Exclusiv Evenimentul care a marcat planeta după Al Doilea Război Mondial: „Ce s-a întâmplat atunci nu se poate aplica în Ucraina“
0În urmă cu 75 de ani, comuniștii din Coreea dădeau semnalul unei ofensive totale pentru capturarea sudului țării, iar astfel izbucnea unul dintre cele mai sângeroase conflicte de după Al Doilea Război Mondial. Expert în problema coreeană și fost consilier al lui Trump în primul mandat, politologul american de origine română, Greg Scărlătoiu, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum a fost posibil să aibă loc acest război și care sunt lecțiile sale după aproape 8 decenii.
Războiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950 şi s-a încheiat cu un armistiţiu semnat la 27 iulie 1953, care a consfințit împărțirea țării și apariția a două state – Coreea de Nord și Coreea de Sud. Peninsula rămâne, decenii mai târziu, un simbol viu al diviziunii Războiului Rece, unde ideologiile, armele și propaganda continuă să alimenteze un conflict latent. De la invazia din 1950 până la testele nucleare contemporane, confruntarea dintre Nord și Sud s-a metamorfozat, dar nu a dispărut. Ce menține acest conflict viu după mai bine de 70 de ani explică, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, politologul american de origine română Greg Scărlătoiu, fost consilier al președintelui Donald Trump pe problema coreeană pe durata primului său mandat. Acesta ne introduce în culisele conflictului asiatic și compară situația din urmă cu 75 de ani cu cea din prezent dintre Ucraina și Rusia.
Greg Scărlătoiu este CEO al Comitetului pentru Drepturile Omului din Coreea de Nord (HRNK) din Washington, D.C., dar și profesor la Universitatea de Studii Internaţionale Hankuk din Seul. De asemenea, el este instructor și coordonator al clasei Peninsula Coreeană și Japonia la Institutul de Servicii Externe al Departamentului de Stat al SUA, precum și vicepreședinte al Consiliului Internațional pentru Studii Coreene (ICKS). A vorbit în mai multe rânduri la ONU despre problema nord-coreeană și despre încălcările drepturilor omului de către regimul comunist de la Phenian.
„Adevărul“: Războaie sângeroase precum cele din Coreea și Vietnam au rămas în memoria colectivă la zeci de ani după încheierea lor, iar urmările acestora se resimt din plin chiar și în prezent. Mergând și mai adânc în istorie, dincolo de încercările comuniștilor de a pune mâna total pe Coreea, unde ar trebui să căutăm cauzele cele mai profunde ale acestui război care s-a soldat cu sute de mii de victime?
Greg Scărlătoiu: Coreea a existat ca stat unic împărtășind aceeași limbă, aceeași istorie, aceleași tradiții și trăind sub același sistem politic timp de o mie de ani până la separarea sa. În 1905, Imperiul Japonez a ocupat Peninsula Coreea. Anexarea formală a peninsulei s-a întâmplat în 1910. Ulterior, când americanii i-au învins pe japonezi în războiul din Pacific, Imperiul Japonez a capitulat și Coreea a devenit independentă. În Coreea, la momentul respectiv, o mare problemă era exproprierea de pământ de către japonezi. Pe scurt, în termeni foarte simpli, ocupanții japonezi s-au arătat toleranți cu coreenii care aveau titlul de proprietate pentru terenul deținut. În schimb, dacă nu aveai titlul de proprietate, ți-l confiscau și îl dădeau unui colonist japonez. Sigur, existau niște aranjamente tradiționale de sute de ani, multă lume nu avea titlul de proprietate, toată lumea știa unde se oprește gardul și curtea și așa mai departe. Așa că, după obținerea independenței, restituirea pământurilor confiscate a fost tot timpul o chestiune dezbătută foarte aprins. În mișcarea coreeană pentru independență existau două tabere. Una cerea restituirea titlului de proprietate așa cum erau înainte de ocupația japoneză. Ceilalți voiau restituire și redistribuție, plecând de la premisa că proprietatea înainte era distribuită în posesia unui grup foarte mic de moșieri, era nevoie de o reformă agrară echitabilă. Acestea au fost originile stângii și dreptei din Coreea de Sud.
Comunism de import din China și din URSS
Cum a ajuns comunismul în Peninsula Coreea?
