Interviu Răzvan Rughiniș, expert AI: „Procesul de învățare ar trebui să cultive mai ales abilitățile sociale. În epoca AI, competențele tehnice sunt un bun perisabil“
0Inteligența artificială începe să capete un rol în sistemul de învățământ, însă nu poate înlocui interacțiunile umane, precum gândirea critică şi expertiza profesională.
De fiecare dată când apare o tehnologie nouă, cineva anunță sfârșitul școlii așa cum o știm. Radioul, după Primul Război Mondial, trebuia să scoată profesorii din ecuație. Televizorul, după Al Doilea Război Mondial, promitea să facă același lucru. În anii ’90, CD-urile cu „cursuri complete“ păreau că rezolvă problema învățării. Apoi a venit internetul. Și totuși, profesorii sunt încă aici. Acum e rândul inteligenței artificiale să fie „marele înlocuitor“. GPT-5, cel mai nou model lansat de OpenAI, se vinde ca fiind mai rapid, mai sigur și mai „deștept“ ca oricând. Știe să scrie, să codeze, să analizeze texte, să analizeze fotografii și grafice și să explice lucruri pas cu pas, printr-un study mode dedicat. În plus, este promovat ca având capacitatea de a rezolva sarcini la nivel de doctorat, în domenii foarte diferite – de la biologie moleculară, la drept sau programare avansată. Și, spre deosebire de versiunile anterioare, se presupune că alunecă mai rar în zona de invenții fără acoperire.
În România, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu a decis deja să joace cartea sincerității: studenții pot folosi AI în lucrările de finalizare, cu o condiție simplă: să spună asta pe față. Nu o faci? E fraudă academică. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu Răzvan Rughiniș, profesor la Universitatea Politehnica din București, prodecan în domeniul informatizării și cofondator Innovation Labs, despre cât de precis e GPT-5, riscul ca studenții să se „lenevească“ în gândire, dacă AI-ul ar putea înlocui profesorii, unde ar trebui trasată linia între ajutor și plagiat, și cum ar trebui adaptate examenele într-o lume în care un chatbot poate rezolva probleme de nivel olimpic sau chiar de doctorat.
„Weekend Adevărul“: ChatGPT a ajuns la versiunea 5.0 și este folosit de milioane de oameni, fiind una dintre cele mai populare aplicații de inteligență artificială. Cum ați explica, pe scurt, cum funcționează un astfel de AI? Și, în esență, seamănă mai mult cu un motor de căutare sau cu un coleg foarte bine informat?
Răzvan Rughiniș: Este adevărat că, astăzi, astfel de modele sunt folosite adesea în locul motoarelor de căutare, pentru că pot sintetiza informații și pot interacționa cu utilizatorul ca un partener de conversație. Vorbim despre o nouă paradigmă a inteligenței artificiale generative, bazată pe ceea ce se numește large language models – modele lingvistice de dimensiuni foarte mari. Pe acest aspect aș pune accentul: sunt modele conversaționale. De multe ori, confundăm inteligența conversațională cu o inteligență reală. Din punct de vedere al inteligenței verbale, aceste modele sunt extrem de avansate, reușind să construiască sens printr-o mecanică de predicție.
Practic, aceste modele masive au la bază cantități uriașe de conținut. Ele pornesc de la text, dar chiar și imaginile și videoclipurile pot fi convertite în trăsături care pot fi prezise. De aceea, de la o cerință simplă, de câteva cuvinte, pot genera astăzi filmulețe, lumi virtuale sau alte forme complexe de conținut. Totul se bazează pe prezicerea următoarei corelații, a următoarei imagini sau a următorului element, pe o scară colosală.
Analog, putem să ne gândim la creierul uman, care are un număr finit de conexiuni, dar cu o eficiență net superioară. Modelele lingvistice mari funcționează prin brute force: înlocuiesc intuiția umană cu un volum uriaș de decizii luate în paralel, dintre care, adesea, una ajunge să fie relevantă și cu sens pentru noi, ca oameni.
De la partener de idei la capcană
Cu noile actualizări, cât de precise sunt răspunsurile oferite de un astfel de AI? Putem vorbi de un nivel de încredere de 100% sau este mai degrabă un partener ale cărui informații trebuie verificate?
Depinde de context. Cred că, dincolo de transferul de cunoștințe, este esențial să cultivăm un simț critic – atât față de un profesor, care poate exagera uneori la clasă, cât și față de un astfel de partener de învățare. Este sănătos să păstrezi o anumită distanță și să verifici informațiile. În special în cazul unor fapte verificabile, cum ar fi referințe la produse, articole sau publicații, erorile pot fi depistate rapid.
