru fondator şi vicepreşedinte al partidului Acţiunea Populară, fondat de către fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu (2003).

„Comuniştii au distrus clasa de mijloc a intelectualităţii”

- Adevărul: Cum vă percepeţi studenţii din generaţia actuală faţă de studenţii de acum 4-5 ani?

- Zoe Petre: Faţă de studenţii de acum 4-5 ani nu e o deosebire esenţială. Deosebirea destul de mare este în raport cu experienţa didactică de dinainte de 1989. Ani de zile am avut de-a face cu studenţi selecţionaţi prin examene de admitere absolut crâncene.

Aveam 16 candidaţi pentru un loc. Pentru noi, la Istorie, a fost o mare pierdere faptul că prin anii ’70 s-a renunţat, tot de frica corupţie, la examenul oral. Discutând cu un tânăr, altfel îţi dai seama ce poate. Era înfiorător examenul de admitere, dar bineînţeles că aveam o populaţie universitară restrânsă şi relativ selectată, dacă nu selectă. Se întâmpla, aproape de fiecare dată, ca aceia care intrau ultimii să fie cei mai buni studenţi.

Nu aveau răbdare să tocească, dar aveau minte. Am avut, însă, şi studenţi care au intrat primii, au ieşit primii şi au rămas primii. Unul a dat un concurs în Franţa şi a reuşit acolo în loc să stea la Bucureşti şi să-mi preia mie din sarcini.

- Credeţi că pentru el ar fi fost mai bine să rămână în ţară?

- Depinde pe ce direcţie judecăm. Din punct de vedere al salariului, evident că nu. Din punct de vedere al confortului, iarăşi nu. Dar din punct de vedere al satisfacţiei profesionale, cred că era egal, dacă nu chiar mai satisfăcut în Bucureşti. Dar fiecare îşi face planul existenţial cum crede de cuviinţă.

Unul dintre doctoranzii mei mi-a trimis un mail de la Cincinnati, unde e pentru două luni, fiindcă lucrează de patru ani la „Troia”. I s-a încredinţat un capitol din seria monografică care apare la Tubingen. Universitatea Cincinnati i-a dat o bursă. Sunt lucruri la care noi nici nu încercam să visăm şi pe care ei le iau în mod natural. Asta înseamnă că vârfurile riscă să dispară.

Neavând bani, noi nu am ştiut să facem un lucru – un Institut de Studii Avansate, astfel încât să permanentizăm relaţia cu vârfurile ştiinţei şi cercetării româneşti.

- Formăm elite intelectuale autentice sau oameni cu studii superioare?

- Elitele formează elite şi oamenii cu studii superioare formează oameni cu studii superioare.

- Care ar fi proporţia? E în favoarea oamenilor cu studii superioare?

- Cred că e banal. Aşa e şi în America. Eu, în Franţa, am avut experienţe de toate felurile. Am lucrat cu crema cremelor, persoane care au avansat în carieră. Am lucrat, fiind invitată, şi în universităţi mai mici, provinciale, cu studenţi absolut comparabili, dacă nu mai slabi decât ai mei de acasă.

Problema este să fie corect „alimentaţi”, pentru că nu poţi să faci o ţară din genii. Regimul comunist, pe vremuri, a încercat şi a reuşit să reteze vârfurile, dar le-a retezat fizic în puşcării. Atlfel nu poţi. Dacă nu-i dai deoparte fizic din viaţa societăţii, fie că-i distrugi, fie că-i laşi să plece în străinătate, nu reuşeşti. Cei mai interesanţi au fost aproape rugaţi să plece din ţară.

Nu ai cum să-i faci mai proşti sau mai puţin creativi decât sunt. Ce au reuşit comuniştii a fost distrugerea clasei de mijloc a intelectualităţii – profesori de liceu, bibliotecari, secretare. Ştiţi cum arăta o secretară pe vremuri? Tatăl meu a fost ani de zile directorul Institutului de Arheologie şi secretar general al Asociaţiei de Studii Sud-Est Europene.

