Dramele etnicilor germani deportați în URSS. Avocatul care și-a otrăvit cei trei copii apoi s-a spânzurat
0Etnicii germani știau că deportarea înseamnă moartea și mulți dintre ei au preferat să se sinucidă decât să ajungă în URSS. Pentru a scăpa de persecuții, alții și-au schimbat naționalitatea sau au intrat în Partidul Comunist. Femeile s-au căsătorit cu ofițeri ruși sau cu servitori.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a publicat documente inedite despre drama etnicilor germani în URSS din ianuarie 1945, la aşa-numita „muncă de reconstrucţie”. De fapt, Uniunea Sovietică s-a răzbunat pe etnicii germani din ţările sub ocupaţie pentru atrocităţile săvârşite de nemţi, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în lagărele de exterminare sau pe câmpul de luptă.
Dramele anului 1945
Dintr-o notă datată 15 ianuarie 1945 de Centrul Sibiu aflăm că „Mai mulți sași decât să fie deportați în URSS au preferat să se sinucidă, Până astăzi, 15 ianuarie 1945, am identificat următoarele cazuri de sinucidere: în imobilul de pe strada Joagărului nr. 32, Sibiu, și-a pus capăt zilelor întreaga familie a advocatului dr. Iulius Schuster. Dr. Schuster întâi și-a otrăvit cei trei copii între 1 și 5 ani, apoi s-a urcat în podul imobilului unde s-a spânzurat împreună cu nevasta. A lăsat mai multe scrisori în care a mărturisit că nu poate să se despartă de copii. Doamna Elvira Muhlsteffen din strada Vopsitorilor nr. 19 s-a otrăvit după ce a văzut cum i-au fost ridicate cele două fete și băiatul de către ruși. Ea avea soțul internat în lagărul dela Târgu Jiu“.
Și dramele continuă: „Arz Ana a fost dusă în stare de comă la Spitalul Public, otrăvindu-se. Pildner Ștefan, din Cisnădie, spânzurându-se, a fost dus în stare de comă la Spitalul Public. În după-amiaza zilei de 15 ianuarie s-a anunțat sinuciderea doctorului Wagner. S-a mai sinucis prin împușcare directorul fabricei din Tălmaciu, Reihner. Acestui director i se ridicase fiica“.
Din același document aflăm că „mai mulți ciobani din munții Sibiului sau diferiți trecători au descoperit mai mulți sași, femei și bărbați, care s-au sinucis spânzurându-se sau luând otravă“, iar „după informațiuni culese dela personalul ceferist rezultă că în stația Piatra Olt au fost găsite, în vagoanele unui tren de deportați sași din Sibiu, sinucise prin otrăvire, 30 de persoane“.
Căsătorii fictive
Alți etnici apelau la căsătorii fictive, chiar cu soldați ruși. Într-o notă din 11 februarie 1945 aflăm că în comuna Sebeș Alba au avut loc două căsătorii între săsoaice și ofițeri ruși. „Ernest, proprietarul unui magazin cu articole de electricitate, și-a căsătorit fiica cu un ofițer rus. Un brutar de origine germană și-a căsătorit fiica cu un ofițer rus. Înainte de a se produce căsătoria, numita a divorțat de soțul ei, ofițer german ce se găsește în Germania, dela care are doi copii“.
Pentru a scăpa de deportare, alte femei se căsătoreau cu servitorii. „Cu ocazia patrulărei comunei de reședință am fost informați că fata Irina Mehadia, de origine etnică Germană, caută a face o căsătorie fictivă cu un servitor a lor. În acest scop a intervenit pe lângă Autoritățile Administrative de a i se face declarații de căsătorie și afișarea publicațiilor“.
Autoritățile precizau faptul că „divorțurile înregistrate de tribunale, cerute de soțiile germanilor, fie că la căsătorie ele și-au păstrat naționalitatea română, fie că aparțin etnic unor țări neutre sau amice, sunt foarte numeroase. Toate aceste divorțuri sunt cerute pentru a se pune la adăpost de rigorile actuale, însă nici unul nu este sincer, după cum mărturisesc singure aceste femei“.
Cine a decis deportarea
Deportarea germanilor din România a reprezentat o parte a unei operaţiuni mai ample care a fost gândită de liderii sovietici, conform CNSAS. Ea a fost decisă oficial, prin Hotărârea nr. 7161 a Comitetului de Stat pentru Apărare din URSS, semnată de preşedintele acestuia, I.V. Stalin, la 16 decembrie 1944, prin care se dispunea în mod oficial deportarea germanilor din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, şi Cehoslovacia.
Pe 19 decembrie 1944, a fost trimis un prim ordin telefonic către Inspectoratele regionale de Poliţie din Craiova, Timişoara, Alba Iulia, Sibiu, Piteşti, Bucureşti, Galaţi şi Constanţa, în care se cere înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă şi se comunică modul în care se vor desfăşura ridicările. Ordinul de ridicare urma să se dea ulterior.