În mișcarea de independență coreeană, o parte a gherilelor coreene s-au refugiat în Orientul îndepărtat, rusesc, iar de acolo, cei care s-au alăturat forțelor bolșevice și-au masacrat camarazii. În 1921 a fost un incident foarte serios. Ceva mai târziu, cei din jurul lui Kim Il Sung (n.r. – Kim Ir Sen, președinte al Coreei de Nord din 1972 până la moartea sa, în 1994) au devenit nucleul celor care au înființat ulterior Coreea de Nord. În momentul în care americanii au învins Japonia, iar împăratul de la Tokyo a captitulat, în 1945, rușii au intrat în Peninsula Coreeană. Cu greu au reușit americanii să-i convingă să se oprească la paralela 38. Dacă nu ar fi intervenit americanii, sovieticii ar fi ocupat și ar fi comunizat întreaga Coreea. În felul acesta, comuniștii coreeni s-au stabilit în nordul peninsulei, la nord de paralela 38, conduși de Kim Il Sung. De altfel, Kim Il Sung a ajuns în Coreea de Nord în uniformă de ofițer sovietic. Evident, propaganda nord-coreeană spune că el de unul singur a învins Imperiul Japonez, un război mitic.
Ce s-a întâmplat în tot acest timp la sud de paralela 38 de grade?
În Coreea de Sud, în 1948, președinte a devenit Li Sang Man. Deci, în 1948, ambele Corei s-au declarat state de sine stătătoare. Independența țării a fost recunoscută de ONU la 12 decembrie 1948. Din acel moment, am avut două state: Republica Populară Democrată Coreeană în nord și Republica Coreea în sud.
Kim Il Sung vs Li Sang Man
Aminteați de cei doi lideri ai celor două state coreene, Kim Il Sung și Li Sang Man. Ce fel de om era șeful statului sud-coreean?
Președintele Republicii în Coreea era Li Sang Man, care a trăit foarte mulți ani în SUA, a studiat la Princeton, sub direcția lui Woodrow Wilson, cel care a devenit președinte american mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, și la George Washington University. Li Sang Man, susținut și de americani, încerca să evite orice conflict cu cei din nord. Deși aveau prezență militară americană în Coreea de Sud, toată lumea era obosită după Al Doilea Război Mondial, iar americanii și sud-coreenii au vrut să evite un al doilea conflict.
Cât de bine pregătiți erau cei din Coreea de Sud înainte de a fi atacați?
Aș spune că trupele sud-coreene nu erau bine echipate. Mai degrabă erau echipate aproape ca o forță de poliție, aveau pistoale, puști, dar nu foarte multe. Aveau și ceva aviație militară, dar doar câteva avioane foarte vechi. Blindate și tancuri nu aveau.
Ofensiva-surpriză declanșată de nord-coreeni
Cum a izbucnit războiul Coreei și cum s-au desfășurat ostilitățile?
Sprijinit de Stalin, Kim Il Sung a decis să lanseze un atac-surpriză împotriva Coreei de Sud, în zorii zilei, pe 25 iunie 1950. Trupele nord-coreene au intrat în Coreea de Sud cu aproximativ 140 de tancuri T-34, foarte bune la momentul respectiv. Era chiar tancul care a câștigat bătălia celebră de la Kursk, din Al Doilea Război Mondial. De cealaltă parte, sud-coreenii nu aveau tancuri, nu aveau blindate. Bineînțeles, din cauză că apărătorii nu aveau blindate și suficiente arme antitanc, totul a devenit pentru ei o mare problemă. Așadar, a fost o ofensivă fulgerătoare, o ofensivă de succes. Coreea de Nord a invadat pe 25 iunie, pe 28 iunie deja ocupa Seulul. Deci, pe 28 iunie 1950, Seulul a căzut, iar până prin august, nord-coreenii i-au împins pe sud-coreeni și puținele trupe americane aliate în perimetrul Busan.
Ce a urmat după această ofensivă susținută a comuniștilor?
Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit ca să ia în discuție situația din Coreea. Sigur că, pe vremea respectivă, China era reprezentată la ONU – nu de Republica Populară Chineză, ci de Taiwan, de Republica China. În ziua respectivă, Uniunea Sovietică nu era prezentă la Consiliul de Securitate, iar Consiliul a autorizat acțiunea militară conform capitolului VII din Carta Națiunilor Unite. Deci intervenția militară a fost autorizată. În cele din urmă, generalul Douglas MacArthur a debarcat la Incheon, un port situat la vest de Seul, în Marea de Vest, cum îi spun coreenii. Americanii au debarcat forțe remarcabile, iar generalul MacArthur a reușit să împingă inamicul spre est și sud și să taie liniile de aprovizionare ale forțelor nord-coreene. În același timp, trupele americane au continuat să întărească poziția de la Busan, trimițând trupe americane din Japonia. Au reușit să-i împingă pe comuniști la nord, au reușit să elibereze Seulul. Până în noiembrie 1950 au ajuns până la râul Yalu, care este practic granița dintre Coreea de Nord și China.
