Când imperialismul își atinge limitele: ce poate învăța Donald Trump din prăbușirea imperiului aztec
0La începutul secolului al XVI-lea, imperiul aztec nu s-a prăbușit din cauza unei slăbiciuni militare, ci pentru că și-a construit dominația pe frică și constrângere, nu pe alianțe durabile. Este o lecție istorică care scoate în evidență limitele unei politici bazate pe amenințare — o lecție cu ecouri surprinzător de actuale, scrie The Conversation.
În anul 1520, emisari ai imperiului aztec au ajuns la Tzintzuntzan, capitala regatului tarascan, situată în actualul stat mexican Michoacán. Aceștia aduceau un mesaj de avertizare din partea împăratului Cuauhtémoc: pe teritoriile aztece apăruseră străini necunoscuți — spaniolii — care reprezentau o amenințare majoră.
Emisarii au cerut o audiență la conducătorul tarascan, cunoscut sub titlul de „Cazonci”, regele Zuanga. Însă Zuanga murise de puțin timp, cel mai probabil de variolă, boală adusă de europeni. Relațiile dintre cele două imperii erau tensionate de decenii, marcate de confruntări militare și de o profundă neîncredere. În acest context, solii azteci au fost sacrificați, fără a-și putea transmite mesajul. Pentru imperiul aztec, acesta a fost un moment decisiv.
Un imperiu cu prea mulți dușmani
Prăbușirea imperiului aztec nu a fost rezultatul lipsei de resurse sau de curaj, ci al acumulării unui număr prea mare de adversari. Supuși prin forță și obligați la tribut, numeroase popoare așteptau ocazia de a se elibera de dominația aztecă. Este o realitate istorică care, spun unii analiști, oferă un punct de reflecție asupra politicii externe a Statelor Unite sub președintele Donald Trump, în special în contextul deteriorării relațiilor cu aliații tradiționali.
Gânditori militari precum Carl von Clausewitz au făcut distincția între „putere” și „forță”. Puterea se sprijină pe alianțe, influență economică și legitimitate morală. Forța, în schimb, presupune utilizarea directă a capacităților militare sau economice pentru a constrânge alți actori statali. Spre deosebire de putere, forța se consumă rapid și poate eroda atât sprijinul intern, cât și influența internațională.
Imperiul aztec, fondat în 1428 ca o alianță între trei orașe-stat, a ajuns să domine regiunea prin campanii militare repetate, amenințări și un sistem dur de tribut. Această guvernare coercitivă a generat resentimente profunde în rândul populațiilor supuse.
O oportunitate exploatată de spanioli
Conchistadorul Hernán Cortés a înțeles rapid această slăbiciune structurală. El a reușit să construiască alianțe cu dușmanii tradiționali ai aztecilor, precum tlaxcalanii, transformând o forță spaniolă relativ mică într-o armată numeroasă, susținută de mii de războinici locali.
În timpul asediului Tenochtitlanului, aztecii au încercat să obțină sprijinul imperiului tarascan. Deși un al doilea grup de emisari a reușit să transmită avertismentul, intervenția a venit prea târziu. Tenochtitlan căzuse deja, iar tarascanii aveau să se supună ulterior spaniolilor, cu consecințe tragice pentru conducătorul lor.
Istoricii sugerează că, dacă relațiile dintre azteci și tarascani ar fi fost mai puțin ostile, cursul istoriei ar fi putut fi diferit. O intervenție militară coordonată ar fi putut schimba soarta confruntării cu spaniolii.
O paralelă cu politica externă americană
Eșecul aztecilor nu a constat într-o incapacitate militară. Dimpotrivă, aceștia s-au adaptat rapid la noile forme de război aduse de europeni. Slăbiciunea decisivă a fost una politică: un sistem bazat pe frică, care a lăsat imperiul izolat exact în momentul în care avea cea mai mare nevoie de aliați.
Unii observatori văd o paralelă cu politica externă a Statelor Unite începând cu 2025, odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă. Administrația sa a pus accent pe utilizarea presiunii economice și politice — prin tarife vamale, amenințări sau intervenții punctuale — pentru a-și impune obiectivele strategice.
Însă această abordare a întâmpinat rezistență. Țări precum Canada, Mexic, Columbia sau Panama au refuzat să se conformeze presiunilor americane, iar aliații din NATO au reafirmat angajamentul față de pactele existente, respingând orice tentativă de intimidare.
Pe măsură ce amenințările își pierd eficiența, Statele Unite riscă să fie împinse de la o poziție de putere coercitivă la una de forță coercitivă — o tranziție costisitoare și riscantă. Dacă această direcție va continua, avertizează analiștii, cea mai puternică națiune a lumii s-ar putea trezi mai izolată, mai vulnerabilă și cu mai puțini aliați decât oricând.
Se încarcă comentariile...
