Terorismul european, pus în umbră de cel islamic

Vechiul Continent nu a avut prea mult timp să se bucure de linişte. După "potolirea" ETA, IRA şi UCK, fundamentaliştii islamici şi-au făcut simţită prezenţa Atentatele de la 11

Vechiul Continent nu a avut prea mult timp să se bucure de linişte. După "potolirea" ETA, IRA şi UCK, fundamentaliştii islamici şi-au făcut simţită prezenţa

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au marcat o nouă etapă a terorismului internaţional. Evenimentele de la World Trade Center au fost urmate de altele, de mai mică amploare. Grupările teroriste islamice nu au mai lovit în SUA, ci au preferat să atace interesele americane de pe alte continente. Sau, cum a fost cazul la Madrid (11 martie 2004) şi Londra (7 iulie 2005), au dorit să "pedepsească" participarea europenilor la conflictele din Irak şi Afganistan.

Recrudescenţa terorismului islamic a "scos la pensie" grupările europene, care au încercat să se distanţeze de acest fenomen, odată cu declanşarea luptei antiteroriste pe plan internaţional. Dorinţa lor este perfect justificată, ţinând cont de faptul că terorismul de pe Vechiul Continent, chiar şi cel nord-irlandez, nu are motivaţii religioase, ci politice, etnice şi separatiste.

În 1959, o mână de studenţi, nemulţumiţi de conservatorismul Partidului Naţionalist Basc, au creat mişcarea Euzkadi ta Askatasuna (Ţara Bascilor şi Libertate), pe scurt ETA. Organizaţia şi-a trasat încă de la început un obiectiv clar: obţinerea independenţei Euskal Herria (Ţara Bascilor), termen care include şi regiunea locuită de basci în sud-vestul Franţei şi provincia Navarra.

Autonomie extinsă pentru basci

Sub regimul lui Franco, limba bască a fost interzisă, identitatea culturală, suprimată, iar intelectualii au fost închişi şi, adesea, torturaţi. Negăsind o cale de dialog, ETA a lansat o campanie sângeroasă în 1968, când a avut loc primul asasinat.

Victima a fost Meliton Manzana, şeful poliţiei din San Sebastian. Moartea lui Franco în 1975 a schimbat situaţia. Încetul cu încetul, cei două milioane de basci au obţinut mai multe drepturi. În prezent, ei au propriul parlament, poliţie, îşi colectează taxele şi au drept de decizie asupra procesului educaţional.

Scăderea popularităţii printre propriii susţinători

Sprijinul opiniei publice a început să scadă vertiginos după răpirea şi uciderea cu sânge rece a lui Miguel Angel Blanco, un membru al filialei Partidului Popular din regiune.

Printre cei peste şase milioane de oameni care au ieşit pe străzi pentru a protesta faţă de violenţele ETA s-au aflat şi numeroşi susţinători ai organizaţiei. Alături de Euzkadi ta Askatasuna, pentru libertatea bascilor luptă şi partidul separatist Batasuna. Acuzată de legături cu ETA, formaţiunea a negat întotdeauna orice apropiere de gruparea teroristă. Guvernul de la Madrid a decis însă să scoată Batasuna în afara legii, după ce mai mulţi lideri au fost închişi pentru colaborarea lor cu ETA.

ETA se foloseşte de precedentul Kosovo

În 2005, liderul guvernului basc, Juan Jose Ibarretxe, a prezentat parlamentului de la Madrid un plan care viza o autonomie aproape totală, echivalând practic cu independenţa. El propunea "o asociaţie liberă" între Ţara Bascilor şi Spania. Aceasta consta în adoptarea unui sistem judecătoresc separat şi a unuia fiscal independent de Madrid.

Totodată, bascii ar fi avut propriul paşaport şi reprezentanţi în oraganismele importante, precum UE. Legislativul spaniol a respins însă planul, iar reacţia ETA, contrar aşteptărilor, nu a fost violentă.