Deja există cazuri concrete: în Statele Unite ale Americii, cel puțin trei instanțe au penalizat avocați care au prezentat în fața judecătorilor documente ce conțineau cazuri fictive generate de aceste modele. Și-au pierdut licența de a profesa, pentru că a te prezenta cu informații evident false și a transfera expertiza ta către o mașinărie te descalifică profesional. Consecințele, în funcție de domeniu, pot fi foarte severe. În educație, totul ține de felul în care folosești aceste unelte.
Dacă le tratezi ca pe un asistent, păstrând responsabilitatea verificării, pot deveni un accelerator al învățării și chiar o sursă de idei noi. Dar este important să ai disciplina de a pune întrebări critice în fața unui text foarte coerent, care, oricât de convingător ar suna, poate fi, uneori, fictiv.
Există riscul ca, folosind AI-ul pentru teme și proiecte, elevii și studenții să devină mai puțin implicați și să își piardă capacitatea de a gândi și de a rezolva probleme pe cont propriu?
Depinde foarte mult de modul în care este organizată instituția academică. Dacă școlile și universitățile sunt privite doar ca locuri de transfer informațional, vom fi complet nepregătiți pentru accelerarea pe care aceste modele o aduc. În schimb, dacă rolul profesorului este văzut ca acela al unui facilitator al unei experiențe, în care studenții câștigă o dimensiune socială, își găsesc motivația de a studia, își cultivă curiozitatea și primesc validare din partea unei persoane reale, atunci un astfel de model poate deveni o resursă valoroasă pentru accelerarea învățării.
Dacă, însă, educația rămâne ancorată într-un model clasic, centrat aproape exclusiv pe evaluare, și nu pe stimularea și validarea cursanților, riscul este foarte mare ca uneltele de inteligență artificială să submineze implicarea reală a acestora.
Comisia evaluează un expert, nu un prompt bun
Credeți că AI-ul ar putea, pe termen lung, să înlocuiască profesorii? Și, dacă da, despre ce tip de profesor vorbim – cel care doar transmite informații sau cel care interacționează și formează o comunitate de învățare?
În cazul profesorului care predă fără nicio interacțiune cu sala, limitându-se la transfer de cunoștințe, AI-ul ar putea prelua acest rol chiar de mâine. Însă procesul real de învățare este profund social: într-o comunitate de oameni orientați spre dezvoltare personală, progresăm mai mult, iar acest lucru nu poate fi replicat de un model de inteligență artificială.
Orice fel de validare obținută de la un robot – sau, cum spun unii, glorified toaster, de la un „prăjitor de pâine inteligent“ – funcționează doar pe termen scurt. Tehnologia are tendința de a ne lăuda constant, creând o inflație de aprecieri care își pierd rapid sensul. Este ca atunci când urmezi instrucțiunile Waze-ului și, la final, aplicația te felicită că ai ajuns la destinație, deși nu ai făcut altceva decât să execuți exact ce ți s-a spus.
Un profesor autentic, văzut ca mediator al unei experiențe de dezvoltare personală, știe să combine provocările cu recompense și validări bazate pe realizări reale. Tehnologia, în schimb, tinde să ne felicite pentru lucruri prea superficiale ca să le putem interioriza.
Discuția despre „înlocuirea profesorului“ nu este nouă. La apariția radioului, după Primul Război Mondial, mulți se întrebau ce rost mai are profesorul dacă informația poate fi transmisă prin cursuri radio. După Al Doilea Război Mondial, aceeași întrebare s-a pus despre televiziune. În anii ’90, când au apărut CD-urile educaționale și cursurile la distanță, la fel. Apoi, internetul. De fiecare dată, cei care au privit învățarea doar ca pe un transfer de informații au prezis sfârșitul școlii clasice. Dacă profesorul nu este decât un evaluator, profesorul nu mai este util.
Dacă profesorul este responsabil de impulsionarea unui colectiv social, care să tragă cât mai mult media înspre aspirația de dezvoltare personală, atunci AI-ul nu va reuși să înlocuiască un astfel de profesor.
În utilizarea AI-ului, unde ar trebui trasată limita? Ce ar trebui să facă un student cu ajutorul acestor unelte și ce ar trebui să rămână exclusiv munca lui?
Aceste unelte pot ajuta la parcurgerea unor spații informaționale foarte ample. Dar, în final, se pierde adesea înțelegerea valorii umane investite în acest proces și a faptului că, prin antrenament și prin iterații imperfecte, autorii își dezvoltă competențele și gândirea.