Tsunami de chinezi
Și a venit momentul în care chinezii au intervenit în război. Ați discutat și cu oameni care au luat parte direct la acele evenimente?
S-a întâmplat să-l cunosc anul trecut pe militarul american care a dat alarma, acum are peste 90 de ani. A venit la mine și mi-a spus: „Dom’le, eu am fost primul care a dat alarma. Chinezii au început să se reverse în valuri. Așa-numiții voluntari chinezi. Deci pur și simplu un val uman“. Și comandanții americani nu l-au crezut la început. Însă chiar înainte de Ziua Recunoștinței (n.r. – sărbătorită în a patra joi din luna noiembrie), la 1950, au suferit acest atac masiv al valurilor de chinezi care au venit peste ei.
Altfel spus, i-a costat și faptul că au luat în derâdere avertismentul acelui soldat...
Da, iar din acel moment au urmat câteva retrageri spectaculoase, au fost pierderi foarte mari, sigur în ambele tabere, dar ceva mai mari de partea chineză. În cele din urmă, trupele americane și sud-coreene, susținute și de trupe din alte state membre ale coaliției, până și din Luxemburg, au reușit să se retragă din calea torentului uman chinez. Valul acela ofensiv, uriașa ofensivă chinezească a cucerit Seulul din nou, în ianuarie 1951. Însă două luni mai târziu, o contraofensivă aliată ONU i-a împins cam de-a lungul aceleiași linii de demarcație, deci paralela 38. Iar din acel moment războiul a devenit unul de uzură.
Pacea fragilă dintre Nord și Sud
Cum s-a ajuns la armistițiu și care au fost urmările sale?
Pe parcurs au existat unele negocieri, iar un armistițiu a fost încheiat pe data de 27 iulie 1953, deci ceva mai mult de trei ani după ce războiul a început. De atunci și până acum, cele două țări, Coreea de Nord și Coreea de Sud, au fost separate de ideologie. Sigur, cel care a invadat Coreea de Sud și a provocat pierderi imense a fost Kim Il-Sung, așa că el e cel responsabil pentru războiul coreean. Bineînțeles că erau istorici și în Vest și în Statele Unite ale Americii – o minoritate – care spuneau că a fost vorba, de fapt, de un atac sud-coreean. Acesta e de altfel și punctul de vedere nord-coreean, însă nu e adevărat. Deci când rușii și-au deschis arhivele diplomatice a devenit foarte clar că războiul a fost provocat pur și simplu în momentul în care a început această invazie, acest atac-surpriză al lui Kim Il-Sung. Evident că s-au întâmplat foarte multe nenorociri, nord-coreeni i-au executat cu cruzime pe cei pe care îi bănuiau a fi de partea sud-coreenilor, iar cei din sud au făcut la fel cu cei pe care îi suspectau că ar fi de partea nordului. A fost un război cumplit, cu multă cruzime, un război ce nu poate fi uitat, cu violări ale drepturilor omului și cu crime împotriva oamenilor, practic, de ambele părți.
Ce a urmat după acest armistițiu care încă mai este valabil și azi?
Urmările se cunosc, le vedem și azi. Kim Il-Sung a întemeiat această dictatură multigenerațională, iar Coreea de Nord continuă să fie una dintre cele mai sărace, dacă nu cea mai săracă țară din Asia. În alte locuri din Asia nu știu să se mai moară de foame. Pe de altă parte, coreenii de nord sunt foarte pricepuți în privința armelor. Azi exportă arme inclusiv în Rusia și în Iran. De exemplu, coreenii din nord sunt foarte pricepuți la rachete balistice, sunt foarte pricepuți la fabricarea de arme nucleare. În același timp, cei din sud, sigur, au ajuns practic o supraputere economică mondială.
„În Asia, Coreea de Sud este cea mai democrată țară“
Care ar fi principalele evenimente, principalele provocări de după război?
