Edith Piaf, femeia care a iubit...

Irena Boclincă, în rolul lui Edith Piaf FOTO Arhiva personală

Viaţa zbuciumată a legendarei cântăreţe Edith Piaf este prezentată, pentru prima oară, pe o scenă din Chişinău. Premiera va avea loc pe 15, 16 şi 17 februarie, la sediul Uniunii Teatrale din Moldova.

„Voi muri şi se vor spune atâtea lucruri despre mine încât nimeni nu va şti cine am fost de fapt. Veţi spune că asta nu contează? E adevărat, dar este o idee care mă doare“. Cu aceste cuvinte şi-început Edith Piaf confesiunea din cartea „Viaţa mea“. Aceeaşi replică deschide recitalul despre destinul tragic al artistei, montat în premieră la Chişinău.

Nelly Cozaru mărturiseşte că a visat să se atingă de această legendă încă din anii studenţiei, când a văzut, la Moscova, un spectacol despre celebra „cântăreaţă din popor“. De-a lungul anilor, a citit cărţile scrise de ea şi despre ea, a adunat broşuri şi decupaje din ziare, iar acum a ajuns să-şi împlinească visul, însă nu în calitate de actriţă, ci în cea de regizoare şi scenaristă.

Dedică acest monospectacol colegilor actori care au avut un destin vitreg şi la un moment dat au intrat în declin, cum ar fi Vasile Zubcu, Gheorghe Grâu sau Gheorghe Urschi. „Avem o profesie dependentă, dependentă de solicitările publicului, de cei care iau decizii, dar şi de noroc. Cred că şi spectatorii ar găsi afinităţi cu soarta lor. Toţi avem căderile şi prăpăstiile noastre“, explică profesoara de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice.

Reîncarnarea

Pentru acest rol complicat a ales-o pe fosta sa studentă, Irena Boclincă. „A fost mâna mea dreaptă, sufleţelul care a stat lângă mine şi pe care mă puteam bizui. Au contat şi datele fizice, şi potenţialul unei actriţe de caracter“, povesteşte Nelly Cozaru.

Asemănarea este, într-adevăr, izbitoare. Fiind micuţă ca şi „puiul de vrabie“, cum a fost botezată de jurnalişti celebra cântăreaţă, este suficient ca Irena Boclincă să-şi pună o perucă şi să-şi creioneze sprâncene subţiri, ca să se transforme în Edith Piaf. Şi-a studiat mult eroina, a văzut toate filmele şi vorbeşte deja cu citate.

„E greu să faci un spectacol documentar, pentru că ai un exemplu în faţă. Dacă într-un spectacol obişnuit poţi să-ţi inventezi personajul, aici nu ai libertatea de a alege, trebuie să te «reîncarnezi»“, spune actriţa. Este o provocare, dar şi o demonstraţie că poate să fie mai mult decât Simona din „Ora de ras“, cum tot mai des este strigată în stradă. Iubeşte rolurile la care are mult de muncit, nu-i plac lucrurile la suprafaţă.

Se regăseşte pe alocuri şi în caracterul eroinei sale: „Sunt şi eu încăpăţânată şi privesc lucrurile prin prisma umorului. Nu şi la capitolul bărbaţi“, glumeşte artista. 

Muzică, iubire şi alcool

Edith Piaf a avut foarte mulţi amanţi, adesea îi dădea cu împrumut altor femei şi era prietenă cu nevestele lor. Pentru a-i cuceri nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii. Scenariul era mereu acelaşi: îi chema la ea să bea un pahar lângă pian, iar ei rămâneau până în zori şi nu plecau niciodată înainte să-i părăsească. Singurul care a părăsit-o a fost boxerul Marcel Cerdan, dar numai fiindcă murit. De la această dramă pornesc problemele ei de sănătate, cade în spiritism, devine dependentă de morfină pe care o combină cu alcool, are mai multe accidente de maşină şi se stinge la numai 47 de ani, epuizată ca o bătrână. Are pe cineva lângă ea şi în această ultimă perioadă – tânărul şi frumosul Theo Lamboukas, dar numai pentru că are nevoie de o mână gingaşă care să-i închidă ochii, după cum spune chiar ea.

50 de ani de la moarte

Spectacolul este realizat de UNITEM şi Alianţa Franceză, în parteneriat cu teatrul studio Master Class. În octombrie 2013 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Edith Piaf, iar în 2015 – 100 de ani de la naşterea celei care a fost desemnată de francezi cântăreaţa secolului.

Edith Piaf spunea:

Dragostea învinge totul!

În viaţă e o singură morală, că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.

A iubi şi a cânta este acelaşi lucru.

Ştiu că nu sunt o sfântă: nu-mi ajung nici cele zece degete de la mâini ca să-i număr pe toţi amanţii mei.

Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor mei.

Conservatorul meu e strada, inteligenţa mea e instinctul.

Nesupunerea a fost ceea ce am făcut toată viaţa.

Vreau să-i fac pe oameni să plângă chiar şi atunci când nu înţeleg cuvintele.

Pentru dragoste trebuie să plăteşti cu lacrimi amare.

Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit: minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.

Mulţi mă cred puternică, cinică, în stare să mă joc cu oamenii, iar atunci când nu mai prezintă interes, să-i dau la o parte. Adevărul e că, deşi am o vârstă, în adâncul sufletului am rămas aceeaşi fetişcană săracă şi credulă din stradă, urmărită de un singur vis: să fie fericită, să fie iubită.

Am trăit cât două vieţi.