Exclusiv „A fost o pură întâmplare și o gafă a unui politician”. Seara în care libertatea a trecut granițele Europei fără avertisment
0Anii ’50 au însemnat mirajul noii ideologii care cuprindea jumătatea de est a Europei, comunismul. Treptat, după un progres realizat cu forța, el a început să piardă teren în fața Occidentului, ca mai apoi, în 1989, să ajungă să cadă bucată cu bucată. Istoricul Adrian Cioroianu explică, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, ce a făcut ca un întreg sistem ideologic să se prăbușească, iar tsunamiul libertății să cuprindă peste noapte jumătate din Bătrânul Continent
„Weekend Adevărul“: Căderea Zidului Berlinului a dat semnalul schimbării în estul Europei, unde fostele state comuniste au scăpat rând pe rând de regimul impus de Uniunea Sovietică. Cum s-a ajuns aici, care au fost evenimentele care au condus spre acest lucru și, mai ales, care au fost semnele care au anunțat acest eveniment la scară uriașă?
Adrian Cioroianu: Practic, venirea lui Mihail Gorbaciov în 1985, politica lui lansată în 1986, cu Perestroika și Glasnostul, toate au contribuit puțin la ridicarea unui colț de Cortină. Și apoi, în anii 1987-88, și mai ales în vara lui ’89, ce se întâmplă în Ungaria și în Polonia. E o negociere politică în care apare pentru prima dată relegitimarea conceptului de opoziție în estul Europei. Sigur că Partidul Comunist nu credea că va pierde puterea atât de repede, dar simplul fapt că devenise mai maleabil a fost o deschidere enormă. Și vine această toamnă 1989 în Germania de Est, când, paradoxal, era tocmai aniversarea celor 40 de ani după ce luase naștere Republica Democrată Germană. În acest context, mediate oarecum de Gorbaciov, relațiile dintre Republica Democrată Germană și Republica Federală Germania ajung la un nivel care permitea, în egală măsură, schimburi politice, culturale. Să nu uităm nicio clipă că simbolul acestei despărțiri dintre cele două sisteme în Europa era Zidul Berlinului din Germania.
Au existat semne că se va întâmpla ceva sau tot acest tsunami al evenimentelor a apărut cumva de niciunde?
La drept vorbind, nu mi se pare că se arătau semnele, pentru că atunci, cel puțin vorbind dinspre România, nu putea bănui nimeni. Era limpede însă că se întâmplau schimbări inedite în toată Europa de Est. În cazul concret al căderii Zidului, citeam recent memoriile, care au apărut și în limba română, ale fostei cancelare Angela Merkel (n.e. – „Libertate. Amintiri 1954-2021“, traducerea volumului fiind publicată la Editura Litera), care spune cum tânără angajată fiind la un institut de fizică, se pregătea în mod obișnuit pentru sfârșitul unei zile. Merkel trăia în Republica Democrată Germană, lucra la un institut, pleca foarte devreme de acasă, la ora 6 dimineața, și drept pentru care, seara, ea se culca destul de devreme. Numai că într-o seară, anume în noiembrie, îi spune cineva că s-a deschis o poartă în Zidul Berlinului. Și aproape luată de valul celor ajunși acolo, s-a trezit în Berlinul de Vest, s-a trezit în casa unui vest-german care i-a servit cu bere. Totuși, ea s-a întors în Berlinul de Est, pentru că, repet, a doua zi urma să meargă la serviciu ca de obicei. Deci nici măcar pentru locuitorii Berlinului de Est acea deschidere a unei porți din zid n-a venit ca fiind ceva anunțat, deși astăzi semnele anterioare ni se par cumva evidente, dar atunci nu le bănuiam. Ca să nu mai spunem că în România, în tot acest interval, ne pregăteam pentru ultimul congres al Partidului Comunist Român, cel de-al XIV-lea, care a avut loc la circa două săptămâni după căderea Zidului Berlinului.
