Atacurile americane asupra Iranului au adâncit paranoia președintelui rus și dorința sa de a câștiga în Ucraina
0Ultima dată când Statele Unite și Israelul au bombardat Iranul, un jurnalist l-a întrebat pe Vladimir Putin cum ar reacționa dacă liderul suprem de la Teheran ar fi ucis. „Nici nu vreau să discut despre asta”, a răspuns sec.
Nouă luni mai târziu, după ce ayatollahul Ali Khamenei a fost eliminat într-o lovitură țintită atribuită Israelului, cu sprijin american, Kremlinul nu a mai avut luxul tăcerii.
Pentru Putin, vestea nu este doar o pierdere geopolitică. Este o lovitură personală. Una care îi reactivează două reflexe vechi: paranoia privind propria supraviețuire și obsesia de a-și securiza puterea printr-o victorie în Ucraina, indiferent de costuri,scrie politico.eu.
Într-un comunicat publicat pe site-ul Kremlinului, liderul rus a condamnat uciderea lui Khamenei drept o „crimă comisă cu cinism, cu încălcarea tuturor normelor morale și a dreptului internațional”. O reacție mai dură decât cea avută la capturarea unui alt aliat incomod, venezueleanul Nicolás Maduro.
Și totuși, semnificativ, Putin nu a numit direct Statele Unite sau Israelul.
Trauma Gaddafi și sindromul buncărului
În cercurile rusești, moartea lui Khamenei a reaprins amintirea unei alte imagini care l-a marcat profund pe liderul de la Kremlin: execuția lui Muammar Gaddafi, filmată pe telefon mobil, în 2011, după intervenția NATO în Libia.
Potrivit jurnalistului rus Mihail Zigar, Putin a fost „apoplectic” când a văzut imaginile cu Gaddafi linșat și acoperit de sânge. „Așa arată democrația?”, a întrebat el, furios, la o conferință de presă televizată.
La scurt timp după căderea lui Gaddafi, Putin revenea la Kremlin, în 2012, hotărât să rupă punțile cu Occidentul și să elimine orice formă de opoziție internă. Moartea liderului libian a fost, potrivit analistului Aleksander Baunov, „un punct de cotitură” pentru politica rusă, internă și externă deopotrivă.
Pentru un fost ofițer KGB, ideea că Occidentul poate tolera sau facilita răsturnarea brutală a unui lider a fost percepută drept trădare supremă.
Anii au adâncit izolarea lui Putin. În pandemie, liderii străini stăteau la metri distanță de el. Întâlnirile cu publicul sunt atent regizate. Defunctul opozant Aleksei Navalnîi l-a numit celebru „bunicul din buncăr”, aluzie la investigațiile privind un presupus palat cu tuneluri subterane.
Moartea lui Khamenei nu poate decât să consolideze această mentalitate de asediu.
„Urmează Rusia?”
Căderea rapidă a doi aliați - Maduro și Khamenei - a produs fisuri chiar și în discursul pro-Kremlin, unde, de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, critica directă la adresa Washingtonului fusese temperată.
Fostul președinte rus Dmitri Medvedev a acuzat SUA că și-au arătat „adevărata față”. Propagandistul Vladimir Soloviov a vorbit despre un „prădător” care își ademenește victima prin diplomație înainte de a o ataca. Ideologul ultranaționalist Aleksander Dughin a avertizat că Moscova ar putea fi următoarea țintă.
Mesajul transmis publicului rus este limpede: ceea ce se întâmplă în Iran nu este doar despre Iran.
Pragmatism rece
Oficial, Kremlinul păstrează un ton calculat. Purtătorul de cuvânt Dmitri Peskov a deplâns eșecul negocierilor americano-iraniene, dar a exprimat și apreciere pentru eforturile SUA de mediere în Ucraina.
În spatele formulelor diplomatice, logica este simplă: Putin nu va sacrifica obiectivul major - Ucraina.
Potrivit profesorului Sam Greene, unul dintre principalele avantaje ale Moscovei în acest conflict a fost presiunea exercitată de administrația Trump asupra Kievului și a europenilor. „Nu are niciun motiv să renunțe la această armă”, spune el.
Dincolo de emoții, Putin rămâne un pragmatic. Nu va risca securitatea personală sau stabilitatea regimului pentru a salva Iranul, Coreea de Nord sau China.
Pentru Moscova, criza iraniană aduce și oportunități: prețuri mai mari la petrol, tensiuni între SUA și Europa și o Americă posibil distrasă de la Ucraina.
În plus, Rusia dispune de un atu pe care nici Gaddafi, nici Khamenei nu l-au avut: cel mai mare arsenal nuclear din lume.
Însă armele nucleare nu oferă protecție împotriva intrigilor interne. Iar dacă soarta aliaților căzuți îi amplifică temerile, acestea sunt probabil mai legate de loialitățile din interiorul Kremlinului decât de rachetele NATO.
Dictatorii care concentrează puterea pentru perioade lungi de timp, observă Greene, părăsesc de regulă scena în două moduri. „Fie arestați, fie într-un sicriu”.
Se încarcă comentariile...