Orice comisie de evaluare – cum este, de exemplu, cea în fața căreia un student își susține proiectul de absolvire – urmărește mai degrabă să evalueze un absolvent care trece din statutul de student în cel de expert, nu doar un proiect. Modul în care îți structurezi ideile, cum îți susții contribuțiile și cum răspunzi la întrebări sunt direct legate de efortul personal depus pentru realizarea lucrării.
Dacă întregul efort s-a redus la formularea unui prompt inspirat, capacitatea ta de a justifica statutul de expert la finalul studiilor va fi limitată, iar comisia are datoria să te întoarcă la etapa de formare. În același timp, trebuie să existe criterii clare de evaluare, capabile să facă diferența între contribuții lipsite de înțelegere profundă versus lucrări mai modeste ca rezultate, dar care probează competențe autentice.
Până la urmă, procesul de învățare ar trebui să cultive mai ales perseverența și abilitățile sociale. Competențele tehnice sunt, în epoca AI-ului, un bun perisabil; în schimb, capacitatea de efort, reziliența și aptitudinile sociale sunt calități transversale, utile atât jurnaliștilor, cât și inginerilor, economiștilor sau juriștilor.
Asistent de cursă lungă sau distragere bine optimizată?
Dacă AI-ul poate rezolva chiar și probleme de nivel olimpic, uneori mai bine decât oamenii, după cum este promovat, ce ar trebui, de fapt, să verifice examenele și cum ar trebui adaptate metodele de evaluare?
În multe universități, examenele sunt deja adaptate. Esențial este să stabilim ce anume trebuie să verifice aceste evaluări. Dacă măsurăm doar nivelul strict al cunoștințelor, vorbim despre o competență marginală, care, mai devreme sau mai târziu, va fi preluată de AI.
Sistemul de învățământ nu ar trebui să formeze oameni capabili să răspundă doar la cerințele economiei sau societății de astăzi, ci persoane reziliente, capabile să se adapteze schimbărilor tehnologice, cu gândire abstractă și abilitatea de a combina diverse tehnologii – inclusiv AI-ul – pentru a oferi răspunsuri bine întemeiate și argumentate solid.
Acest tip de pregătire nu se realizează doar prin examinările clasice, al căror scop principal este ierarhizarea competențelor. Mai important este să creăm un proces de evaluare care să măsoare gândirea și abilitățile reale ale studentului, nu performanța AI-ului folosit în spatele lucrării.
Care sunt, fără îndoială, cele mai utile beneficii pe care AI-ul le aduce educației? Și cum vedeți că se va integra în peisajul educațional în următorii cinci ani?
Inteligența Artificială este nu doar un accelerator al parcurgerii unor domenii vaste, ci și o modalitate de a obține rapid înțelegeri sau intuiții în arii pentru care altfel ar fi nevoie de ani întregi de pregătire. Îți permite, de exemplu, să explorezi ipoteze în biologie atunci când ești inginer sau să înțelegi concepte juridice complexe cu mult mai puțin efort. Este, așadar, un accelerator, iar un aspect esențial este capacitatea de a se adapta la nivelul de competență al fiecărui utilizator, creând provocări adecvate ritmului său de învățare. În contextul învățământului clasic, unde diferențele de nivel sunt frecvente și există riscul de pierdere a motivației, AI-ul poate funcționa ca un asistent de învățare care sprijină un proces mai rapid și, uneori, mai temeinic.
Asta nu înseamnă că oamenii nu își vor mai dori să învețe. Este ca în cazul exercițiilor fizice: putem lucra acasă, cu greutatea propriului corp, dar mulți aleg să meargă la sală, într-un context unde atmosfera și grupul îi stimulează să își depășească limitele.
Problema este că principalul rol al tuturor acestor unelte este să ne mențină atenția: sunt unelte conversaționale, optimizate pentru maximizarea engagement-ului și a timpului petrecut pe platformă, nu pentru a ne oferi răspunsul. Uneori ne dau informația corectă sau ținte de învățare, dar, în esență, nu sunt concepute – în modelul actual de afaceri – pentru accelerarea învățării, ori pentru maximizarea intereselor cursantului. De aceea, participarea într-o comunitate de învățare, cu obiective diferite de cele ale unei platforme tehnologice, poate crește nivelul de aspirații și motivația personală. Într-un astfel de cadru, oamenii fac lucruri pe care, în izolare, într-o relație dezechilibrată cu tehnologia – construită să ne flateze permanent – nu le-ar face.
Se încarcă comentariile...