Ce așteptări aveau românii
În ce privește România, s-a vorbit mult despre faptul că luminița de la capătul tunelului părea atât de departe încât românii sperau cel mult ca lui Nicolae Ceaușescu să-i urmeze fiul său, Nicu, iar acesta să fie mai deschis spre schimbare, chiar dacă rămâneam tot în comunism... Cum stăteau lucrurile, de fapt?
Acestea sunt legende urbane, mai curând. Nu există niciun fel de mărturie sau de dovadă, nu mai vorbim de dovezi scrise – mai ales că Partidul Comunist nu păstrează în arhive genul acesta de documente. Dar nu există documente sau mărturii care să ne certifice faptul că în mod categoric Nicolae Ceaușescu se gândea la propria lui succesiune. Asta era mai mult bănuiala românilor de atunci, că poate după el urmează Elena Ceaușescu sau poate Nicu Ceaușescu. Eu sunt convins că nu urmau nici Elena, nici Nicu, ci începea o luptă pentru putere, presupunând că nu ar fi avut loc revoluția din estul Europei. Pentru că am fost și noi parte, adică tot ceea ce s-a întâmplat în România, până la urmă a fost o schimbare, parte din schimbarea care a avut loc la nivel european. Eu cred că dacă Nicolae Ceaușescu ar fi murit, sau ar fi fost îndepărtat, s-ar fi pornit o luptă între facțiunele din interiorul partidului. Speranța era legată nu de Nicu Ceaușescu, ci mai curând de Mihail Gorbaciov și de cineva care să fie un Gorbaciov român.
Până să vedem dacă a apărut acest „Gorbaciov român“ și cine ar fi putut el să fie, haideți să aruncăm o privire în tot ceea ce s-a întâmplat în anii ’80, dar și mai devreme, Primăvara de la Praga și chiar Revoluția Ungară din 1956. Au fost acestea semne că, deși ocupată de ruși și ținută din scurt, Europa de Est se zbătea și căuta permanent schimbarea de regim?
Categoric, da. Regimul comunist niciodată n-a fost sigur pe stăpânirea lui. De fapt, regimul comunist este o formă de colonizare sovietică. Este Rusia sub înfățișarea Uniunii Sovietice. Este același impuls imperial care a transformat Rusia țaristă într-o Uniune Sovietică, iar faptul că ea a controlat jumătate din Europa s-a lovit de rezistența constantă a multor oameni din popoarele asuprite. Sigur că e mult mai cunoscută rezistența din Ungaria ’56 sau Primăvara de la Praga din 1968, dar mișcări de protest, greve și răscoale au avut loc practic în toate țările, inclusiv în România. Noi trecem foarte ușor peste probabil sutele, dacă nu miile de răscoale care au avut loc în satele României în perioada colectivizării. Trecem peste ele pentru că nu le avem documentate de niciun fel. Evident că regimul nu era interesat să scrie în ziare despre ele sau să vorbească la radio, nici pe departe. Cel mult aflăm din documente ale Miliției, ale Securității, ale celor care erau aparatul de represiune. Dar și ei erau atenți la limbaj. Deci, chiar și în cazul României, rezistența a fost reală.
Rezistența din România vs rezistența maghiară și cehă
Totuși, rezistența din România a fost mai degrabă în munți, departe de centrele urbane, spre deosebire de Ungaria și fosta Cehoslovacie. Care ar fi explicațiile?
În România n-a fost o rezistență urbană neapărat, și asta spune ceva despre tradiția preponderent rurală a civilizației românești, până în secolul XX. Dar rezistența la comunism, față de această formă de colonizare rusească, atunci sub forma comunismului, a existat peste tot. Și din acest motiv, regimul peste tot a fost foarte dur, tocmai pentru că nu era sigur că i-a convins pe oameni. Era evident că oamenii în condiții de libertate ar gândi altfel și ar reacționa altfel.