Sigur că nu le-a fost simplu, nu s-au transformat peste noapte. Au avut și un președinte, Park Chung-hee, fost general, care a ajuns la putere printr-o lovitură de stat în 1961, până când a fost asasinat de propriul șef al serviciilor de securitate, în 1979. Acest Park Chung-Hee a lansat Coreea de Sud în această dezvoltare spectaculoasă, cum se spune „miracolul de pe râul Han“. Pentru asta, sud-coreenii s-au îndepărtat de substituția importurilor și s-au orientat pe export. Au creat o industrie a oțelului în pofida protestelor Băncii Mondiale la vremea respectivă și restul poveștii îl știm. Așa că, sud-coreenii au traversat această evoluție de la un producător de textile și încălțăminte la un producător de electronice, microcipuri, automobile, tehnologie foarte avansată. Important a fost că, cel puțin la începutul acestui miracol sud-coreean, exista o mare dispută ideologică. Deci, chiar dacă cei din Coreea de Sud mai făceau și un pic de dumping, chiar dacă mai foloseau astfel de practici, autoritățile americane au rămas larg deschise pentru a-i sprijini, pentru că America a vrut ca această țară să se dezvolte, astfel expunând contrastul dintre Coreea de Sud capitalistă și eventual democratică și Coreea de Nord, un stat dictatorial comunist sau post-comunist, categoric, o cleptocrație dictatorială ereditară. Cred că asta ar fi cea mai bună descriere. O dinastie ereditară.
Ați spus un lucru interesant, anume că democrația a fost pusă cumva între paranteze, în multe momente, chiar și de către sud-coreeni. Putem considera Coreea de Sud o democrație în adevăratul sens al cuvântului?
În Asia, Coreea de Sud este cea mai democrată țară. Și Japonia este un stat democrat, dar are o democrație de o sorginte diferită. Sigur că se votează liber, însă sunt foarte tradiționaliști și același partid conservator câștigă cam tot timpul. Deci competiția este în interiorul partidului, între diferite facțiuni. Din când în când mai câștigă și stânga, însă japonezul nu prea este axat pe stânga. E o altă situație. Pe de altă parte, Coreea de Sud a fost dictatură militară care organiza lagărele de prizonieri politici. În schimb, chiar și atunci încă mai aveau multiple partide în Parlament. Și nu te aresta nimeni în Coreea de Sud dacă vorbeai împotriva lui Park Chung-hee sau a lui Chun Doo-hwan mai târziu. Asta nu înseamnă că nu erau disidenți care erau reprimați și oprimați, studenți, activiști ai sindicatelor care erau bătuți și arestați. Deci sigur, excese s-au făcut, dar nu atât de mari cât în Nord, fără discuție. Să spunem că mult timp Coreea de Sud a fost un regim autoritar. Nu neapărat dictatorial, ci autoritar, că s-au comis excese. Însă, în cele din urmă, au reușit să găsească această cale a democrației. Au avut, practic, primele alegeri libere, în 1987, fiind ales președinte Kim Dae-jung. Sigur, Li Sang Man, primul președinte, și el a fost ales democratic. Însă, la sfârșitul anilor ’40, ne putem închipui că se mai făceau niște jocuri de culise. Însă primele alegeri 100%, într-adevăr libere au avut loc în 1987, după asta succedând la putere și stânga și dreapta. Pe 3 iunie anul acesta a câștigat candidatul stângii, Lee Jae Myung. El este al patrulea candidat al stângii care devine președinte. Să spun așa, Coreea de Sud este o democrație zgomotoasă. La Seul este o viață politică foarte activă și, sigur, o democrație fără discuție.
Schimbarea la față a Coreei de Sud
Cum s-a metamorfozat Coreea de Sud dintr-o țară de oameni foarte săraci, care trăiau cu orez, într-o mare putere economică?
Scărlătoiu: Aș spune că acest lucru s-a datorat într-o măsură și americanilor. Sigur, protecția militară a Americii, umbrela de securitate pe care americanii le-au oferit-o a facilitat direcționarea de resurse către dezvoltarea economică. În același timp, este vorba și de etica muncii din Sud, de valorile fundamentale, familie, respect pentru cei în vârstă, respect pentru autoritate.
Care a fost secretul succesului sud-coreean, a „miracolului“ de la Seul și cum a reușit Coreea de Sud să devină o mare forță economică?
Semnalul a fost dat de președintele Park Chung-hee, în 1961. Fostul general Park Chung-hee, care într-adevăr a condus un stat autoritar, nu dictatorial, s-a concentrat pe dezvoltarea economiei Coreei de Sud, care era una dintre cele mai sărace țări din lume în anii ’50. Predecesorul lui, Lee Seung Man, a fost un mare patriot, care a pus bazele dezvoltării economice sud-coreene. O mare realizare a lui Lee Seung Man înainte lui Park Chung-hee a fost reforma agrară, datorită căreia oamenii au avut o proprietate pe care au putut să o vândă, să finanțeze, de exemplu, educația copiilor sau să finanțeze diverse feluri de afaceri pe care fiecare le-a început la momentul respectiv. Mai multe ateliere de reparat biciclete s-au transformat în corporații multinaționale gigantice, precum Hyundai. Park Chung-hee a înțeles că această cale spre unificare nu este conflictul militar. Sigur, trebuie să fii gata pentru apărarea națională, însă, în același timp, el a înțeles că această cale spre unificare este, de fapt, dezvoltarea Coreei de Sud și, într-adevăr, a reușit. El avea un sistem foarte simplu de evaluare a performanței economice. Dacă aveai o companie și îți executai planul la export, în cadrul unui cincinal, el te ajuta cu acces la finanțare mai ieftină. Dacă nu, nu. Astfel, cele mai eficiente firme din Coreea de Sud au prosperat.