În fiecare din aceste poziţii avea cel puţin o secretară care, atunci când ajungea el la ora nouă la Institut, îi prezenta mapa de corespondenţă primită în ultimile 24 de ore, cu ciorna răspunsurilor la scrisori şi în ce limbă fuseseră ele scrise.

- O secretară ştia minimum două-trei limbi străine...

- Ştia în primul rând româneşte!

- Deci polarizarea socială a fost creată de regimul comunist.

- Absolut. Au retezat toată partea aceasta care era clasa de mijloc în funcţii publice.

- Cât timp ne va trebui să recreăm această clasă de mijloc?

- Părerea mea este că ne-ar trebui mai puţin dacă am avea în minte necesitatea de a o crea din nou. Sigur că e greu. Am fost invitată odată de Cristian Pârvulescu la o discuţie cu viitorii funcţionari publici care terminau un ciclu de învăţământ.

Prima întrebare pe care mi-au pus-o a fost: „Când o să fim plătiţi ca la privat?”. Le-am zis că niciodată, pentru că funcţionarul public nu e nicăieri în lume plătit ca în regimul privat. Funcţionarul public nu are riscurile din privat: statul nu dă faliment, sigur se mai poate restrânge, dar e o stabilitate acolo şi ai, în principiu, o onorabilitate.

- Lumea nu judecă aşa...

- Păi atunci o să luăm mită. Şi nu e o chestie doar de educaţie. Sigur că trebuie să te mai educe şi mama, şi tata, dar trebuie să-ţi spună că nu e nici sănătos să iei mită. Trebuie să vezi cu ochii tăi că pierzi mult mai mult decât câştigi, făcând asta. Să o vezi la şeful tău, la subalternul tău...

- Dar societatea civilă ce face? Mai avem societate civilă?

- Societatea civilă angajată în anii ’90 a fost înghiţită de politică. Nu de partide, că ele nu ne „înghiţeau” deloc... Erau convinşi că suntem marii lor concurenţi şi că dacă nu am fi noi, ar avea coadă de înscrieri la uşă. Cu regret spun că nu asta era problema. Dacă nu ar fi fost porcăria FSN-ului de a se declara şi partid şi guvern şi tot ce a urmat până la mineriadă inclusiv, am fi avut o societate civilă mult mai bine structurată. Nu-mi pierdeam zile şi nopţi să mă bat cu FSN-ul şi cu domnul Iliescu.

Nu aveam nicio vocaţie, dar ne-a obligat să ne asumăm o parte politică de diletantism prodemocratic. Plus că s-a mai întâmplat un lucru: mulţi dintre noi au investit, în 2004, în susţinerea domnului Băsescu şi acum, dacă nu le e jenă, le e mai rău decât dacă le-ar fi jenă.

- A fost o lovitură, tot ce s-a întâmplat după 2004, pentru societatea civilă? „Anticorpii sociali” au fost reduşi la tăcere?

- A fost o mişcare foarte abilă aceea a „Raportului Tismăneanu”. Eu am fost foarte implicată personal în această istorie, pentru că am văzut crescând oarecum iluziile pe tema asta. Dacă eşti atent la cronologie, realizarea e mai mult propangandistică.

Eu am şi scris că nu mă interesează de ce a făcut domnul Băsescu, bine că a făcut. Continui să spun acelaşi lucru, numai că dacă n-ar fi fost creat Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului de către Guvern, „Raportul Tismăneanu” nu ar fi apărut niciodată. În interviul domnului Băsescu din Revista “22” scria foarte clar că nu are niciun chef pentru aşa ceva. După aceea a observat că liberalii ar putea strânge capital pe tema asta şi le-a dat o lovitură, după bunul obicei.

„Corupţia este endemică pentru că e practicată de fiecare cetăţean”

- Nu credeţi că ne raportăm prea mult la trecut? Percepţia multora este că nu am scăpat de frici, nici după două decenii de la Revoluţie. Mai ales pe fondul decăderii partidelor politice şi a problemelor legate de corupţie.