Ce a făcut diferența și de ce Europa de Est s-a eliberat din lanțuri la finele anilor ’80 și nu mai devreme cu câteva decenii, când au avut loc acele revoluții ungare și cehoslovace?
Diferența este făcută de spargerea acestui miraj, pentru că în anii ’50-’60, pe fondul industrializării, Uniunea Sovietică dădea încă impresia că se apropie de lumea occidentală, de SUA. Gândiți-vă la cursa spațială în care Uniunea Sovietică s-a comportat absolut meritoriu, adică progresul unei țări pe care ultimul țar o lăsase un stat feudal, dar care, ne amintim, în 50 de ani devine o putere spațială. E momentul Sputnik, în 1957. Or, acestea erau încă decenii ale mirajului comunist. Pe când, în anii ’80, până și comuniștilor din Occident le era jenă să spună că mai ascultă de Moscova. Erau comuniști și în Occident, dar nu în toate direcțiile de acord cu cei de la Moscova. Și nu mai vorbim de faptul că în mod evident în anii ’80 Uniunea Sovietică pierduse cursa tehnologică în raport cu Statele Unite ale Americii. Așa-numitul sistem „Războiul stelelor“ al lui Ronald Reagan, care dădea mesajul că va construi o protecție spațială împotriva rachetelor balistice sovietice. Acesta a fost vârful aisbergului de fapt. Cursa era pierdută. Uniunea Sovietică era depășită de Japonia, era depășită de Germania Federală, era depășită de țări occidentale, altele decât SUA, care oricum erau mult în fața ei. Pe de altă parte, este criza succesiunii după moartea lui Leonid Brejnev; urmează câțiva ani cu lideri bătrâni, până în 1985, când vine Mihail Gorbaciov. Or, el vine cu ideea modernizării și reformării comunismului, dar nimeni nu știa atunci în ce măsură poate fi reformat. Pentru că, iată, s-a dovedit că dacă aduci puțină libertate, regimul se clatină. Și asta a fost marea diferență. Anii ’80 au venit cu iluzia reformei comunismului, dar în paralel și întrecerea lui la toate capitolele de către lumea occidentală – tehnologie, economie, chiar și tehnologie militară, evident.
Petrolul, sovieticii și politica
Aș aduce în discuție și războiul din Afganistan și v-aș întreba în ce măsură acesta a grăbit căderea Uniunii Sovietice, alături de scăderea prețului petrolului pe piețele internaționale, comparativ cu celelalte slăbiciuni descrise de dumneavoastră?
În primul rând, consider că toate aceste slăbiciuni lucrează în paralel, adică vulnerabilizarea Uniunii Sovietice s-a produs pe mai multe planuri. Ultimul său act de curaj sau de provocare la adresa lumii occidentale este, într-adevăr, invadarea Afganistanului din 1979, care vine pe fondul unei economii mondiale dominate de o criză a petrolului. Prețul la hidrocarburi, la petrol în special, era foarte mare – iar un preț mare la petrol avantajează economia rusă, atunci sovietică. Or, ca urmare a celor două șocuri petroliere din 1973 și al doilea în 1979, Uniunea Sovietică era avantajată de creșterea prețului. Asta înseamnă că implicit ei sporeau bugetul militar, și atunci au decis și schimbarea regimului în Afganistan sau, altfel spus, impunerea unui guvern pro-comunist. Americanii au reacționat în câțiva ani, nu numai furnizând armament și consilieri militari rezistenței afgane, dar mai ales convingând unele state producătoare de petrol, în special Arabia Saudită, cu care Statele Unite aveau o relație privilegiată, să mărească producția de petrol. Astfel încât, la șase ani după începutul războiului din Afganistan, când vine Mihail Gorbaciov la conducerea partidului, prețul petrolului era deja în scădere, iar economia sovietică era deja în pierdere – pentru că cele două sunt legate, economia sovietică și prețul petrolului. Și asta face ca reforma lui Gorbaciov să vină și pe un fundament economic deja fragilizat de scăderea prețului petrolului. Și să știți că întotdeauna, în toate schimbările politice, factorul economic e foarte important.