Mai mult, în martie 2006, liderii separatişti şi guvernul spaniol au anunţat o încetare a focului. Înţelegerea nu a durat însă foarte mult. Anul trecut, pe 5 iunie, separatiştii au anunţat ruperea "armistiţiului permanent". Revendicările organizaţiei sunt acum susţinute de noul statut al Kosovo. Imediat după revelion, ETA a anunţat că lupta sa nu este "o utopie", cel mai bun exemplu în acest sens fiind Kosovo.

UCK, sprijinită de serviciile secrete occidentale

Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) este, fără îndoială, organizaţia care şi-a atins cel mai bine scopurile propuse. Şi, cum proclamarea independenţei Kosovo s-a comis, "triumful" a devenit şi mai deplin. Fostul lider al UCK, Hashim Thaci, s-a transformat şi el într-un politician respectabil.

În noiembrie 1997, UCK, formată atunci din cel mult 200 de oameni, a fost pusă de SUA pe lista grupărilor teroriste. Un an mai târziu, guvernul american a scos organizaţia de pe listă şi, după modelul mujahedinilor din Afganistan, membrii UCK au devenit luptători pentru libertate.

Armă împotriva lui Miloşevici

Schimbarea de atitudine a intervenit după ce occidentalii au realizat că pot folosi gruparea în lupta împotriva regimului Miloşevici.

Imediat, serviciile secrete germane, britanice şi americane au sărit în ajutor: SAS a organizat tabere de antrenament în nordul Albaniei, iar BND a furnizat uniforme, arme şi instructori. "The Sunday Times" a publicat declaraţiile unor agenţi CIA care au recunoscut că au oferit consiliere UCK înainte de declanşarea atacurilor NATO asupra Iugoslaviei.

De altfel, serviciile secrete britanice şi americane au continuat colaborarea cu rebelii kosovari pentru a identifica mai multe obiective sârbe vizate de bombardamentele Alianţei.

Transformarea în nomenclatură

Oficial, UCK a încetat să mai existe la 20 septembrie 1999, când KFOR a anunţat demilitarizarea grupării.
Thaci a decis să împartă fosta grupare teroristă în trei: o componentă a format un partid politic (Partidul Democratic din Kosovo), alta s-a alăturat poliţiei (TMK), iar a treia a devenit nucleul forţelor armate (Kosovo Protection Corps - KPC). KPC a reprezentat un compromis între intenţiile KFOR de a demilitariza organizaţia şi dorinţa foştilor lideri UCK de a-şi păstra influenţa în sectorul apărării viitorului stat.

Aceştia erau convinşi încă de atunci că va veni şi ziua în care Kosovo va obţine independenţa şi va avea nevoie de o armată. Potrivit unui raport al International Crisis Group (ICG), schimbarea a însemnat de fapt transformarea unei mişcări populare într-un fel de nomenclatură în care se pătrunde greu. Conducătorii ei şi-au consolidat puterea şi deţin funcţii importante nu numai în politică, dar şi în sectorul economic.

IRA, un nume sinonim cu rezistenţa împotriva britanicilor

Armata Republicană Irlandeză (IRA) a fost înfiinţată în 1919, dar şi-a făcut simţită prezenţa abia în anii '60. Irlanda reprezintă cea mai veche problemă colonială, şi singura care nu a putut fi rezolvată. În anii "20, politicienii de la Londra erau decişi "să se retragă".

Au fost însă împiedicaţi de protestanţii majoritari din Irlanda de Nord, care se considerau britanici. Aşa că soluţia a părut atunci a fi împărţirea insulei: Irlanda de Nord a rămas parte a imperiului, în timp ce restul teritoriului a format o entitate sub jurisdicţie britanică, dar beneficiind de o largă autonomie.

Drepturile civile, importate din SUA

Mişcarea pentru drepturile civile condusă de Martin Luther King în SUA a avut un impact şi asupra catolicilor nord-irlandezi. Aceştia s-au gândit că e timpul să aplice o nouă tactică: să accepte faptul că sunt cetăţeni britanici, dar, în aceste condiţii, să aibă drepturi egale cu restul populaţiei.

