Malcoci sau superba poveste a primului sat al nemţilor din Dobrogea. Germanii au plecat „Acasă, în Rai“, iar biserica monumentală a devenit o ruină

Malcoci este primul sat înfiinţat de nemţii care au căutat în Dobrogea un loc binecuvântat, aşa cum au făcut-o şi turcii, macedonenii şi ruşii. Istoria locului este ascunsă în ruinele bisericii monumentale şi în cele câteva case ridicate în urmă cu un secol de către germani şi care au mai rămas în picioare

Bătrânii din satul Malcoci (comuna Nufăru, judeţul Tulcea) păstrează doar amintiri din vremea în care aici se vorbea nemţeşte. Aşezarea, primul sat german catolic din Dobrogea, a fost înfiinţată de mai multe familii germane, în anul 1843. Nemţii au plecat un secol mai târziu, luând totul cu ei: tradiţii, limbă, obiectele dragi. Au lăsat în urmă, drept moştenire, o biserică catolică masivă, aşa cum nu era alta pe aceste meleaguri. Ridicată în mijlocul satului, la întretăierea de drumuri, ruina ei încă mai atrage admiraţia trecătorilor. 

Ridicată în 1880 de nemţii care au colonizat această regiune, biserica este acum o ruină. Călătorul nu poate decât să se uite la zidurile care stau încă în picioare înainte să păşească în golul unde altădată era o uşă. Tencuiala zidurilor stă să cadă, lemne desprinse şi bucăţi de fier atârnă într-o rână. În mijlocul zidurilor care refuză să se prăbuşească, vegetaţia a crescut în voie. 

În faţa bisericii, câţiva flăcăi şi fete sparg seminţe. Printre ei, o copilă pe jumătate româncă, pe jumătate nemţoaică, Mariana Mach, de 16 ani, elevă la un liceu din Tulcea. Mama ei, Mihaela Leucă, de 42 de ani, este o moldoveancă ajunsă în Dobrogea. În urmă cu mulţi ani, femeia a fugit de sărăcie dintr-un sat din Botoşani. A ajuns la Malcoci, unde s-a angajat la CAP. Aici l-a cunoscut pe soţul ei, cu care are trei copii. În grija ei a rămas tot ce a fost mai de preţ în biserică şi s-a putut salva. Bucuroasă, femeia ne deschide uşa fostei case parohiale, care, spune ea, acum ţine loc de biserică. 

Ruinele bisericii

SLUJBE PENTRU ŞASE-ŞAPTE NEMŢI BĂTRÂNI 

Pătrundem în fosta casă parohială şi descoperim o biserică în miniatură. În cea mai mare sală răcoroasă sunt aranjate frumos băncile din lemn greu, lustruite de trecerea timpului. Ici-colo, câte o carte de rugăciuni aruncată la întâmplare, semn că nu sunt mulţi cei care mai vin aici să se roage. Femeile stau într-o parte, iar bărbaţii în cealaltă. Câteva statui cu Fecioara Maria şi cu pruncul în braţe sunt aşezate în colţuri. Pe pereţii albi, alte câteva icoane arată că aici este un loc de rugăciune. 

„Mai sunt vreo şase–şapte nemţi bătrâni care mai vin la slujbe. Preotul vine pentru ei o dată pe săptămână şi atunci când este sărbătoare“, explică femeia. Într-un colţ, o bibliotecă geme de cărţi. Răsfoim câteva: volumele vechi, în germană, foarte valoroase pentru comunitatea de nemţi care a trăit aici, sunt neatinse de ani buni.  

În celălalt colţ al camerei, tronează un alt obiect de lemn masiv: confesionalul, locul unde catolicii se spovedesc. Adolescenta ne arată cum se procedează: credinciosul stă în genunci şi îi mărturiseşte preotului toate păcatele. Pe perete găsim şi tarifele percepute pentru serviciile religioase: un botez - 200 de lei, o cununie - 250 de lei, iar o înmormântare - 200 de lei. O gregoriană (30 de sfinte liturghii) costă 900 de lei. Contribuţia pentru biserică se ridică la 1% din venitul salariaţilor din familie pentru un an. 