Ce se întâmpla în tot acest timp în Europa Centrală și de Est, pe măsură ce regimul sovietic se eroda puțin câte puțin? Mă gândesc aici la Solidaritatea poloneză, la Václav Havel al fostei Cehoslovacii și la mișcările lor de rezistență...
Evident că putem face anatomia rezistenței în toate aceste țări, dar înainte de toate eu mă consider dator să semnalez ideea că nu toate țările au început comunismul de la aceeași linie de start și nici n-au terminat la aceeași linie de finish – mai contează și tradiția fiecărui stat în parte. Din acest punct de vedere, sigur că noi avem tentația de a ne compara cu Polonia și cu Ungaria și avem impresia că la noi nu s-a întâmplat nimic, dar în măsura în care ne-am compara cu Albania, comunismul românesc reiese ca fiind foarte luminat în raport cu ce se întâmpla în țara lui Enver Hoxha, liderul comunist albanez. Deci, România are tradiția ei și mai ales că are, după 1958, un comunism național – suntem conduși de lideri români. Armata sovietică nu mai e în România, pe când în Polonia și în Ungaria rămâne până în 1990. Și acolo, ideea de regim comunist era legată de prezența armatei sovietice. Pe când în România, după 1958, această legătură nu mai există. Într-un fel, la noi, comunismul s-a naționalizat și se ajunge în o situația absolut perversă, că în anii ’70, dacă erai împotriva lui Nicolae Ceaușescu, erai bănuit că ai relații cu Uniunea Sovietică. Iar unii dintre cei care își doreau să-l schimbe pe Ceaușescu chiar erau oameni ai Uniunii Sovietice. Ceea ce, vă dați seama, e cu totul diferit față de ce se întâmpla în Ungaria sau în Polonia, unde avem de-a face cu spații venite dintr-un alt orizont cultural, un fost orizont cultural imperial de natură habsburgică, ulterior austro-ungară. Polonia, de-a lungul istoriei, a fost împărțită între Est și Vest, cu diverse arii de influență în partea vestică, mult mai legată, mai apropiată de Germania și de spațiul Europei Centrale. Deci această rezistență în fiecare țară a avut particularitățile sale. În aceste țări, Ungaria, Polonia, nu mai vorbim de țările baltice care atunci erau parte a Uniunii Sovietice, dar strict Republica Democrată Germană, Ungaria, Polonia, au fost grade diferite de colectivizare în raport cu noi, în raport cu România. La noi, peste 90% din suprafața țării a fost colectivizată. În Polonia au fost colectivizate fermele, care aparținuseră unor germani, în primul rând – a fost o colectivizare care nu a mers până la capăt. La fel și în cazul Ungariei, care are o civilizație urbană mult mai pregnantă decât a României. În fiecare din aceste țări, opoziția avea și această latură intelectuală pe care România cu greu o putea avea.
De ce această diferență enormă?
Pentru că puteai să faci proteste în interiorul sistemului. Gândiți-vă la romanele noastre, la Marin Preda cu „Cel mai iubit dintre pământeni“ sau la filmul „Reconstituirea“ a lui Lucian Pintilie. Sunt critici din interior, pentru că noi nu putem să criticăm prezența sovietică câtă vreme nu mai era după 1958. Asta face ca noi, astăzi, să avem impresia că în România nu s-a întâmplat nimic, când în realitate nu putem compara merele cu perele. La fel, gândiți-vă la situația Bisericii. Una e să aibă o Biserică ortodoxă care, prin istoria ei, este în simbioză cu regimul politic. Așa a fost de pe vremea Bizanțului și probabil așa va fi mereu. În Polonia, conducătorul Bisericii era într-un spațiu liber și putea să le vorbească de acolo. Și eventual să vină în vizită, cum a făcut Papa Ioan Paul al II-lea în Polonia. Deci e cu totul altul contextul. Și asta face că nici în 1990 n-am plecat de la aceeași linie.