- Nu neapărat. Chestia cu corupţia e eternă. Şi Pericle a fost acuzat, şi Phidias a fost acuzat că a furat aur de la statuia Elephantină. E o banalitate absolută să-ţi acuzi adversarii politici de corupţie. Se întâmplă să fie şi adevărat uneori, alteori nu.

- Dar la noi tinde să devină endemică...

- Corupţia este endemică pentru că nu e sancţionată şi pentru că e practicată mărunt, de fiecare cetăţean, în fiecare zi. Uitaţi-vă la rezultatele de la alegerile locale. Unde era unul pe care dumneavostră, ziariştii, l-aţi făcut faimos pentru corupţie? A luat 70% din voturi şi a câştigat din prima! Ce vă spune asta? Că oamenii zic că au încredere în ziare, dar de fapt nu au. Şi că judecă după ideea „Fură şi ei, lasă-i!”.

- E nevoie de câteva generaţii ca să se schimbe această mentalitate.

- E nevoie de o Poliţie serioasă, de o Procuratură, de un Parchet bine educat. Una din marile probleme este complicitatea evidentă a Poliţiei cu tot felul de ticăloşi. Nu zic că întreaga Poliţie face asta, dar Poliţia e şi ea un sistem şi e orientată în direcţia asta. Restul ori se supun, ori pleacă. Dar cred că o mare vină aparţine Parchetului, mai exact procurorilor care nu ştiu să facă o anchetă corectă şi fără presiune.

- Au rămas foarte puţini magistraţi cu experienţă, iar cei care vin din urmă sunt vulnerabili din punct de vedere profesional.

- Sunt vulnerabili şi din punct de vedere moral. E adevărat, dar de undeva trebuie să se înceapă.

- Vorbim despre un sistem care poate fi reformat numai cu voinţă politică. Credeţi că există voinţă politică în acest sens?

- Trebuie reformat cu voinţă politică, dar mai trebuie reformat şi cu alte lucruri. Nu e de ajuns voinţa politică. Orice croitor lucrează cu materialul clientului.

„Constantinescu ar fi votat în Bulgaria sau în Ungaria”

- Credeţi că preşedenţia domnului Emil Constantinescu va fi reevaluată?

- Aş zice că a mai şi fost. Dincolo de hotarele minunatei noastre patrii am auzit constant, din ’97-‘98 şi până acum, numai lucruri bune. Dacă domnul Constantinescu ar candida în Bulgaria sau în Ungaria, ar câştiga imediat un loc ca europarlamentar, fără nicio problemă.

La Budapesta, pe stradă, lumea îl aplaudă atunci când ajunge în reuniuni internaţionale. Îmi pare rău că nu am o listă a actualilor şi foştilor şefi de stat care l-au declarat cea mai importantă personalitate a Estului Europei la sfârşitul anilor ’90. Cititorii dumneavoastră ar fi absolut uluiţi dacă ar afla ce se spune despre el în străinătate.

- Care este cauza acestei imagini pe care şi-a creat-o în străinătate?

- Întrebaţi-vă care este cauza imaginii foarte proaste care ia fost creeată în ţară! Cauza este ceea ce a spus şi nimeni nu-l vrea să-l creadă. El nu a spus că l-a înfrânt Securitatea, a spus că guvernarea CDR a fost înfrântă în ceea ce priveşte comunicarea de către foştii securişti.

- Renunţarea la luptă a preşedintelui Constantinescu din 2000 a avut un impact negativ.

- E adevărat, a avut un impact negativ, atunci când era în jur de 22% în evaluări. El a pierdut 23% în ’99 şi nu le-a mai câştigat niciodată.

- Dar putea ajuta PNŢCD să intre în Parlament...

- Sunt două lucruri: PNŢCD nu s-a gândit şi nu şi-a pus problema cum şi ce să discute despre candidatura lui. Ei aveau treabă să potrivească data congresului PNŢCD, astfel încât Constantinescu să nu poată candida la preşedinţia partidului. Asta era singura lor problemă.