Cererea lor cea mai importantă era "un om, un vot", întrucât în Irlanda de Nord singurii care puteau vota erau cei care plăteau o serie de taxe locale. Cum catolicii erau mai săraci decât protestanţii şi mulţi erau şomeri, nu puteau să îşi exprime opţiunile în cadrul alegerilor locale. Guvernul unionist a văzut însă în această simplă solicitare un cal troian.

Refuzul de a le da drept de vot tuturor a reprezentat un bun prilej pentru Sinn Fein şi IRA să iasă din hibernare. Lucrurile s-au precipitat şi mai mult după venirea la putere, la Londra, a guvernului condus de Edward Heath. Conservatorii credeau că răspunsul la chestiunea nord-irlandeză consta în acţiuni militare punitive. Tot ce a reuşit Heath să facă a fost să reducă la tăcere vocile echilibrate şi să lase armele să vorbească.

Bloody Sunday, nefastă pentru Londra

Autorităţile nu au aprobat marşul catolicilor din 30 ianuarie 1972, temându-se de numărul prea mare de participanţi care fusese anunţat. Totul s-ar fi terminat cu bine dacă soldaţii nu i-ar fi luat prea în serios pe cei care aruncau cu pietre în ei. În numai câteva minute au ucis 13 oameni, al 14-lea decedând la spital. În urma "Duminicii sângeroase", parlamentul din Irlanda de Nord a fost suspendat, iar Londra a preluat controlul direct asupra a tot ceea ce se petrecea acolo.

Consecinţele au fost însă nefaste pentru britanici, criticaţi pe plan internaţional şi priviţi cu o suspiciune şi mai mare în regiune. Pe de o parte, protestanţii se vedeau, pentru prima dată, conduşi de guvernul de la Londra şi nu de liderii lor locali. Pe de altă parte, mişcarea a fost considerată de catolicii moderaţi drept o mică victorie. Motiv pentru care au apreciat că ar fi cazul ca IRA să îşi înceteze campania. În acel context, armata de eliberare s-a divizat: Provisional sau adevărata IRA, care credea în eficienţa metodelor tradiţionale de rezistenţă şi campanie militară împotriva britanicilor, şi cei care pledau pentru o strategie politică.

Rolul lui Clinton a fost decisiv

Americanii au început să se intereseze de situaţia din Irlanda de Nord după ce, în 1973, FBI a prezentat un raport potrivit căruia conflictul era sponsorizat cu dolari de comunitatea puternică de irlandezi din SUA. Până la Bill Clinton, administraţia de la Washington nu şi-a pus însă prea mult amprenta asupra negocierilor de încetare a violenţelor. Primul preşedinte american de după Războiul Rece, Clinton, a lansat o altă abordare: l-a invitat pe Adams, în 1994, în Statele Unite şi a obţinut o încetare a focului.

Gestul a avut o importanţă crucială pentru Adams, oferindu-i un sprijin în încercarea sa de a-i convinge pe nord-irlandezi că problemele lor pot fi rezolvate prin negocieri politice. Un raport alcătuit în 2006 de Independent Monitoring Comission arăta că IRA a abandonat terorismul şi a pus capăt activităţilor criminale pentru a adopta ireversibil calea politică, după ce, în urmă cu cinci ani, armata republicană irlandeză era considerată cea mai periculoasă grupare paramilitară.

Iluziile corsicane

Aspiraţiile de independenţă ale corsicanilor au rămas tot timpul la statutul de iluzii. Organizaţiile teroriste din insulă nu au reuşit niciodată să ajungă la o înţelegere, astfel că fiecare a luptat pe cont propriu. Armata Corsa şi Frontul pentru Eliberare Naţională (FLNC) sunt principalele grupări care luptă pentru desprinderea de Franţa. Dar singurele lor reuşite sunt reprezentate de atentate minore, luări de ostatici sau aruncarea în aer a unor clădiri aparţinând administraţiei de la Paris.