„Lebăda neagră de la Berlin. Gafa unui oficial care a deschis drumul spre libertate
Aminteați de Germania Democrată a Angelei Merkel și de faptul că până și germanii au fost luați prin surprindere de turnura evenimentelor. Cum s-a ajuns la această ruptură dintre cele două Germanii, iar mai apoi la căderea Zidului simbolic?
Germania fusese împărțită imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Zonele de ocupație au fost trasate încă din 1945. Încet-încet s-au stabilit, aproape au devenit cu treceri între ele, până când Nikita Hrușciov era lider la Moscova. Evident că a fost ideea lui și conducerea est-germană de atunci a decis să ridice zidul pentru că mulți germani treceau dinspre est spre vest. Oricum exista o barieră de sârmă ghimpată. Nu era liberă nici înainte trecerea. Și ruptura intervine cu atât mai pregnantă odată cu construirea unui zid înalt. În Europa de Est, mai puțin în România, criza Uniunii Sovietice a însemnat criza regimului propriu. Iar schimbarea și reforma din Uniunea Sovietică invitau la schimbări și la reformă în partidele comuniste din Ungaria, din Polonia, din RDG. În cazul nostru, lucrurile au fost cu atât mai complicate, cu cât Ceaușescu părea că joacă o partitură proprie, avusese relații interesante cu Occidentul până în 1980.
Referitor la Ceaușescu, mulți istorici susțin că relațiile proaste cu Gorbaciov i-au grăbit cumva sfârșitul. Cât a contat acest detaliu?
E clar că Gorbaciov îl considera pe Ceaușescu un personaj din altă epocă și îl deranja. Ceaușescu era deranjant în reformele pe care le dorea Gorbaciov. Și categoric, Gorbaciov era interesat ca alți lideri comuniști, altă generație din Partidul Comunist Român să preia puterea. Ceea ce s-a și întâmplat.
Lanțul slăbiciunilor
Până la căderea lui Ceaușescu, cine a dat acea undă verde pentru căderea regimurilor comuniste și în ce măsură lucrurile au fost premeditate sau a mai intervenit și factorul neprevăzut, poate și hazardul?
Aici mai intervine ceea ce se cheamă „lebăda neagră“ în istorie. Se știe astăzi că a fost o pură întâmplare și o gafă a unui oficial de la primăria din Berlinul de Est. E vorba de un responsabil politic care, fiind intervievat la televiziune, i-a scăpat că va fi deschisă poarta; s-a pierdut și a spus că din acea seară se va deschide. A fost o mare gafă, care a contat apoi enorm, se pare. Pe de altă parte, au fost și alte evenimente, în acel moment nebăgate în seamă, dar care s-a dovedit că au contat enorm. De exemplu, înțelegerea dintre Ungaria și Austria de a-și deschide granița dintre ele, ceea ce a făcut ca cetățenii est-germani să vină prin Ungaria ca să treacă în Austria. Acesta a fost un gest foarte interesant, atunci a trecut mai mult neobservat. Părea așa, ceva bizar, o înțelegere care a plecat de la un picnic pe graniță dintre unguri și austrieci și care au demantelat la un moment dat granița, și pe fondul inexistenței unei linii de frontieră au venit cetățenii din RDG să treacă în RF Germania prin intermediul Ungariei și Austriei. Deci au fost mai multe episoade ale acestei crize finale și asta a făcut ca punctul simbolic, de fapt momentul în care Zidul Berlinului s-a deschis, să ne dea nouă impresia de sfârșit de epocă.
Printre toate acestea, ați găsi un eveniment care să concureze prin importanța sa și să ducă la grăbirea căderii Cortinei de Fier, la fel cum a făcut-o căderea Zidului Berlinului?