NEAMŢUL CU SUFLET DE ROMÂN 

Doar cei câţiva nemţi care au mai rămas aici îşi mai amintesc vremurile de glorie ale satului. O dată pe an, timp de o lună, vara, vine aici cel care este strigat „neamţul“, Ehret Romanus (61 de ani). Îi este dor de locul în care s-a născut şi de copilul de altădată care alerga în colbul Malcociului. Aşa că în fiecare vară vine în ţară. Prin sat l-am găsit şi noi. Nimic nu mai seamănă cu satul copilăriei sale, spune bărbatul. Doar câteva case mai păstrează ceva din farmecul nemţesc de altădată. Acasă, îşi aminteşte el, se vorbea doar nemţeşte, iar bunica lui nu cunoştea o boabă de română. „Până şi ucrainenii care au ajuns aici vorbeau tot nemţeşte“, explică el. Asta până când s-a terminat cel de-Al Doilea Război Mondial, când cursurile s-au făcut doar în limba română.

Noua biserică

ACASĂ, ÎN RAI

Ehret Romanus ne arată câteva documente, singurele pe care le mai are aici, în România. Albumul cu fotografii l-a dus în Germania. „Uitaţi, eu am făcut un tabel cu toate familiile de nemţi care au locuit aici, în cele 300 de case din Malcoci“, spune, mândru, bărbatul. Pe o coală A4 sunt îngrămădite sute de nume. Ne vorbeşte de Iohan Türr, cel mai bogat neamţ, care avea aici 175 de hectare de teren şi o casă cum nu era alta. După ce acesta a plecat în Germania, în casa lui a stat un secretar de partid. Aminteşte apoi de alte câteva familii: Hofelt şi Treser. Cu toţii erau oameni înstăriţi. Hambarele lor erau totdeauna pline, iar pământul se lucra cu mândreţe de cai. 

„În anii ’39-’40, când au plecat nemţii de aici, prin programul «Acasă, în Rai», au mai rămas doar preotul catolic şi femeile care aveau grijă de biserică. Nemţii au lăsat totul în urmă şi au plecat în Germania, urmând să fie despăgubiţi pentru ceea ce lăsaseră în urmă“, explică Ehret. Batem împreună satul, ca să ne arate cele câteva case care mai au ceva din spiritul nemţesc. Dintr-una a rămas original doar acoperişul, la alta o poartă a rezistat peste ani, nimeni nu mai ştie cum. 

„NU EXISTA SAT MAI FRUMOS“

Iulian Selcu a trăit în casa unui neamţ

Într-una dintre casele nemţilor locuieşte un bătrân strămutat din Cadrilater, Iulian Selcu (83 de ani). „Era o frumuseţe satul, arăta ca unul turistic, nu exista altul mai frumos, cu toate casele învelite în stuf“, îşi aminteşte bătrânul. A ajuns în Malcoci în anul 1940. Aici şi-a întâlnit şi femeia cu care a trăit o viaţă. Ca să intri în cămăruţele lor trebuie să te apleci. Pereţii casei sunt tapetaţi cu amintiri. Dintr-o fotografie de pe perete ne zâmbesc cei doi bătrâni pe vremea când erau în floarea tinereţii. Spaţiile libere au fost astupate cu afişe electorale de prin zilele noastre. Cei doi bătrâni sunt bucuroşi de oaspeţi şi evocă întotdeauna amintiri oricui stă să asculte. Mărturisesc că au apucat să se bucure de strălucirea de altădată a satului, de biserica catolică căreia i-au trecut pragul de atâtea ori, şi s-au împăcat foarte bine cu nemţii care au mai rămas pe aceste meleaguri. 

CUM S-AU FURAT BANII NEMŢILOR

Nemţii care au plecat din Malcoci nu au uitat cu totul aceste meleaguri şi i-a preocupat soarta bisericii. Prin anul 1968, îşi aminteşte Ehret Romanus, aceasta a fost renovată cu banii nemţilor. „Dar s-a furat atâta de către echipa care a făcut lucrările, că nemţii s-au supărat atunci şi au zis că nu mai dau niciodată bani“, spune el.  

Au venit însă în zonă după anul 1990, cu ajutoare pentru localnici. „Oamenii au primit atunci şi alimente, şi haine. Îmi amintesc că, atunci când copiii desfăceau ambalajul unei ciocolate, aruncau pe jos folia şi nemţii veneau în urma lor şi strângeau mizeria“, îşi aminteşte omul cu năduf. 

