Interviu Obiectele care le amintesc artiștilor de Crăciunul copilăriei: „Clopoțelul nu era doar un accesoriu, ci un semn că venim cu veste bună“
0Pentru mulți, mai ales cei care au lăsat în urmă copilăria, Crăciunul nu mai e doar o dată din calendar sau o simplă sărbătoare, ci un teritoriu al memoriei: un amestec de mirosuri, gesturi mărunte și obiecte aparent neînsemnate care refuză să îmbătrânească.
La invitația „Weekend Adevărul“, Svetlana Cârstean, Irina Margareta Nistor, Mădălina Pavăl, Liviu Teodorescu, Holy Molly și IRAIDA s-au întors, pentru câteva clipe, la iernile copilăriei – la Crăciunul așteptat cu nerăbdare, la mesele de familie, la tradițiile descoperite și încă păstrate. I-am rugat să ne povestească și despre un obiect păstrat din acei ani: un ornament vechi, ciudat sau fragil, care a supraviețuit timpului și modernizării, purtând cu el o poveste intimă. Răspunsurile lor vorbesc despre cum memoria se agață, uneori, de o simplă jucărie din brad sau de o bucățică de beteală, și despre felul în care Crăciunul copilăriei continuă să existe.
Svetlana Cârstean, scriitoare: „S-au sfârșit nuferii, s-au spart globurile cu pielea fină. Cel mai mult însă au rezistat cărțile“
M-am mutat de multe ori de-a lungul vieții și la mare distanță, așa că aproape toate obiectele copilăriei au devenit treptat rămășițe, apoi chiar au dispărut de tot. În cutia aceea mare pe care probabil toți o avem undeva într-o debara, într-un pod, într-un spațiu contemporan de depozitare, și pe care o deschidem o dată pe an, cutia Pandorei Crăciunului, pe lângă beteală nouă, globuri din diverse epoci, din anii ’90 sau 2000 și până astăzi, unele tot mai nereușite, tot mai ușoare, veșnic urâte, altele aproape perfecte, colorate sau dimpotrivă transparente, promițând poveste și magie ca un abur, au existat mereu și patru-cinci globuri „vechi“, cele ale bradului din anii ’80. Globurile acelea cu pielea subțire, care se puteau sparge și care chiar s-au spart. Ascuțite, lungi ca un fus, sau dimpotrivă rotunjite frumos, care se roteau și străluceau de-adevăratelea în sufrageria aceea friguroasă în care era pus mereu bradul, de fapt molidul, el se scutura mai ușor, era mai efemer – știam coniferele de pe la șapte ani –, dar care avea farmecul lui și nimeni nu i-l putea lua, oricum ar fi fost vremurile. Vremurile sub care stau mereu oamenii ca sub vâscul sfârșitului de an. Globurile acelea făceau legătura între mine cea de demult și cea din prezentul noului Crăciun, dar și între lumea veche și cea care se tot înnoia la rândul ei vânzând mereu alte globuri, alți brazi, alte plasticuri și alte podoabe. Multă vreme au continuat chiar să aibă ațișoara aceea cu care fuseseră legate la început ca să fie agățate în bradul-molid.
Lângă ele, în cutia mea de adult care sărbătorește Crăciunul, a stat multă vreme și instalația mult iubită care lumina sufrageria copilăriei an de an. Nu steluțe, nu lumânărele, ci nouă nuferi luminoși rozalii, gălbui, vernil și violet. Erau frumoși când erau nefolosiți, dar și mai frumoși atunci când venea seara și-ncepeau să lumineze. Se odihneau straniu printre ramurile pline de ace verzi, încă în viață până pe la început de ianuarie, și-n toate acele săptămâni dormeam în camera cu bradul fără să scot din priză instalația, iar ultimele gânduri ale mele de dinaintea fiecărui somn alunecau de fiecare dată printre nuferi, navigând pe o barcă mică, abilă, printre globuri lunguiețe și rotunde, printre globul-pară și globul-căpșună, pe lângă singura punguță din pom, cu trei portocale în ea, plină de mireasmă, printre artificii și lumânărele, ajungând apoi drept în mijlocul visului.