Poate că, dintr-o altă perspectivă, deschiderea acestei granițe dintre Ungaria și Austria ar putea fi chiar mai interesantă. Sau poate alții ar spune că marele meeting din țările baltice, din vara lui 1989 – când se împlineau 60 de ani de la Pactul Ribbentrop-Molotov, iar țările baltice au făcut un uriaș lanț uman pe sute și mii de kilometri – a fost momentul de colaps al ordinii dorite de Uniunea Sovietică. Dar pentru că Zidul Berlinului era un simbol, noi discutăm despre căderea Zidului Berlinului.
Un destin implacabil
Fără acea gafă despre care ați vorbit, a unui oficial est-german de la Primăria Berlinului de Est, am fi ajuns tot în acest punct sau istoria s-ar fi putut scrie altfel?
Cu siguranță s-ar fi ajuns aici. Pentru că e vorba de criza economică a Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică nu mai putea menține nici CAER-ul – Consiliul Economic de Ajutor Reciproc, un fel de echivalent sovietic al pieței comune occidentale. Toate țările se îndreptau spre Occident și își doreau contracte economice cu spațiul occidental, care era mult mai dinamic. Drept care, în toamna lui 1989, chiar și în România se lucra într-un sistem numit lohn. Se lucra pentru Germania Occidentală, pentru țări din Occident. La Craiova, bunăoară, lucra Întreprinderea de Confecții – un caz pe care îl știu direct. În toamna anului 1989 se fabrica îmbrăcăminte pentru firma germană Steilmann. Pentru că mâna de lucru în România era foarte ieftină, germanii veneau cu materiale, modele și cusături, iar femeile de la fabrica din Craiova lucrau pentru ei. Chiar și compania Adidas din Germania Occidentală fabrica în România. Deci am început să facem aceste lucruri și noi, chiar dacă la o scară mică. În tot acest timp, în interiorul CAER-ului, sau în interiorul acestor economii centralizate și naționalizate, totul ducea în prag de faliment. Se producea pe stoc pentru că nu se vindea, erau blocaje uriașe, iar inevitabil, factorul economic a contat enorm în acel moment, cred că a fost esențial.
Pentru că am tot rostit numele lui Gorbaciov, cine erau ceilalți lideri europeni și cât de mult a contat fiecare în această ecuație care a avut ca rezultat căderea comunismului?
Fiecare într-un fel sau altul. Adică a fost o conjuncție de factori și, cum se spune, o aliniere a astrelor. Metaforic, bineînțeles, dar gândiți-vă că, în definitiv, am avut de-a face cu François Mitterrand în Franța, Margaret Thatcher în Marea Britanie, Ronald Reagan peste Ocean, Papa Ioan Paul al II-lea. Și tot în Europa, generația lui Havel, oameni care au păstrat mereu acest sâmbure de rebeliune. Evident, Solidaritatea poloneză, care a lucrat intens vreo zece ani din umbră. Pentru că ne amintim că de când a apărut Sindicatul Solidaritatea, la sfârșitul anilor ’70, a fost interzis de autorități, dar într-un deceniu a lovit fatal regimul comunist – și Lech Wałęsa, și Adam Michnik, toți cei care în Polonia au fost prima generație a tranziției. Rolul lui Lech Wałęsa, în opinia mea, e foarte important, pentru că el era un simplu electrician care a devenit un simbol al schimbării politice. Desigur, fiecare țară a avut figurile sale.
„Fără demantelarea Uniunii Sovietice, astăzi eram în locul Ucrainei“
Am ajuns și la „Gorbaciov“ al nostru, așteptat de mulți români, iar aici v-aș întreba, dacă ar fi să-i comparăm pe ai noștri – Ion Iliescu, Petre Roman – cu Havel, cu Wałęsa, ce ne-ar spune istoria?
Dacă am fi fost cehi, am fi avut un Václav Havel. Dacă am fi fost Polonia, am fi avut un Lech Wałęsa. În România, într-o țară cu un comunism național, în locul lui Ceaușescu nu putea să vină un intelectual. Asta e o iluzie. Dacă cineva își imaginează că putea să vină Doina Cornea sau Paul Goma...