- Domnul Valeriu Stoica ne-a spus „La masa Adevărului” că liberalii au fost puşi în situaţia de a-şi căuta un candidat la preşedinţie, în condiţiile în care preşedintele Constantinescu nu voia să-şi asume CDR.

- PNL a avut o discuţie cu domnul Constantinescu în cadrul căreia i-a cerut să se înscrie în partid, dacă vrea să-l susţină. Altfel nici nu voiau să discute. PNL făcuse praf CDR-ul între timp, ce să-şi asume? Ei au plecat din CDR şi nu s-au mai întors.

- După ce preşedintele Constantinescu a spus că nu mai candidează...

- Păi nu au fugit liberalii din CDR la alegerile locale din mai? Au plecat şi nu s-au mai întors, ba au început să ia de la PNŢCD tot ce puteau, pe Norica Nicolai, spre exemplu, şi să se afişeze cu Stolojan. Şi când am fost la discuţii, tonul lor era: „Dacă vii să ne rogi frumos, poate ne mai gândim”. După acea discuţie, Emil Constantinescu a decis că nu mai candidează.

Domnul Valeriu Stoica a mai povestit ceva, dar nu v-a spus şi dumneavoastră. Şi anume, a povestit cum el se văzuse la Paris, împreună cu Mihnea Berindei, cu Adrian Năstase şi deciseseră asupra strategiei de îngropare a CDR. Eu ştiam asta de la un prieten cu care mă văzusem la Washington.

„Nu se permite constituirea de partide noi”

- Credeţi că aşa-zisul vot uninominal va schimba ceva în politica românească?

- Ce să schimbe? Nu alegem primari, prin alegeri uninominale, din ’92 încoace?

- Primarii totuşi se mai mişcă...

- Şi parlamentarii se mişcă. O să fie mai puţin disciplinaţi în raport cu partidele, ceea ce nu e bine.

- Notorietatea a fost un avantaj pentru candidaţ, la aceste alegeri?

- Să vă mai spun un lucru. Eu am încercat, alături de preşedintele Constantinescu, cu prestigiul şi notorietatea sa, să lansăm un nou partid. Dumneavoastră ca ziarist probabil că ştiţi asta, dar în rest lumea nu prea ştie. Eu vă spun ce se întâmpla la conferinţele de presă, cu regularitate. Veneam noi, ăştia mai cu notorietate, cu unul sau doi colegi tineri pe care voiam să-i lansăm.

Spuneam două vorbe şi-i lăsam pe ei să se măsoare cu ziariştii. În general spuneau lucruri interesante. Şi ziariştii veneau, invariabil, în jurul meu să mă întrebe şi eu le spuneam: „De ce nu vorbiţi cu domnul sau domnişoara cutare?” Îmi răspundeau că pe mine mă cunosc şi în ziar apăream tot eu.

- E un lucru explicabil din punct de vedere mediatic. Fiecare trebuie să ştie să se impună.

 - Da, e explicabil. Eu dacă nu aş fi fost consilier al preşedintelui României, nu aş fi avut niciodată privilegiul unei atenţii a presei, aşa cum îl am acum.

- Aveaţi, totuşi, un capital de notorietate şi înainte...

- Nu i-a păsat nimănui de capitalul de notorietate universitară. Scriam în Revista “22” şi mă ştiau cei care o citeau.

- Sunt şi oameni care nu reuşesc să se adapteze în relaţia cu presa...

- Nu, ei se adaptează, dar nu se uită nimeni la ei. Toată legislaţia e făcută în aşa fel încât să nu cumva să apară alt partid. Uitaţi-vă la legile electorale! Cum vrei să reformezi clasa politică dacă nu permiţi constituirea unor partide noi?

- Dar PNG-CD, de pildă, nu este un partid nou?

- PNG-ul domnului Becali nu e un partid nou, este un partid cumpărat, înfiinţat de domnul Viorel Lis şi unde s-au pompat foarte mulţi bani.

„Băsescu face absolut orice pentru popularitate”

- Este de dorit o guvernare PDL-PNL?