Un astfel de sistem nu contribuia și la creșterea corupției?
Exista corupție, așa cum există corupție peste tot, fără discuție. Aceste companii au fost favorizate. În același timp, deși exista corupție, deși existau aceste relații, existau legături nu numai de familie, ci legăturile cu cei care au urmat aceleași școli și aceleași facultăți. În același timp, examenul pentru funcționarii guvernamentali, examenul de admitere ca funcționar guvernamental a fost curat. Iar în acest fel, Coreea de Sud s-a asigurat că are în componența guvernului un set de birocrați calificați, lucru care a ajutat foarte mult la dezvoltarea economică. Acest lucru a făcut diferența, de exemplu, între Coreea de Sud și Filipinele lui Marcos (n.r. – Ferdinand Marcos, președintele Filipinelor între 1965 și 1986). Ambele state aveau un regim autoritar, însă Filipinele nu au reușit să se dezvolte precum s-a dezvoltat Coreea de Sud. Momentul în care Coreea de Sud s-a prezentat ca o mare forță, cel puțin regională, a fost când a organizat Jocurile Asiatice, dar mai ales când a organizat Jocurile Olimpice de la Seul din 1988. Aș spune chiar că Jocurile Olimpice de la Seul pur și simplu au lansat Coreea de Sud pe scena mondială. Sigur, asta a ajutat și la promovarea produselor sud-coreene, la promovarea Coreei de Sud. Apoi, la începutul anilor ’90, au început să apară elementele culturii K-pop, K-movies, care practic au cucerit lumea. Însă și asta a avut de-a face, bineînțeles, cu libertatea exprimării, cu nivelul de dezvoltare economică, dar și cu talentul artiștilor sud-coreeni. Deci, în momentul de față, nu e vorba numai de autoturisme, de tehnologie, ci și de nave foarte importante. Azi, Coreea de Sud și China fac cu schimbul la locul 1 ca producători de capacitate navală.
Cum a făcut față Coreea de Sud perioadelor de criză care s-au succedat în ultimele decenii?
Coreea de Sud a fost lovită crunt de criza financiară din 1997-1998. Foarte multe dintre aranjamentele tradiționale nu au mai funcționat la fel de bine ca înainte, cu fiul cel mai mare mutându-se în casa părinților și având grijă de părinți. Slujbe care pe vremuri erau garantate pe o viață întreagă nu mai erau, adică sunt slujbe date contractorilor, care nu mai au aceleași beneficii. Coreea de Sud s-a schimbat foarte mult după această criză economică, a trecut însă peste ea. Așa se face că atunci când a apărut criza economică din 2008, sud-coreenii au fost pregătiți să o surmonteze și au făcut față mult mai ușor decât alte țări.
La Phenian, ca-n „Epoca de Aur“
Spuneați că una dintre cele mai sărace țări din Asia este Coreea de Nord, dacă nu cea mai săracă, și că ar fi o dictatură ereditară. În ce măsură putem spune că regimul lui Kim II Sung seamănă cu cel al lui Mao și unde apar diferențele?
Kim Il Sung a realizat că poate să înființeze această dictatură ereditară și a creat propria ideologie alăturată marxismului. Este o întreagă ideologie care susține această infrastructură a dictaturii și opresiunii în Coreea de Nord. E cumva asemănătoare cu comunismul din China lui Mao, dar în același timp e diferită de comunismul din China. Și s-ar putea spune că în China nu s-a ajuns acolo pentru că, într-o dimineață, în timpul războiului coreean, unicul fiul al lui Mao Zedong își pregătea micul dejun, când a fost lovit de un proiectil de artilerie. Așa că fiul lui Mao a murit în războiul coreean, iar Mao nu a avut descendenți care să-i urmeze, așa că în China nu am avut o dinastie ereditară precum în Coreea de Nord.
Dar azi, China și Coreea de Nord pot fi comparate din acest punct de vedere? Pentru că există percepția că la Beijing ar exista un comunism cu „față umană“...