Unii ar spune că și Ion Iliescu și Petre Roman au fost intelectuali, pentru că au fost oameni cu studii. Spre deosebire de Havel...
Nu, asta e definiția sociologică. Așa, orice om cu facultate e intelectual. Dar, în fine, Eminescu n-ar fi niciodată intelectual cu definiția asta. Ion Iliescu nu era un intelectual, era înainte de orice un om al partidului. Că avea și preocupări intelectuale e meritoriu. Eventual, Petre Roman putem spune că era fiul unei familii de comuniști care a intrat în învățământul superior. Din punctul acesta de vedere e mai apropiat de portretul de intelectual. Dar Ion Iliescu era un om de partid, următoarea generație care urma să-i înfigă cuțitul în spate lui Ceaușescu, ceea ce s-a întâmplat. Și faptul că a venit Ion Iliescu și n-a venit Paul Goma vorbește despre societatea românească. Asta eram noi atunci. N-are rost să ne punem cenușă în cap că de ce n-a venit Doina Cornea la conducerea țării. Nu se putea. Sau de ce n-a venit Regele Mihai? După 40 de ani, din care 30 de ani de comunism așa-zis național, și chiar naționalist, schimbarea s-a văzut la nivelul a două generații. Gândeau altfel oamenii. Românii nu l-ar fi înțeles pe Havel în acel moment.
„Putea fi mai rău“
A recuperat între timp România, măcar în ultimii ani?
În opinia mea, da, foarte mult. Astăzi suntem ceva mai aproape de aceste țări, paradoxal, decât eram atunci. Cred că, într-un fel, această tranziție ne-a nivelat. Iată că astăzi, în raport cu Viktor Orban, ai spune că liderii români sunt mai europeni decât e Viktor Orban. Deci există o evoluție.
În toți anii care au urmat au fost o multitudine de tensiuni la nivel european, dar și în România. Mă gândesc în primul rând la războiul care a dus la destrămarea fostei Iugloslavii, iar pe plan intern, mineriadele și evenimentele de la Târgu Mureș, din 1990. Au fost ele simple accidente sau au fost rezultatul acelor schimbări accelerate, care au răvășit și au pus la încercare societatea de atunci?
E foarte bine că le-ați adus în discuție, pentru că noi ne comparăm cu cehii, polonezii, ungurii, dar ne întrebăm de ce nu am avut și noi un Havel. De fapt, am avut un Havel, dar n-am avut nici un Milošević. Putea fi mai rău. Deci puteam să o luăm și pe calea Iugoslaviei. Pentru că, atenție, și România, și Iugoslavia, și Albania erau țări cu acest comunism național. Nu aveau armată sovietică pe teritoriu. Deci, din punctul acesta de vedere, față de Iugoslavia și chiar față de Albania, care a căzut într-un soi de conflicte interne cu posesori de arme, cu scheme piramidale mult mai numeroase decât la noi și așa mai departe. Dar față de Iugoslavia, care era aproximativ ca populație și ca teritoriu ca România de atunci, din fericire n-am căzut într-o astfel de criză prelungită. Sigur că în Iugoslavia e problema etnică, e problema religioasă, dar la o scară mai mică putea să fi existat un război interetnic și în Transilvania, dacă am fi avut lideri care să pună paie pe foc. Dar iată că, din fericire, Ion Iliescu, cu toate păcatele lui, n-a fost Milošević. N-a avut această dimensiune naționalistă care a dus la criza din fosta Iugoslavie. Acolo toți au fost naționaliști. Și sârbii, și croații, și bosniacii. Dincolo de latura etnică, a existat și o diferență religioasă transformată într-un naționalism și un etnicism cultural, care a fost suicidar pentru fosta Iugoslavie. Noi n-am luat-o pe drumul ăla. Deci exista și un scenariu mult mai rău decât al nostru.