S-au sfârșit nuferii, s-au spart globurile cu pielea fină, subțire, pe care am reușit să le salvez în bagajele mele de om care tot pleacă. Cel mai mult însă au rezistat cărțile pe care le-am cărat din biblioteca de acasă și, printre ele, cărțile mele în franceză. Le cumpăram de la anticariatul din centrul Botoșaniului, primul anticariat din viața mea, unde am învățat alt miros al cărților decât în librărie, am descoperit alte feluri de hârtie, de fonturi, de ilustrații. Mergeam des acolo, stăteam cu orele, totul era imprevizibil, rafturile nu se repetau, cărțile erau unice, într-un singur exemplar, cărțile mici, parfumate, franțuzești, cele de poche, păreau fără număr. Și aproape de fiecare dată, alegeam o carte pe care o puneam deoparte, cum ar veni. O rugam pe doamna care avea anticariatul să mi-o păstreze. Timp de luni de zile. Pe 24 decembrie, de fiecare dată, sub pom, sub artificii, portocale, sub globul-pară și globul-căpșună, sub acele fără număr ale molidului, găseam un pachet mare, cu fundă. Toate cărțile în franceză de peste an la care tânjisem, poate Maupassant, poate un Hugo, poate primul volum din A la recherche..., poate Le Grand Meaulnes. Mi-l imaginam pe tatăl meu intrând în anticariatul din centru, vorbind cu Marina, parcă așa o chema, sau poate nu, care-i punea în brațe teancul de cărți. Apoi râdeau unul cu altul, ea îi povestea cum vin eu întruna la anticariat, cum stau cu nasul în tot felul de cărți, cum nu mai scapă de mine. Apoi în ajunul Crăciunului, eu mimam surpriza, el inocența, și așa ani de zile, la lumina nuferilor care străluceau ca stelele până dimineața. Cărțile acelea au rezistat până azi. Iar globurile de atunci sunt madlena mea, una dintre ele, le pipăi forma în amintirea mea, le revăd felul de a străluci, de a aluneca pe covorul persan din sufragerie, stârnind în mine frica de a le pierde, ele rămân cele mai frumoase globuri.
Irina Margareta Nistor, critic de film: „Un îngeraș de acum 50 de ani, de la Paris, pe care mi l-a adus mama“
Podoabe de brad cu istorie, o primă beteală color din Spania (când la noi nu exista nici TV color), un îngeraș de acum 50 de ani, de la Paris, pe care mi l-a adus mama, când a fost lăsată cu o bursă, că eu rămăsesem garanție în țară, sau o săniuță mai recentă, de la prima ediție a Festivalului de psihanaliză și film, de acum 13 ani, cu gândul la Rosebud, misterul din „Cetățeanul Kane“ al genialului Orson Welles.
Toate acestea îmi aduc dor de mama și de cinemaul de calitate – și cu un pic de culoare, chiar dacă cele mai grozave filme sunt cele alb/negru.
Liviu Teodorescu, artist: „Am renunțat la globurile de sticlă, dar am păstrat bomboanele“
Țin minte că în noaptea de Crăciun aveam foarte multe vise. Eram extrem de entuziasmat la gândul cadourilor de sub brad – la noi acasă așa a fost, Moșul venea în fiecare an. Uneori visam că primesc ce mi-am dorit, alteori că primesc fix contrariul, în visele alea cred că se revărsau toată nerăbdarea și entuziasmul meu.
Crăciunul rămâne cea mai frumoasă sărbătoare, iar acum o retrăiesc la fel de intens din postura de părinte. Când eram mic, ai mei puneau în brad globuri de sticlă, pe vremea aia erau foarte în vogă. Și mai puneau bomboane. Azi, nu aș putea să pun globuri de sticlă pentru că am o fetiță mică și e posibil să apară accidente, dar am păstrat obiceiul cu bomboanele.
