Iernile cumplite din Siberia. Amintirile unei femei deportate în nordul extrem: „Realitatea era îngrozitor de inumană“
0Basarabenii care au îndurat deportarea în regimul stalinist au evocat în amintirile lor vremurile teribil de grele pe care le-au trăit. Să fii trimis în pribegie, doar cu ce apuci să pui pe tine şi câteva lucruri mai de preţ, a fost un şoc căruia nu mulţi i-au rezistat. Supravieţuitorii surghiunului mai aveau să treacă un test: gerul cumplit din Siberia, unde temperaturile coboară până la -70 grade Celsius.
Una dintre ei este Margareta Cemârtan-Spânu, o scriitoare în vârstă de 75 ani care trăieşte la Chişinău. Născută la 19 noiembrie 1942 în satul Mihăileştii Vechi din plasa Râşcani, judeţul Bălţi, Margareta a rămas încă de mică orfană de mamă. Cu bunicul mort în temniţa comunistă, Margareta şi fratele ei Emil, cu 4 ani mai mare, erau în grija bunicii şi a tatălui întors beteag de pe front.
„La 6 iulie 1949, pe la amiază, ne pomenim cu o maşină militară în curte, cu soldaţi înarmaţi. I-au reproşat lui tata că are doi fraţi ofiţeri care au luptat contra bolşevicilor, că taică-său a ajutat cu provizii armata română şi că este şi el duşman al poporului. «Aşa că vei învăţa acum lupii din Siberia», a zis rânjind Grişa ţiganul, cel venit cu bolşevicii. Tata a zis că nici bogat nu e, nici rău n-a făcut nimănui, deci nu este niciun motiv pentru a fi deportat. Bruscat de soldaţi, a intrat în casă, s-a îmbrăcat în costumul de mire cumpărat de la Iaşi, ne-a luat hainele bune şi o plapumă cusută de mama. (...) Ne-am urcat toţi în maşină şi ne-am luat rămas-bun de la casa noastră, pe care tata n-avea să o mai vadă vreodată“, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu.
Familia sa a fost dusă, după un drum chinuitor cu trenul, îngrămădiţi ca animalele, fără apă, hrană sau oprire pentru nevoile fiziologice, în cătunul Orlovska din mijlocul taigalei, în regiunea Kurgan. „Poarta Siberiei“, cum îi mai spuneau localnicii, era o zonă de două ori mai mare decât Basarabia, dar cu o populaţie de 4 ori mai mică, unde gerurile ajungeau până la -50 grade Celsius. Basarabenii din Mihăileşti au fost repartizaţi în casa unei vădane cu două fete mari, o femeie chinuită la rândul ei de comunişti, căreia îi plăteau chiria cu zile de muncă. Orlovska era moşia unui bogătaş, Orlov, trimis la rândul său în fundul Siberiei pentru că era prea avut.
Cartofi mâncaţi cu tot cu coajă, să ţină de foame
„Viaţa siberiană decurgea încet şi greu. Cel mai tare ne chinuiau foamea şi frigul. Dacă n-ai ce mânca, nu poţi lucra. Dacă nu poţi lucra, nu ai ce mânca. Un cerc vicios din care nu ai nicio ieşire. Căutam vreascuri uscate toamna, le adunam, le legam şi le târâiam până acasă. Iarna era nespus de grea. Decedau bătrânii ca găinile, nesuportând frigurile mari, bolile şi foamea. Toată speranţa era la cartofii pe care-i creşteam pe bucăţica de pământ dată de către colhoz. Mâncam porţia de cartofi cu tot cu coajă, să fiu mai sătulă“, spune pe scurt Margareta, în memoriile sale.
Munca silnică se făcea pe stomacul gol. Dacă vara prindeau peşte şi strângeau ouă de la raţele sălbatice, iarna mâncau numai cartofi, dar nici aceia nu erau de ajuns. „Beam ceai din plante fără zahăr şi compot din căpşune uscate. Atâtea căpşune am mâncat în cei 7 ani de Siberia, încât şi acum am alergie la ele. De ulei nici vorbă. La toate se adaugă gerul nemilos“, relatează bătrâna scriitoare.