- Electoratul României doreşte o asemenea regrupare. Românilor nu le plac majorităţile absolute şi mărturisesc că nici mie nu-mi plac. În politică există posibilitatea unei convenţii preliminare şi transparente, fiecare acceptând ceva din programul colegilor, fiecare renunţând la câte ceva din propriul program, astfel încât lucrurile să funcţioneze. Nu poţi să laşi o ţară fără guvern dacă nu ai o majoritate absolută. E la fel de puţin natural şi un Guvern PDL-PNL, ca şi un Guvern PSD-PNL.

- Cum credeţi că s-ar fi comportat un Guvern PSD-PNL?

- Nu mi-aş dori să fac parte nici dintr-un Guvern PNL-PSD, nici dintr-un Guvern PNL-PDL. Nu-mi plac aceste combinaţii, pentru că eu sunt anti-FSN. Aşa am apucat! Sunt bătrână, nu mă mai schimb. Pe de altă parte, constat că şi în Germania se poartă alianţa SPD-CDU.

- Pe un program atent negociat...

- Şi noi am reuşit un program clar negociat, în 1996-2000, cu PD-ul de atunci, care n-a acceptat „restitutio in integrum” şi n-a fost inclus în programul de guvernare, n-a acceptat deconspirarea Securităţii şi n-a intrat în programul de guvernare, a acceptat NATO şi Uniunea Europeană şi s-a ţinut de cuvânt. Ce a reuşit guvernarea CDR în materie de restituiri şi de deconspirare a Securităţii s-a făcut prin negocieri foarte îndelungate. S-a negociat un an şi jumătate cu PD-ul, peste programul convenit. Cu tot regretul, dacă n-ar fi fost „răscoala” domnului Băsescu în ’98, guvernarea CDR-PD-UDMR ar fi mers bine.

- Totuşi, cel care făcea „răscoala” în `98 a reuşit în 2004 să coaguleze în jurul său acea societate civilă, acei intelectuali care au fost baza CDR.

- Adevărat, dar în bună măsură a fost „opera” lui Adrian Năstase. Guvernarea Năstase şi-a dat măsura voinţei de monopol al puterii în asemenea grad, încât foarte multă lume a votat fără rezerve ca să blocheze această posibilitate. Slavă Domnului, cu ajutorul nostru, al tuturor, domnul Băsescu a reuşit. Dar el a câştigat alegerile în 2004 cu mai puţine voturi decât le-a pierdut Constantinescu în 1992, în faţa lui Iliescu.

- Era şi alt context...

- Întotdeauna e alt context. În ’96 le-a câştigat cu mult peste ce a luat Traian Băsescu în 2004. După asta, o parte dintre intelectualii de care aţi făcut vorbire şi-au văzut de treburile lor, iar cealaltă parte au rămas lipiţi ca marca de scrisoare de imaginea lui Băsescu.

Mulţi colegi de-ai mei îşi acoperă ochii ori de căte ori domnul Băsescu face câte-o poznă, dar eu de fiecare dată judec aşa: „Ce-ar fi spus X, Y şi Z dacă Emil Constantinescu s-ar fi urcat băut la volan? Ce-ar fi zis aceiaşi domni dacă Emil Constantinescu i-ar fi spus în intimitate unei ziariste „ţigancă împuţită”? Ce-ar fi spus domnii respectivi dacă Emil Constantinescu ar fi afirmat, pe postul naţional de televiziune, că sistemul de pensii e prăbuşit, pentru ca a doua zi să declare că nu e chiar prăbuşit?

- Iată că, în pofida tuturor acestor lucruri, Traian Băsescu se menţine la o cotă de popularitate foarte mare. Problema nu este cumva la nivelul societăţii?

- Preşedintele Băsescu e un om talentat, care ştie să comunice. Comunică simplu şi cu formule izbitoare. E un om pasionat, dincolo de orice limită, de câştigarea de popularitate, pentru care face absolut orice. Asta ar trebui să dea de gândit intelectualilor, dar e foarte limpede că o persoană care şi-a dat numele şi reputaţia în susţinerea unui preşedinte, oricare ar fi el, nu-şi va păta obrazul atacându-l.