Primarul comunei Nufăru, Ion Dănilă, spune că are în proiect măcar consolidarea turlei bisericii catolice, dar este destul de greu, întrucât clădirea nu este recunoscută ca fiind monument istoric. 

Ca o ironie, la intrarea în localitate există totuşi o placă pe care citim: „Vizitaţi Biserica Germană“. Ea a fost montată de Ministerul Dezvoltării, prin programul Regio.

Casă tradiţională

COLONIZAREA DOBROGEI

Germanii din Dobrogea nu au venit direct din Germania. Părinţii şi strămoşii lor au emigrat, la începutul secolului al XIX-lea, în sudul Rusiei şi în Basarabia, scrie Hans Petri, reprezentant al bisericii evanghelice din Dobrogea, în volumul bilingv „Istoria aşezărilor germane în Dobrogea“. Ei veneau din Prusia de Vest şi sudul Germaniei, dar şi din Alsacia. Germanii au venit în Dobrogea în trei valuri, 1840-1853, 1873-1883, 1890-1891, şi erau, majoritatea, ţărani.

Anemaria Czernak, reprezentanta Forumului Democrat al Germanilor din Constanţa, explică de ce nemţii îşi părăseau locurile natale şi emigrau: „Ei au colonizat toată Europa. Obiceiul era ca primul copil al familiei să moştenească întreaga avere, iar restul se descurca cum putea. Şi astfel nevoia îi împingea să caute pământuri pe care să le lucreze. Nu plecau dezorganizat, ci în grupuri mari. Aşa s-a ajuns ca, din Basarabia, nemţii să migreze spre sud, în Dobrogea. Mai întâi în nord, la Malcoci, şi apoi în sud, la Tariverde, Cogealac, Colilia, Mihail Kogălniceanu, Cobadin şi Fachri, azi Faclia, până la Balcic“.

;

Nemţii aveau curţi mari, pline cu flori

Cine călătorea prin Dobrogea acum un secol putea recunoaşte de departe dacă satul era locuit de germani, întrucât aşezările întemeiate de ei erau foarte întinse. Strada principală era lată de până la 25 de metri şi se intersecta întotdeauna cu străzi laterale. Toate străzile erau încadrate cu salcâmi, rezistenţi la viscolele de aici. În mjlocul străzii principale se ridica biserica, iar în apropiere – şcoala şi locuinţa învăţătorului.   

Primele case au fost micuţe la început, însă nemţii aveau o grijă deosebită să înalţe o capelă şi două cămăruţe pentru pastor şi apoi o clădire pentru şcoală. Cu timpul însă, şi-au durat case mari şi solide, cu faţade văruite, înşirate pe stânga şi pe dreapta unei străzi. Casele erau acoperite cu stuf, iar în faţa casei era lăsat un loc liber pentru flori. Curţile erau mari, de până la 4.000 de metri pătraţi.

Germani în Dobrogea

În prima jumătate a secolului XX, germanii dobrogeni au construit mori, ateliere diverse, au deschis bănci populare, au importat din Germania utilaje agricole. Apoi, casele au fost ridicate din piatră şi învelite cu ţiglă sau tablă. Primul sat german catolic în Dobrogea a fost Malcoci, înfiinţat în 1843 de 25 de familii provenind din Krasna Basarabiei, dar de obârşie din Alsacia, Valea Rinului şi Baden.

Germanilor nu le-a fost uşor. Pământurile Dobrogei erau aride şi recoltele se făceau doar dacă ploua. Cum mulţi ani erau secetoşi, ei au îndurat foametea. Însă în Dobrogea, nou-veniţii aveau libertate. Deşi nu aveau pământ în proprietate, puteau să se folosească de el şi astfel să-şi asigure traiul zilnic. Dar, ce este mai important, spune Anemaria Czernak, reprezentanta Forumului Democrat al Germanilor din Constanţa, puteau să-şi păstreze obiceiurile şi limba. Aşa se face că nemţii şi-au ridicat pe pământ dobrogean şcoli şi biserici, câteva dintre ele rezistând până în prezent. 

În noiembrie 1940, ca urmare a unei convenţii între guvernele german şi român, populaţia germană din Dobrogea a fost strămutată în Germania şi aşa a luat sfârşit o perioadă din viaţa etnicilor care începuse cu un veac în urmă.