Pe de altă parte, am avut multe momente care ar fi putut să devieze România de la parcursul ei, mă gândesc aici doar la mineriade și la situația geopolitică atât de complicată.
Așa este, dar și aceste mineriade trebuie văzute în contextul lor. Prima mineriadă se petrece în timpul Uniunii Sovietice. Să nu uităm niciodată că Mineriada și evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureș s-au întâmplat când Uniunea Sovietică încă exista. Or, eu am convingerea că acea garnitură care a luat conducerea la noi în decembrie 1989 ar fi avut niște relații mult mai bune cu Uniunea Sovietică decât a vrut să se cunoască. Adică s-ar fi înscris pe latura aceasta a unui „gorbaciovism“ reformist, dar, pe de altă parte, nu s-ar fi orientat atât de clar spre Occident. Șansa noastră a fost și că Uniunea Sovietică a intrat în criză. Și nu numai a noastră, a tuturor țărilor din zonă.
Istorie contrafactuală
Cum ar fi arătat România și celelalte țări dacă URSS nu se prăbușea?
Poate că fără Uniunea Sovietică în criză atunci, fără demantelarea ei, am fi fost astăzi în locul Ucrainei. Nu avem certitudini, dar e clar că am fi avut probleme și mai mari. De asta și e istoria așa de complexă și de greu de înțeles, dar în egală măsură frumoasă.
Ar fi putut oare România să se afle într-o situație mai bună decât cea în care se găsește azi, sau e tot ce puteam noi obține?
Cu siguranță există cel puțin trei scenarii. Unul dintre scenarii este pur și simplu cel care a devenit realitate. Dar putea fi și un scenariu mai rău. Cum spuneam, să luăm în discuție scenariul ca Uniunea Sovietică să nu dispară în 1991, practic din 1992. Se scria altfel istoria zonei. Sau putea să fie un scenariu mai bun în care, în cazul nostru, lumea să fi conștientizat dintr-odată că, după Nicolae Ceaușescu, trebuie să cadă tot regimul communist, toți oamenii regimului, și să vină Regele Mihai. Sigur că acest scenariu ni se pare azi fantezist pentru că n-ai cum să secreți o nouă elită peste noapte, câtă vreme fosta elită fusese decimată. N-aveam o altă elită, drept pentru care Regele Mihai rămâne victorios numai într-un scenariu contrafactual.
Totuși, privind în jur, țări ca Slovenia și Polonia, poate chiar și Cehia, au ajuns să aibă economii și mai ales un nivel de trai peste cel din țări ca Portugalia și poate chiar Spania. Cum a fost posibil acest miracol est-european?
Pe termen scurt, regimurile dictatoriale sau autoritare sunt mult mai harnice. Comunismul a făcut în 40 de ani ceea ce o lume liberă va desface în 50-60 de ani. Deci viteza libertății e inevitabil mai mică. Schimbările sunt mai lente. Comunismul a fost, per ansamblu, falimentar. E limpede că era o utopie. Ideologia era utopică. Pe de altă parte, merită menționate anumite lucruri din acest regim, cum ar fi democratizarea educației sau democratizarea accesului la sănătate, încercarea de integrare, de exemplu, a minorității rome. E singurul regim care a încercat integrarea minorității rome. Altfel, un regim liber lasă integrarea la liber. Cine vrea se integrează, cine nu vrea, nu. Așa a fost și înainte de comunism, așa este și acum. Pe când regimul comunist a încercat, într-un fel, să-i integreze cu forța. Una peste alta, educația şi accesul la sănătate au făcut pași înainte față de perioada anterioară. Altfel, economia pe asamblu s-a dezvoltat în salturi și într-o paradigmă de nesusţinut. Adică economia naționalizată, centralizată nu funcționează. Și cu toate eforturile făcute de generații întregi de oameni, România la 1990 era clar mai educată decât România din 1940. Dar acest efort a fost pus în slujba unei utopii și de asta n-a funcționat.
Se încarcă comentariile...