Faceţi şi dumneavoastră un mic calcul – cine mai scrie şi cine tace în ultima vreme şi o să vedeţi, la nivelul liderilor de opinie, unde sunt cei care au cam amuţit. La nivel popular, depinde de unde o luaţi. Sigur că sunt tot felul de manevre. E o masă de mici întreprinzători la care elanurile protecţioniste ale domnului preşedinte entuziasmează. Sunt patroni care vor un sprijin din partea statului, sunt lucrători care vor orice numai să nu-şi piardă locul de muncă.

- Iată că şi intelectualii au avut încredere în el în 2004.

- Eu l-am auzit şi pe domnul Liiceanu spunând, cu mult înainte de „Raportul Tismăneanu”, că „asta e, trebuie să alegem răul cel mai mic”. Poate că i-a convins... Mi se pare absolut pueril să susţii – cum susţin unii – că intelectualii respectivi au căpătat avantaje materiale.

Nu vreau să coborâm discuţia atât de jos... Dar e o fascinaţie a puterii în stare brută. Îi ademneşte pe intelectuali mult mai mult decât puterea exercitată printr-un coleg de-al lor. Ideea că un coleg exercită mai multă putere decât mine nu e o idee plăcută pentru mine ca intelectual.

„Povestea cu poneiul roz mi s-a părut o tâmpenie”

- Cum vedeţi scandalul din jurul Institutului Cultural Român?

- Nu am informaţii despre Institutul Cultural Român, dar mie toată povestea cu poneiul ăla roz mi s-a părut o tâmpenie. Adică dacă domnul Văcăroiu îmi dictează mie ce să-mi placă, automat o să-mi placă ce mi-a zis el că nu-i place.

- Trecând peste părerea domnului Văcăroiu, se pare că acele expoziţii au deranjat foarte multă lume...

- Dacă le spui oamenilor că trebuie să-i deranjeze, îi deranjează. Sigur că e o artă care provoacă, dar e o artă care provoacă peste tot în lume.

- Era cea mai reprezentativă lucrare pe care o puteam expune în Occident?

- Poate că dacă eram eu acolo şi luam decizia, o luam altfel. Dar asta e, o problemă de gust şi de opţiune.

- Dar angajează statul român şi e făcută pe bani publici...

- Dar în condiţiile acestea nu ai mai putea să expui decât muncitori vajnici.

- Nu vorbim de proletcultism...

- Dacă supui la vot arta, asta ai. De aceea s-a inventat proletcultismul. Nu era vorba că nu ştiau să deseneze. Erau dintre pictorii cei mai mari ai Rusiei. S-au opus artei abstracte pentru că poporul nu înţelegea arta abstractă. Au închis-o în depozitele muzeelor şi au scos tablouri lizibile, clare, pe placul muncitorilor şi ţăranilor.

E foarte greu să navighezi între acestea două. Eu nu-mi arog niciun fel de drept la opinie, dar pot să spun, cu titlu personal, ce-mi place şi ce nu. Sunt nenumăraţi spectatori posibili ai operelor de artă.

- Ceea ce-i place unui intelectual e foarte important. Poate fi un reper?

- Dar nu au fost întrebaţi numai intelectualii.

- Nu am auzit să fie luat domnul Pleşu, dumneavoastră, domnul Liiceanu, puşi la o masă şi întrebaţi: ce promovăm în numele României?

- E vorba de cine a întrebat. Sunteţi primul care mă întreabă. Au fost întrebaţi tot felul de istorici. Nu e corect ce s-a întâmplat. A fost o campanie de presă urâtă, pe o temă oricum controversată oriunde în lume.

- Prin urmare, consideraţi că „scandalul poneiului cu zvastică” este o chestiune firească într-un organism sănătos?

- Absolut, mai ales că, de aproape 100 de ani, arta s-a îndepărtat tot mai mult de modelele inteligibile. E foarte clar că majoritatea creatorilor de artă s-au depărtat de canon, în vreme ce cultura general estetică menţine canonul.