Ca să reziste frigului trebuia nu doar mâncare, ci şi haine deosebit de groase. Iar oamenii Siberiei ştiau ce ţine de cald. „Pe noi, moldovenii, ne-a mirat foarte tare că ei ţineau oile nu pentru muls sau făcut brânză. Făceau numai pielicele, carne şi lână care mergea pentru producere de pâsle şi de stofă pentru mantalele militarilor. Blănile de oi bine prelucrate erau folosite pentru tulupuri, renumitele cojoace care nu lipseau niciunui băştinaş. Fără ele, nu ar fi putut rezista niciunul la temperaturi de -40 grade Celsius, -50 grade Celsius. Băştinaşii aveau fiecare câte două tulupuri lungi, în timp ce noi ne îmbrăcam cu nişte pufoaice rupte şi murdare pe care le luam de la ei la schimb, contra bunurilor noastre cele mai bune pe care reuşiserăm să le luăm cu noi“, îşi aminteşte Margareta.
Doi copii, o singură pereche de încălţări
În odăiţa în care locuiau se cuibăreau pe cuptor sau pe lângă plita fierbinte. Unica fereastră îngheţa bocnă. Copiii localnicilor ieşeau la joacă, obişnuiţi cu vremea, dar basarabenii nici să fi vrut nu ar fi putut merge afară. Nu aveau încălţări, darămite potrivite pentru gerul siberian. Emil şi Margareta nu aveau decât o singură pereche de încălţări, pe care o purtau pe rând. „Nu aveam cu ce să ne îmbrăcăm iarna. Chiar şi dacă ieşeam pe un timp scurt la şcoală sau după lemne pentru a face focul în sobă, apoi ne încotoşmănam cu toate peticile care erau în casă. Umpleam două basmale cu paie şi le legam la picioare în loc de pâsle. Nu ieşeam odată la şcoală. Într-o zi se ducea Emil, în alta - eu. De bunica nici vorbă să iasă, căci toate flendurile ei le îmbrăcam noi“, mărturiseşte scriitoarea.
Timpul îngheţat trecea cu chiu, cu vai. Tatăl muncea iarna la pădure, tăind şi cărând cu caii înhămaţi la sanie, lemne, paie, fân pentru fermele de oi şi de vaci. „Când gerul era mai moale, ne duceam la şcoală - care era şi casa directorului, cu două odăi şi tindă. Încăperea în care se ţineau orele era clasă a tuturor copiilor de la 7 la 17-18 ani, câţi eram în cămin. Era o tristeţe nemaipomenită în acel cătun, mai ales noaptea, când se auzeau numai lupii urlând. O pustietate într-o ţară imensă, uitată de Dumnezeu. Realitatea era crudă şi îngrozitor de inumană. Ne-au lipsit de copilărie ducându-ne fără un pic de vină la frig şi foame, numai ca să acapareze două gospodării frumoase, muncite din tată-n fiu, cinstit şi în sudoarea frunţii, ca să zidească ei colhozul bolşevic prin minciună, trândăvie, beţie, destrămare“, povesteşte Margareta.
Sfârşitul chinului
Clipa eliberării a venit la aproape trei ani de la moartea lui Stalin, pe 6 august 1956, când copila de 13 ani, care ajunsese între timp în orfelinat, a fost trimisă înapoi în Moldova. Bunica murise, fratele dispăruse, iar tatăl fusese băgat la puşcărie, apoi lăsat „la vatră“, în Basarabia. La întorcerea din exil, după 7 ani de Siberia, Margareta Cemârtan-Spânu avea numai patru clase. Ea şi-a scris memoriile în mai multe volume apărute la Chişinău: „Lupii“, „Amintiri din Siberia“, „Dragonul roşu“.
În urma pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939, încheiat între URSS şi Germania, Basarabia şi Bucovina de Nord au intrat în componenţa Uniunii Sovietice. La 28 iunie 1940, cele două provincii româneşti au fost ocupate de armata sovietică determinând un val de refugieri către ţara-mamă. În iulie 1940 sunt deportaţi în Siberia primii români din Basarabia, iar peste nici un an, în faţa iminentei eliberări a Basarabiei de către Armata română care trecea Prutul, autorităţile sovietice au efectuat un nou transport către nordul siberian.
Margareta Cemârtan-Spânu, în timpul marşului unionist de la Neptun - primăvara 2015 Foto Sînziana Ionescu
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
