Cum au făcut românii primii 10 dolari în Irak

Un paznic de la baza militară Al Taqaddum a vândut către doi colegi cafetiera patronilor americani Mergem la sala de internet din Main Side a bazei Al Taqaddum. În faţa întăriturii

Un paznic de la baza militară Al Taqaddum a vândut către doi colegi cafetiera patronilor americani

Mergem la sala de internet din Main Side a bazei Al Taqaddum. În faţa întăriturii care protejează baraca descoperim cu surprindere un lacăt uriaş care atârnă pe uşa de la intrare.

Din ghereta lor, trei poliţişti ugandezi ne fac semn cu ţeava armelor automate să facem cale întoarsă. Comandamentul american a ordonat încă de ieri suspendarea conectării la internet. "Când îi dă drumul?", insistăm noi. Poliţiştii ridică din umeri, habar n-au, este posibil să dureze o zi sau o săptămână. Oficial, se invocă revizia generatoarelor de alimentare cu energie electrică, dar printre muncitorii străini din baza militară Al Taqaddum se ştie că întreruperile apar atunci când pierderile militare americane din zonă sunt mari. Prin asta, comandamentul militar ar dori să se protejeze împotriva presupuselor "scurgeri de informaţii" către exteriorul bazei. La începutul lunii decembrie 2006, de exemplu, conexiunea internet la Al Taqaddum a fost suspendată patru zile: conform surselor militare, luna noiembrie a fost una dintre cele mai sângeroase pentru armata americană, cu aproape 80 de soldaţi morţi şi mai mult de 500, răniţi. Spre deosebire de Irak, "zone nesigure" precum Bosnia sau Kosovo au devenit simple excursii de relaxare pentru militari sau pentru civilii contractori.

Cum produce bani "şmecheria" mioritică

Primele zile au însemnat pentru micuţa comunitate românească de la fabrica de apă plată Al Taqaddum o perioadă de aşezare şi de cunoaştere reciprocă. Astfel, unii dintre cei aproape 40 de români de acolo au demonstrat că au sosit aici cu trei mari calităţi: au muşchi, au şmecherie, au iuţeală de picior. Unul dintre paznici, Răsvan Sarar, l-a alergat prin curte cu o bucată de plastic dur pe şeful grupului, inginerul Corin Teodoroiu, numai pentru că îl "inervase". Celălalt paznic, Constantin Filiu, a vândut pentru 10 USD, către doi colegi români, o cafetieră care aparţinea angajatorilor americani. În scurt timp, s-a mai descoperit o dominantă a oamenilor de aici: mulţi dintre ei nu sunt căsătoriţi. Printre americani, descoperim australieni şi chiar neozeelandezi care, de ani de zile, implementează proiecte ale diverselor firme-mamut transnaţionale care rulează contracte cu armata SUA. Probabil că americanul cel mai pitoresc dintre toţi este, totuşi, Brandon Junior, un tip bonom, pasionat de tatuaje şi de muzică, despre care se spune că a fost câţiva ani dealer de droguri în New York. El ne face prima descriere a puşcaşilor marini: "Good killing machines, but many of them are good guys" ("Bune maşini de ucis, dar mulţi dintre ei sunt băieţi buni"). Brandon este dintr-o familie germană, emigrată de mai multe generaţii în Statele Unite. Dispreţuieşte "chestiile militare" şi este unul dintre admiratorii artistului rebel John Lennon.

Filme pentru adulţi, la groapa de gunoi a taberei militare

Ugandezii sunt înarmaţi până în dinţi şi nu prea ştiu de glumă: dacă unuia i se pare că un civil nu îşi găseşte locul "în peisaj", acela este interogat ad-hoc, iar în cazurile grave de suspiciune poate fi predat armatei americane. La Al Taqaddum, trupele firmelor de pază din Uganda asigură percheziţiile corporale ale civililor, paza şoselelor şi a sălilor de internet sau chiar supravegherea soldaţilor americani, cei care au obligaţia de a intra în cantine fără glonţ pe ţeava armei. Frecvent, românii care transportă resturile de producţie la depozitul de gunoi al bazei îi văd pe ugandezi probând din hainele aruncate din camioanele militare. Românii care ajung acolo nu iau haine de la gunoi: caută mai degrabă lanterne produse în China (aruncate cu sutele de armata americană), acumulatori, CD-uri cu filme pentru adulţi, balamale metalice, scaune cazone sau chiar frigidere în stare de funcţionare. Neobişnuiţi cu frigul din iarna irakiană, ugandezii caută haine sau pături. Dimineaţa, îi vedem sosind să ia micul dejun în camionete descoperite, învineţiţi de frig, dar veseli. Majoritatea românilor de la Al Taqaddum au ceva maladiv: sunt tensionaţi, preocupaţi mereu de ceva apăsător, de o nerăbdare vicioasă. Ugandezii sunt altfel: pentru o ţară săracă precum Uganda, unde speranţa de viaţă este de vreo 42 de ani, sunt suspect de veseli. Au mereu ceva de povestit, de întrebat, de explicat. Dacă undeva se râde zgomotos, acolo sigur s-au strâns cel puţin doi ugandezi.

"Unde-i ţara asta, Bucureşti?"

Poliţiştii ugandezi nu râd însă în situaţii pe care ei le consideră inedite. "Am fost în Lakeside, la sala de internet, nu mai trecusem pe-acolo de vreo două săptămâni!", povesteşte unul dintre muncitorii români din baza militară Al Taqaddum. "Eram grăbit, voiam să îi scriu nevesti-mii. Ei, şi unul dintre poliţiştii ăia din Uganda îmi cere, dom'le, permisul badge să mi-l verifice, îmi silabiseşte numele ("Gior-gi") şi-mi zice în engleză: "Tu nu eşti american! Nu ai nici nume, nu ai nici accent!". "Nu sunt!", îi zic eu. "Te cheamă George, deci eşti britanic!", trage el o concluzie. "Da, sunt britanic", recunosc eu şi adaug: "Mama este un cetăţean din Congo!". Ei, omul nostru a încremenit de respect. Nu mi-a dat voie să intru, mi-a zis să aştept puţin şi l-a chemat pe colegul lui din ghereta de pază, să vadă şi acela cum arată un tip alb cu mamă în Congo. "M-am născut în Venezuela, iar tata este un mexican", am adăugat eu foarte serios. Celălalt ugandez m-a întrebat ce fel de ţară este Venezuela. "Este o ţară mare!", i-am răspuns, gândindu-mă că ieri, în staţia de autobuz de la capelă, un şofer texan, de la firma Halliburton KBR, mă întrebase de unde sunt. "Din Bucureşti", îi spusesem. "Şi unde vine ţara asta?", insistase americanul. "Nu e ţară", i-am zis. "E un oraş. Ţara este România". "Ah, OK! Romania? N-am auzit de ea! Ieri am picat şi eu în Irak", a răspuns omul din Texas.