„Ca peste tot în lume, cel mai mare adversar al nostru suntem noi înşine. Nu cred că avem adversari în afara hotarelor. Putem avea persoane, grupuri, culturi care ne ignoră sau nu ne ignoră. Nici măcar politica de mare imperiu pe care şi-o reinventează Rusia acum nu cred că are ca obiectiv imediat şi direct România. România e ţinută cumva la distanţă.”

„România se poate afirma în relaţia cu Polonia”

- Cât credeţi că face România în faţa marilor puteri?

- Contează puţin, dar ştiţi de ce? Pentru că oamenii nu ştiu să evalueze importanţa ţărilor medii. Pe cele mici oricum le dispreţuiesc, dar le toarnă şi pe cele de dimensiuni medii în aceeaşi categorie. Aici e o mare greşeală. Dar nici noi nu avem un sistem de alianţe care să ne permită să ne impunem.

În partea asta de lume avem nevoie de o colaborare foarte strânsă cu acele ţări care au ieşit din acelaşi infern ca şi noi, şi în mod particular cu Polonia. Polonia e o ţară mare, dar comparabilă cu România. Suntem pe aceeaşi graniţă a Uniunii Europene şi a NATO, avem aceleaşi probleme de vecinătate, avem o experienţă istorică comună, avem o tradiţie de conlucrare. Şi Bulgaria e un aliat important. Sunt două direcţii în care România se poate afirma şi s-a şi afirmat: în relaţia cu Polonia şi în relaţia cu sud-estul Europei.

- Spuneţi-ne trei oameni politici pe care i-aţi urmărit şi care vă induc sentimentul că au capacitatea de a răspunde aşteptărilor dumneavoastră?

- Cu riscul de a fi subiectivă, am să încep cu Crin Antonescu, pentru că îl cunosc foarte bine. Mi-a fost student şi începuse un doctorat pe care l-a abandonat de dragul politicii. Am un mare respect pentru capacitatea lui intelectuală şi pentru experienţa politică pe care din ’92 a acumulat-o.

Cred că este un personaj politic de viitor. Nu are niciun rost să spun că domnul Tăriceanu a administrat admirabil o situaţie foarte dificilă, dar m-aţi întrebat de politicieni tineri. În rest, ezit doar pentru că sunt mulţi. Din zona PSD am lucrat cu domnul Cristian Diaconescu, care mi s-a părut întotdeauna o persoană care şi-a păstrat ţinuta şi respectabilitatea, chiar şi când a făcut o opţiune politică pe care eu personal o regret.

De la PDL, chiar dacă nu e corespunzător cu portretul partidului – sau poate tocmai de aceea am o mare consideraţie pentru el – este domnul Radu F. Alexandru. A fost, vreme de patru ani, cel mai constant şi mai curajos critic al politicii PSD, între 2000 şi 2004.

- Cum credeţi că va arăta viitorul Parlament în raport cu actualul Parlament, din punct de vedere al eficienţei?

- Cel puţin la început, va fi o agitaţie mult mai mare decât de obicei pentru afaceri locale. Nu ştiu dacă e în avantajul cuiva, dar în mod sigur noii parlamentari vor încerca să facă lucruri spectaculoase, ca să-i creadă lumea şi altădată. După mine, angajarea locală a parlamentarilor e şi o cale mult mai lesnicioasă decât cele anterioare, pentru corupţie.

Riscul ca parlamentarii să devină un fel de primari e destul de mare. În Anglia este o disciplină crâncenă, sancţiunile pe care partidul le dă pentru cea mai mică abatere sunt extrem de dure şi numai aşa reuşesc să-i ţină în frâu. La fel şi în Statele Unite, şefii grupurilor parlamentare au o putere extraordinară, uneori mai mare decât a preşedintelui.

„PSD nu are nicio legătură cu stânga”

- În România este nevoie de un partid puternic de stânga? PSD poate acoperi această zonă?

- PSD nu are nicio legătură cu stânga. Stânga, în principiu, nu prea bate studenţii, dar să zicem că asta face parte deja din istorie.