Holy Molly, artistă: „N-am fost atașată de obiecte, ci de mâncarea de Crăciun“
Pentru mine, Crăciunul a însemnat mereu colindat. Dar nu pe scara blocului, ci la țară, printre nămeții de zăpadă, din poartă în poartă, la 6 dimineața (da, la noi se colindă de dimineață), zgribuliți și fericiți. Mirosul de covrigi, sacii pe care îi căram (la noi se colindă pe covrigi, iar cel care aduna cei mai multi covrigi era câștigător), mirosul de mandarine sau de țuică cu portocale pe care adulții o serveau ca să se încălzească, ulițele pline de copii și de zăpadă – totul e încă foarte viu în amintirea mea.
N-am fost atașată de obiectele de Crăciun, dar am fost atașată de mâncarea de Crăciun. La mine în familie, caltaboșul este delicatesă, servit cu covrigi înmuiaţi, sarmalele, salata de boeuf. Probabil pentru mine asta e forma de iubire și de conexiune cu familia mea, my comfort food.
Mădălina Pavăl, artistă: „Clopoțelul nu era doar un accesoriu, ci un semn că venim cu veste bună“
Crăciunul copilăriei începea mult înainte de Ajun. Zilele deveneau mai scurte, dar serile mai pline. Se auzeau radioul și poveștile cu colindători din orașele mari, zăpada scârțâia sub pașii grăbiți ai părinților care se întorceau cu plasele pline. Bradul nu era niciodată perfect. Avea o parte mai goală, ascunsă strategic lângă perete, și alta bogată, „pentru musafiri“.
Pentru mine, Crăciunul însemna mai ales mersul cu colinda. Era momentul pe care îl așteptam cel mai mult, pentru că nu era doar despre cântat, ci despre drum, despre comunitate, despre felul în care satul devenea o singură respirație și era luminat la propriu. Porneam la colindat prin jumătate de sat, apoi ne întorceam acasă să lăsăm merindele strânse, nuci, mere, colaci și porneam din nou, de data aceasta spre partea dinspre pădure. Drumul acela avea mereu ceva aparte sau poate îmi era mai frică, liniștea era mai adâncă, zăpada parcă suna altfel sub pași, iar colindele se auzeau mai clar, sunau din tot satul.
Cel mai important obiect cu care mergeam la colindat era clopoțelul. Nu era doar un accesoriu, ci un semn că venim cu veste bună. Îl țineam strâns în mână și aveam senzația că fără el colindul nu ar fi fost complet. Clopoțelul acela îl am și astăzi. Nu l-am pus niciodată în brad, dar îl păstrez ca pe un obiect viu, care poartă în el nu doar Crăciunurile copilăriei, ci şi sentimentul de apartenență, de obraji înghețați. Cred că multe dintre lucrurile pe care le fac astăzi, ca artist, vin din acele momente.
IRAIDA, artistă: „Cutiuța magică și niște țurțuri colorați, unii mai răpuși de vreme, sparți pe alocuri, alții în stare perfectă“
Sărbătorile cu bunicii alături sunt niște amintiri pe care le port adânc în sufletul meu. Timpul a trecut, am făcut pace cu prezentul unde ei nu mai sunt fizic, dar an de an, atunci când fac bradul, există o cutiuță magică. O cutiuță care mă teleportează în timp. Acolo unde și cel mai sărăcăcios brăduț părea cel mai frumos, iar luminițele de pom aveau acel miros clasic pe care nu ai cum să nu îl recunoști.
Era cel mai frumos pentru că eram cu toții. Această cutiuță are înăuntru niște țurțuri colorați, unii mai răpuși de vreme, sparți pe alocuri, alții în stare perfectă. Pe lângă țurțuri, mai exista și niște beteală argintie, subțire, răsucită, cu câteva smocuri lipsă. Indiferent de evoluția decorațiunilor de brad, tot ce e în cutiuța magică își are locul și se potriveşte perfect, mereu. Au învins bariera timpului, la fel ca dragostea care a rămas la fel de vie.
Se încarcă comentariile...