„Mobilizarea la muncă“
Ordinul de deportare pentru etnicii germani din România îl constituie Nota nr. 031 din 6 ianuarie 1945, emisă de Comisia Aliată de Control şi semnată de generalul V.P. Vinogradov, locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control, şi adresată preşedintelui Consiliului de Miniştri, Nicolae Rădescu. În această notă se solicită „mobilizarea pentru muncă” a „tuturor locuitorilor germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”, mobilizarea urmând a se desfăşura în perioada 10–20 ianuarie 1945.
Cetăţenii mobilizaţi urmau să fie „folosiţi la muncă în conformitate cu instrucţiunile date de Înaltul comandament”. Cei mobilizaţi aveau voie să ia cu ei îmbrăcăminte, lenjerie de pat, obiecte sanitare, hrană, greutatea totală a bagajului nedepăşind 20 de kilograme.
Cum au salvat autoritățile mai mulți etnici de la deportare
Autorităţile române, diplomaţi, dar şi oamenii politici proeminenţi au protestat vehement faţă de decizia Comandamentului Sovietic. Cum era de aşteptat, aceste luări de poziţie nu au avut succes, iar ceea ce le-a rămas de făcut autorităţilor române a fost să exploateze ultimul paragraf al Notei 031 din 6 ianuarie 1945, astfel încât să salveze de la deportare cât mai mulţi etnici germani.
Astfel, la 8 ianuarie 1945, s-a obținut exceptarea femeilor căsătorite cu români, a copiilor cu tată român şi mamă germană, a infirmilor, a incapabililor de muncă, a bolnavilor complet netransportabili, apoi, la 10 ianuarie, au mai fost adăugaţi muncitorii din fabrici şi specialiştii, româncele măritate cu germani, călugăriţele, germanii apatrizi din Vechiul Regat şi cei veniţi în ţară înainte de 1916 şi care aveau legături de rudenie cu familiile cunoscute româneşti sau au adus în ţară capitaluri mari, întemeind industrii sau case de comerţ care au produs venituri mari pentru ţară. La 18 ianuarie 1945, au fost exceptați şi călugării, iar ulterior li s-au adăugat cetăţenii români de origine germană, atât bărbaţi, cât şi femei, care erau căsătoriţi cu etnici români, evrei, sârbi, unguri.
Identificarea şi ridicarea germanilor trebuia realizată de jandarmi şi poliţişti, întreaga operaţiune urmând a fi însă coordonată de un ofiţer sovietic. Fiecare german mobilizat putea să-şi aducă hrană, ustensile casnice şi haine a căror greutate însumată nu trebuia să depăşească 20 de kilograme.
Potrivit documentelor identificate în arhiva CNSAS, operaţiunea de ridicare a germanilor a fost efectuată de autorităţile poliţieneşti, în colaborare cu militari români şi ostaşi sovietici, în perioada 10-30 ianuarie 1945, atât în timpul zilei, cât şi în timpul nopţii.
Mobilizarea a fost îngreunată de faptul că datele obţinute de la Biroul Populaţiei sau din arhivele Grupului Etnic German nu mai corespundeau cu situaţia de pe teren, unii etnici germani retrăgânduse odată cu trupele germane spre Austria, iar alţii fiind înrolaţi în continuare în armata germană. Au mai intervenit şi situaţii neprevăzute, precum căsătoriile unor femei germane cu români sau alte persoane exceptate.
De asemenea, mulţi cetăţeni de origine etnică sârbă, slovacă, maghiară care în perioada războiului îşi schimbaseră originea etnică declarându-se germani s-au prezentat acum cu acte doveditoare că sunt de alte origini.
Primele repatreieri
Primele repatrieri ale etnicilor germani trimişi la muncă în U.R.S.S. au avut loc încă din octombrie- noiembrie 1945. Majoritatea celor reveniţi la această dată erau bolnavi, în mod cu totul izolat fiind vorba şi de femei care născuseră în URSS. Odată ajunşi în ţară, repatriaţii erau triaţi în baza unor fişe-declaraţii şi a actelor prezentate în faţa Comisiilor de repatriere, după care li se dădea permisiunea să se îndrepte către localităţile de domiciliu.
În termen de 15 zile erau obligaţi să se prezinte în faţa organelor administrative şi poliţieneşti din localitatea de destinaţie pentru a li se elibera Buletinul de înscriere la Biroul Populaţiei. Ultimele repatrieri ale germanilor deportaţi au avut loc în 1950.
Proiectul expozițional „Cu fața, în spatele sârmei ghimpate“ al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității a fost realizat de dr. Cristina Anisescu, (coordonator) dr. Florentina Budeancă, Andrei Galiță, Felicia Bugnariu și Teodora Pop. coordonarea științifică a proiectului poartă semnătura prof. univ. dr. Virgiliu Țârău (UBB Cluj).
Se încarcă comentariile...
