Succesul conservatorilor – un vot negativ pentru laburişti

De ce au avut Conservatorii britanici o performanţă electorală atât de slabă la ultimele alegeri? Ce explică popularitatea neaşteptată a Cleggmaniei? Cât de mult s-ar putea schimba sistemul politic britanic sub presiunea reformei electorale susţinute de liberal-democraţi? Despre toate acestea, într-un interviu FP România cu istoricul britanic Tom Gallagher.

Articol din noua ediţie FP România (iulie/ august) - din 12 iulie la toate chioşcurile. Detalii ilustrate: Coperta, Sumarul şi Nota editorilor români (Locul României în Indexul statelor eşuate).

FP România: Cum explicaţi ascensiunea Cleggmaniei?
Tom Gallagher: În doar cele câteva săptămâni ale campaniei electorale din primăvară, ţara a acordat o atenţie fără precedent Partidului Liberal Democrat, un etern candidat la locul trei. Aceasta s-a datorat prestaţiei electrizante a liderului său, Nick Clegg, în cele câteva dezbateri televizate, cu rivalii acestuia. El a părut să canalizeze mânia electoratului împotriva politicilor existente, declanşând o creştere spectaculoasă şi imediată a sprijinului pentru liberal- democraţi. Electorii tineri, până atunci deconectaţi de la viaţa politică, au votat în număr mare şi, în doar câteva zile, unele sondaje de opinie îi plasau pe liberal-democraţi pe primul loc, iar până spre sfârşitul campaniei, s-au luptat cu laburiştii pentru locul doi. Dar odată ce electorii nemulţumiţi au descoperit că politicile lui Clegg privind integrarea europeană şi imigraţia erau cele preferate de elita cosmopolită, din care acest fiu de bancher făcea parte, sprijinul a scăzut, iar liberalii au sfârşit cu acelaşi procentaj de voturi ca cel iniţial şi un număr mai mic de locuri în parlament. Cu toate acestea, “Cleggmania” a contribuit, probabil, la reducerea alienării faţă de un sistem politic care a servit ţara destul de prost în ultima vreme şi a stimulat prezenţa la urne. 65,1%  dintre cetăţeni au votat, dar numai 57% din totalul electoratului (votanţi şi nevotanţi) au sprijinit cele trei mari partide, un indicator al alienării progresive faţă de opţiunile politice convenţionale.

Conservatorii aveau totul în favoarea lor: criza economică, un guvern nepopular, un star în plină ascensiune-David Cameron. Şi totuşi, de ce au avut o performanţă electorală atât de slabă?
Până spre finele campaniei electorale, conservatorii au dus o campanie lipsită de viaţă. Strategia electorală a fost aceea de a elibera partidul de imaginea de orientare de dreapta răzbunătoare, pe care a avut-o încă de pe timpul lui Margaret Thatcher. Se spera că modernizarea superficială, un lider calm, la locul lui, ajutat de lipsa acută de popularitate a laburiştilor vor duce la câştigarea majorităţii parlamentare. Cu excepţia educaţiei însă, conservatorii nu au venit cu nicio politică inovatoare reală. Au refuzat iniţierea unei dezbateri privind modul în care Marea Britanie a acumulat un deficit fiscal uriaş şi modalităţile de a depăşi această situaţie. David Cameron era privit ca un lider de succes al opoziţiei, dar existau îndoieli că ar avea destule dintre calităţile necesare pentru a scoate ţara dintr-o criză dificilă. A fost sfătuit să spună banalităţi despre Europa, în loc să critice politicile laburiste care puseseră domenii importante sub controlul birocraţilor anonimi, de la Bruxelles. La fel şi în ceea ce priveşte imigraţia, deşi toate partidele şi-au manifestat îngrijorarea faţă de comunitaţile de străini neintegrate în sistem  şi de imigraţia haotică pe piaţa internă a muncii. În cele din urmă, Tory-i (conservatorii) au obţinut cu 3 milioane de voturi mai puţin decât în perioada 1979-1997. Nu a existat o reorientare masivă către dreapta extremă sau către UKIP (Partidul Independenţei, cu o puternică orientare anti-UE). Votanţii care nu erau siguri dacă Cameron va aduce, într-adevăr, ceva nou i-au susţinut totuşi pe Tory, mai ales în sudul insulei, pentru că s-au îndepărtat foarte mult de guvernarea laburistă.