- Dar şi dreapta mai bate tineri. De pildă, recent, în Franţa...

- Dar nu a adus minerii. Societatea franceză e destul de antidreapta. Revenind, însă, la PSD, acest partid nu are nimic de stânga. Dacă vă uitaţi la programul lor, în afară la câteva elemente de protecţie socială, care sunt acolo mai mult ca să dea cu praf în ochii oamenilor, nu are nimic de stânga.

Niciuna dintre temele stângii europene nu sunt acolo. Ce spun ei despre laicitate şi separarea religiei de stat şi ce spune stânga europeană? Poate ar trebui ca lucrurile să fie echilibrate, să existe o stângă autentică. Cât de puternică, nu mă întrebaţi, pentru că nu aş vrea să fie prea puternică!

- Cât de mult e PDL-ul de dreapta?

- Numai el a zis că e de dreapta. Şi cine l-a crezut?! PDL-ul nu e de nimic, ce poate să prindă, prinde. Că prinde de la PRM, că prinde de la Becali, de la „fraierii” de dreapta, nu contează.

- Dar liberalii cât de riguroşi sunt în privinţa doctrinei, a orientării?

- Liberalii sunt destul de consecvenţi din punct de vedere doctrinar. Cota de 16% e o măsură foarte liberală. Dacă ar fi făcut doar atât în patru ani de guvernare şi tot eram de acord cu ei.

- Credeţi că se va contura un partid de stânga autentic, că se va pune mai mult accentul în următorul mandat pe doctrine sau vom rămâne la acelaşi populism?

- PSD-ul poate să nu fie un partid de stânga, dar e un partid foarte puternic, care are reţele foarte adânc înfipt în teritoriu. E singurul partid care are cu adevărat reprezentare în mediul rural. Mai era pe vremuri PNŢCD-ul, dar el a suferit o implozie şi nu ştiu dacă mai are ceva.

„PDL-ul, pe unde trece, arde recoltele şi otrăveşte fântânile”

- Nu e o catastrofă pentru PNŢCD faptul că nu a participat la aceste alegeri?

- Au participat mai mult decât deloc. Un partid care a stat două legislaturi în afara Parlamentului nu are mijloace materiale să participe şi nu are mijloace de niciun fel să câştige. Legislaţia e făcută ca neparlamentarii să nu devină niciodată parlamentari.

- Dar liberalii de ce nu le-au întins o mână de ajutor, după cum au făcut ţărăniştii cu ei în anii ’90?

- Le-au întins. Nu au candidat pe listele lor?

- Le-a fost frică liberalilor să facă o alianţă politică cu ţărăniştii?

- Le-a fost frică ţărăniştilor că nu au cu ce susţine partea lor de campanie. Dacă faci o alianţă, îţi plăteşti o mulţime de lucruri.

- Domnul Miluţ tocmai de aceea a devenit preşedinte, ca să plătească.

- Domnul Miluţ, până una alta, nu a făcut donaţii la Patriarhie pe care să le ceară înapoi. Dacă vreţi oameni în politică care dau bani şi îi cer înapoi, uitaţi-vă la Becali, că acolo e de privit mai atent. Nu ştiu exact de ce a fost asta opţiunea PNŢCD, dar a fost a conducerii legitime a partidului, nu a fost a liberalilor. Niciun moment nu am auzit ca PNŢCD să fi spus că vrea o alianţă.

- Nu era mai bine pentru ţărănişti să meargă alături de PDL?

- Nu, alianţă cu PDL-ul nu! Asta însemna anularea completă a identităţii PNŢCD, pentru că asta face PDL-ul: pe unde trece, arde recoltele şi otrăveşte fântânile. Din punctul ăsta de vedere cred că nu există niciun dubiu. Dacă a fost cineva autor moral al crizei PNŢCD, PD-ul a fost.

„O alianţă a ţărăniştilor cu PDL însemna anularea completă a identităţii PNŢCD, pentru că asta face PDL-ul: pe unde trece, arde recoltele şi otrăveşte fântânile”