Da și nu. Aș spune că niciun stat nu seamănă cu Coreea de Nord, acolo totul e dus la extrem. Asta nu înseamnă că în China este democrație sau că ar avea un regim permisiv. Să vă dau un exemplu. Discutam cu un cunoscut din SUA care lucrează acolo. Eu am vorbit la ONU acum vreo lună, în fața Adunării Generale, primul plen pe drepturile omului în Coreea de Sud, și l-am întrebat dacă m-a văzut. Mi-a zis că nu, și că în China nu putea accesa nici măcar site-ul ONU – dacă vă vine să credeți. Deci cenzura e crudă și în China. Însă oricum sunt cu totul altceva, e greu de comparat cu Coreea de Nord. În cazul Coreei de Nord, tocmai pentru că vor să mențină această familie la putere, au de-a face cu o mare dilemă. Nord-coreenii încep să realizeze că pentru a supraviețui e obligatoriu să te dezvolți pe termen lung, că ai nevoie de reforme economice. Însă, dacă adopți această reformă economică cel puțin, va fi o mare amenințare la adresa regimului. Au această economie militar-industrială care produce numai pentru conducere și foarte puțin pentru oamenii de rând. E vorba de un grup de vreo 22.000 de funcționari, cu toții membri ai Partidului Muncitoresc Coreean, sau Partidul Muncii din Coreea, de care Kim Jong-un are nevoie. Deci resursele merg în general la aceste elite strategice și la programele militare. Și, sigur, în buzunarele și în cuferele familiei Kim.
Sună cumva cunoscut și pentru noi, în România, în condițiile în care în „Epoca de Aur“ doar securiștii, membrii PCR și evident Nicolae și Elena Ceaușescu și ai lor se puteau bucura de prosperitate.
Semăna cumva, dar există și diferențe. În Coreea de Nord sunt foarte mulți membri ai acestor elite care au pus deoparte o avere considerabilă, iar asta chiar și după standarde occidentale. Sigur, cât e prea mult, nimeni nu știe în Coreea de Nord ce înseamnă. La un moment dat, vin, te ridică și spun că ai pus deoparte prea mult. Pe de altă parte, aceste elite se bucură de marfa de contrabandă adusă din China și din Rusia. Stăteam de vorbă cu niște diplomați din Europa care se întorceau la misiune în Coreea de Nord. Mi-au dat niște fotografii și am văzut multe mașini germane, Audi-uri, multe taxiuri Volkswagen etc. în Phenian, capitala Coreei de Nord. Există rețele de contrabandă, traficanți care reușesc să aducă aceste bunuri din afara țări în pofida sancțiunilor ONU. Sigur, toate ajung acolo la prețuri foarte ridicate. Pentru că este dificil, periculos și ilegal să le aduci în Coreea de Nord. Aici mă gândesc că probabil era mai ușor pentru securiștii și activiștii de partid de nivel înalt din România să se bucure ceva mai mult de bani.
Cum arată azi relațiile dintre cele două state coreene și care sunt riscurile unei noi confruntări?
Coreea de Nord este foarte periculoasă și în prezent. Au 1.200.000 de oameni în uniformă. 70% este eșalonul staționat la sud de linia Phenianului și pregătit să se reverse în sud dacă vor primi un semnal. Și mai au arme nucleare, au rachete balistice. Deși au trecut 72 de ani de la armistițiu, de pe 27 iulie 1953, Coreea de Nord continuă să fie o amenințare pentru Coreea de Sud. Ba mai mult, această militarizare excesivă a Coreei de Nord rezultă în exportarea de violență și instabilitate și către Ucraina și către Israel, prin Iran și organizațiile teroriste.
America susținea cu fermitate Coreea de Sud
S-a vorbit și încă se mai vorbește despre un scenariu coreean pentru Ucraina, adică teritoriile ocupate de ruși să le rămână acestora, iar restul țării să se consolideze și să adere la structurile euro-atlantice pentru a deveni un stat puternic și prosper. Vedeți posibil scenariul coreean pentru Ucraina?