Au fost ultimele alegeri un vot negativ dat Partidului Laburist?
Da, a fost în special o acuzaţie adusă de Gordon Brown. Acest technocrat era un foarte slab comunicator, total nepotrivit pentru politicile democratice. Atitudinea sa l-a determinat pe fostul şef al serviciilor publice să avertizeze în legătură cu “cruzimea sa pur stalinistă”, înainte ca acesta să-l înlăture pe Tony Blair din funcţie, în 2007. Brown era un centralizator înnăscut, şi atât el, cât şi Blair au promulgat mii de legi noi care au extins influenţa statului asupra vieţii oamenilor de rând. S-a creat o nomenclatură numeroasă, alcătuită din inspectori care controlau sănătatea, poliţia, educaţia, sectorul financiar etc., dar populaţia nu a observat nicio îmbunătăţire în prestaţia acestor servicii. Industriile prospere au fost neglijate, la fel şi infrastructura. Deshiderea pieţei muncii, datorată imigraţiei în masă, a dus la o scădere a salariilor pentru cei cu venituri mici şi o presiune puternică asupra serviciilor de asistenţă publică, în diferite zone ale ţării. Progresiştii din clasa de mijloc, aflaţi în fruntea laburiştilor au presupus că clasa muncitoare va recunoaşte că asemenea schimbări sociale erau inevitabile şi că vor învăţa să le accepte. Criticile la adresa efectelor imigraţiei erau etichetate drept “rasiste” pentru a se pune capăt dezbaterilor. Poate că acesta este principalul motiv pentru care laburiştii au pierdut voturi. Brown a demonstrat cât de inaccesibil era, atunci când a numit o bunicuţă din nordul Angliei “bigotă”, pentru că a îndrăznit să aducă în discuţie problema imigrării, de faţă cu acesta. Pierderile electorale ale laburiştilor ar fi fost şi mai mari dacă nu ar fi existat o clientelă numeroasă de votanţi, creată odată cu extinderea birocraţiei din ultimul deceniu.

Cât de mult ar schimba votul alternativ sistemul politic britanic?
Votul alternativ nu reprezintă un sistem de votare proporţional. A fost susţinut, brusc, de laburişţi, cu câteva luni înaintea alegerilor, datorită convingerii că va oferi avantaje unui partid al cărui bazin electoral este concentrat în zonele puternic urbanizate. Reforma electorală este populară deoarece mulţi leagă epuizarea clasei politice de un sistem electoral instabil şi capricios. Aceştia cred că şansele formării unei clase politice de calitate pot creşte dacă procentajul de locuri obţinute de un partid în parlament se suprapune, în linii mari, cu procentajul de voturi câştigate de acesta. Dar, în realitate, doar liberalii şi analiştii cred cu tărie în acest lucru. Majoritatea oamenilor realizează că disconfortul politic al Marii Britanii are origini mult mai adânci decât deficienţele tehnice ale sistemului electoral. Se observă şi o conştientizare progresivă a faptului că nici reprezentarea proporţională (PR) nu este lipsită de erori grave. De obicei, partidele centrale sunt cele care impun candidaţii în localităţi, prin sistemul de liste al partidului, iar coaliţiile care se formează ulterior au un program de guvernare care nu a fost adus la cunoştinţa electoratului, în timpul campaniei. Britanicii sunt încă ataşaţi de idea de a avea un membru al parlamentului individual care să le reprezinte interesele locale şi eu cred că vor sprijini reprezentarea proporţională doar dacă este evident că această legătură se poate păstra şi că concentrarea unei puteri tot mai mari în mâinile partidelor mici poate fi evitată.

Biografie
Tom Gallagher a predat ştiinţe politice la Bradford University, în Marea Britanie, pentru mulţi ani. O versiune complet revăzută a cărţii sale, Romania and the European Union: How the Weak Vanquished the Strong (Manchester University Press, 2009) va fi publicată în luna noiembrie, la Editura All. A mai publicat recent The Illusion of Freedom: Scotland Under Nationalism.