Diferența dintre cele două state, Rusia și Ucraina, este o mare problemă. Să o spunem direct: Ucraina nu are nici populația, nici teritoriul, nici resursele necesare pentru a face față Rusiei după un armistițiu. Și ucrainenii știu foarte bine că promisiunile rușilor nu sunt de obicei ținute. Deci, din pricina acestor foarte mari diferențe dintre cele două state beligerante, e greu de sperat că un eventual armistițiu ar fi respectat. Sigur, în Coreea nu poți să vorbești de două state beligerante, vorbești de cele două Corei. Însă, din pricina acestei diferențe, nu cred că un model coreean s-ar putea aplica în Ucraina, mai ales în cazul în care nu reușește să intre în NATO. Dacă Ucraina ar fi în NATO, sigur, poate că ar fi o soluție și ar putea fi urmat modelul coreean. Însă, din punctul de vedere al lui Putin, intrarea Ucrainei în NATO este ceva neacceptabil. În ce privește războiul Coreei și cel din Ucraina, există unele asemănări, dar și multe diferențe. La asemănări aș aminti că avem deja un război care nu e unul de mișcare, ci unul staționar, un război de durată. Cam asta s-a întâmplat și în războiul coreean. Însă, încă o dată: în Ucraina este vorba de un conflict dintre o supraputere, hai să nu-i spunem mondială, dar cel puțin regională, mă refer aici la Rusia, și o țară cu mult mai mică, cu mult mai puține resurse, care nu poate avea sprijin vestic, european și american ad infinitum, iar aceasta e Ucraina. Ucrainenii ar trebui să aibă și ei propriile resurse, comparabile cu ale Rusiei, pentru a face față. Din păcate, nu le au. O mare problemă este și că Ucraina nu a reușit să stabilizeze această linie de demarcație, cum s-a întâmplat în Peninsula Coreeană. Și, sigur, situația este cu totul alta. America susținea cu fermitate Coreea de Sud, iar la vremea respectivă, China și Uniunea Sovietică susțineau Coreea de Nord. Deci, s-a menținut acest echilibru în timpul războiului. Ar fi foarte greu să se susțină acest echilibru post-armistițiu cu înghețarea liniei frontului acolo unde este acum, în Ucraina. Aș spune că ce s-a întâmplat atunci nu se poate aplica în Ucraina.
Și care ar fi atunci soluția pentru Ucraina?
Aș spune că acum, în cazul Ucrainei, nu există o singură soluție. Există mai multe scenarii, mai multe alternative. Sigur, modelul coreean este unul dintre ele. La o extremă ai retragerea completă, totală, ireversibilă a trupelor rusești din Ucraina. Deci, practic, capitularea Rusiei, foarte puțin probabilă. La cealaltă extremă ai cedarea de teritorii ale Ucrainei față de Rusia, dezarmarea forțelor ucrainene, alegeri prezidențiale care pun în locul lui Zelenski un apropiat și susținător al lui Putin și o garanție că nu vor intra niciodată în NATO. Deci, astea sunt cele două extreme inacceptabile, extremele celor două părți. Și încă nu știm dacă cei doi lideri – Zelenski și Putin – sunt dispuși să facă concesii. Ucraina știe foarte bine cu cine are de-a face, știe foarte bine că promisiunile rușilor nu au fost ținute de-a lungul timpului. În același timp, Ucraina poate fi la un moment dat sub presiune, realizând că poate pierde chiar și mai mult teritoriu. Rușii înaintează acum, iar ucrainenii tot pierd puțin câte puțin teritoriu. Deci, s-ar putea să aibă nevoie de timp să se reînarmeze, să se pregătească pentru un viitor conflict, pentru că aici nu poate fi înghețat.
Soluții de la Washington
Ce va face America lui Trump? Mult timp, presa favorabilă democraților, dar și cea din Europa a susțiunut că Trump „va vinde“ Ucraina Rusiei, însă vedem că nu poate fi vorba despre acest lucru, iar Trump a promis chiar mai mult ajutor Ucrainei. Spre ce ne vom îndrepta?
Trump nu vinde Ucraina lui Putin, însă în același timp, acum chiar cu această tensiune dintre Trump și Elon Musk, poate că abordarea problemelor ucrainene nu va mai fi la fel de tranzacțională cum a fost înainte pentru Trump. Desigur, și ucrainenii au făcut niște concesii cu exploatările minerale. Și aș spune că asta e o idee foarte bună, să ai niște interese comerciale americane în Ucraina, să ai niște entități în industria extractivă și alte sectoare industriale americane în Ucraina, să ai o prezență economică acolo. Pentru că asta este o garanție a existenței, practic, a statului ucrainean. Sigur, după cel de-Al Doilea Război Mondial, deși aveam o grămadă de companii americane în România, tot ne-au ocupat și ne-au comunizat sovieticii, însă asta e o altă chestiune. În ce-l privește pe Trump, deși are o vârstă, el este un negociator foarte bun, pragmatic, un negociator care știe cum să-și folosească pârghiile de influență dacă le identifică. Însă situația asta nu e la fel de clară în ceea ce privește Rusia și Ucraina. În același timp, poate că marea vulnerabilitate a președintelui Trump este că nu are o înțelegere prea bună a diferențelor culturale, istorice. Deci, bunăoară, nu poți să aplici același model și Iranului, și conflictului din Ucraina, și Coreei de Nord. Adică, pragmatismul este foarte important, însă nu toată lumea este pragmatică. Iar în ceea ce-l privește pe Putin, aici nu este vorba numai de pragmatism. E vorba de niște convingeri înrădăcinate parțial în ideologie, parțial în istorie.
Ce credeți că va urma pentru SUA și pentru Trump, se vor concentra pe Asia-Pacific, pe Orientul Mijlociu sau pe războiul din Ucraina?
Israelul este singurul aliat american, singurul aliat democratic american în Orientul Mijlociu. Fără discuție, America nu va abandona Israelul. Zona Indo-Pacific va continua să crească în importanță – este deja de o importanță economică uriașă. Și, sigur, este vorba de competiția cu China, foarte importantă pentru administrația Trump. De asta eu spun că America nu își va abandona aliații din zona Asia-Pacific, în principal, Coreea de Sud și Japonia. Iar Europa continuă să fie importantă. Este pusă pe tapet și această percepție că există în Europa resursele necesare susținerii conflictului din Ucraina, însă europenii nu prea pun numărul la treabă și se bazează prea mult pe America. Și asta e o problemă. Deci, Trump nu abandonează Europa, însă, în același timp, probabil, consideră că Europa trebuie să contribuie cu mult mai mult la susținerea Ucrainei și a eforturilor de război și a eventualelor negocieri.
Vedem și că administrația Trump a transmis exact același mesaj pentru aliații din Asia ca și în NATO – le cere acel 5% din PIB pentru apărare. Cum au reacționat Coreea de Sud și Japonia?
În ceea ce privește Coreea de Sud, știu că ei contribuie foarte mult la alianță. Deci, aceste costuri alocate apărării naționale continuă să crească. Japonia și Coreea de Sud ascultă și procedează în consecință. Iar America, sigur, are o prezență militară masivă în ceea ce privește infrastructura, deși numeric, trupele nu sunt multe: sunt 28.500 de militari americani în Coreea de Sud. Dar, în același timp, este vorba despre elemente navale, e vorba și de alte elemente de forță armată în America. Atât Coreea de Sud, cât și Japonia înțeleg că, pentru a continua o foarte bună relație cu SUA, trebuie ca efortul militar să crească. Însă, încă o dată, aceste relații sunt foarte solide.
Cine este Greg Scărlătoiu
Politologul american de origine română Greg Scărlătoiu este CEO al Comitetului pentru Drepturile Omului din Coreea de Nord (HRNK) din Washington, D.C. A fost consilierul administrației Trump, în primul mandat, pe probleme ce țin de Coreea de Nord. Este profesor la Universitatea de Studii Internaţionale Hankuk din Seul, precum și instructor și coordonator al clasei Peninsula Coreană și Japonia la Institutul de Servicii Externe al Departamentului de Stat al SUA (FSI). Scărlătoiu este vicepreședinte al Consiliului Internațional pentru Studii Coreene (ICKS). Înainte de HRNK, el a activat în cadrul Institutului Economic Coreean (KEI) în Washington, D.C. Are mulți ani de de experiență în dezvoltarea internațională, pe proiecte finanțate de Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, Banca Mondială și Banca Asiatică de Dezvoltare.
Timp de 15 ani, Scărlătoiu a scris și difuzat săptămânal emisiunea în coreeană „Scarlatoiu Column”, care s-a transmis de Radio Asia Liberă pentru Coreea de Nord. Expert în probleme coreene, Scărlătoiu este invitat frecvent la CNN, BBC, Al Jazeera, Vocea Americii, Radio Free Asia și alte organizații media. A publicat materiale de opinie în ziare precum The Washington Post și The New York Times. A publicat lucrări academice în volume produse de organizații precum Fundația Hanns Seidel, Institutul Asan pentru Studii Politice și Jurnalul Internațional de Studii Coreene.
Scărlătoiu a apărut ca martor expert la mai multe audieri ale Congresului american privind drepturile omului din Coreea de Nord. Expertul deține un Master of Arts în Drept și Diplomație de la Fletcher School (Universitatea Tufts) și un Master of Arts și Bachelor of Arts al Departamentului de Relații Internaționale al Universității Naționale din Seul. Are studii în securitate la titrata universitate americană MIT. În ianuarie 1999, el a primit titlul de „cetățean de onoare al oraşului Seul.” Este vorbitor fluent în limbile coreeană, engleză, franceză și română. Născut în România, unde a trăit în perioada regimului comunist, Scărlătoiu este şi cetățean american.
Se încarcă comentariile...
