Istorii româno-poloneze

Istorii româno-poloneze

Sprijinul acordat de România refugiaţilor polonezi în cel de-al Doilea Război Mondial este comemorat şi acum la Varşovia, după 70 de ani de la exodul acestora. Din cei peste 150.000 de polonezi care şi-au părăsit ţara, după invadarea de către trupele germane, în România au ajuns peste 50.000, printre care membri ai guvernului şi  mii de militari.

Prof. Tadeusz Dubicki

Atacurile împotriva Poloniei atât ale armatei germane de la 1 septembrie  1939, cât şi ale  Armatei Roşii de la  17 septembrie 1939 au fost consecinţa tratatului semnat la 23 august la Moscova de către URSS şi cel de-al III-lea Reich. Acolo s-a decis modul în care s-a împărţit prada de război, şi anume: teritoriile Poloniei, ale ţărilor baltice si ale Basarabiei  româneşti.

În preziua izbucnirii războiului, Polonia era în posesia a trei tratate de alianţă încheiate în 1921 cu Franţa şi România, a unuia semnat în 1939 cu Marea Britanie. Intrarea formală în război a democraţiilor apusene, la 3 septembrie 1939, nu a schimbat cu nimic situaţia militară a Poloniei, ale cărei armate luptau izolat.

Armatele poloneze prinse după 17 septembrie ca într-un  cleşte de ambele părţi nu au avut şanse de succes în apărare, aşa cum fusese iniţial conceput planul campaniei de a rezista până la momentul promisei ofensive dinspre Vest, care nu a mai avut loc.

România, având un tratat de alianţă cu Polonia îndreptat împotriva URSS-ului, şi-a declarat la 6 septembrie neutralitatea faţă de războiul germano-polon, dar, de fapt, în practică, a păstrat o „neutralitate amabilă“, care permitea printre altele, transportul armamentului prin teritoriul României spre Polonia.

Totodată, autorităţile române se aflau sub presiunea  permanentă a celui de-al III-lea Reich, care iniţial a cerut categoric românilor să nu acorde permisiunea de intrare a armatei şi a autorităţilor poloneze. Partea română a refuzat acest lucru, prevalându-se de  prevederile acordului de la Haga (fiind vorba de armată), ceea ce a schimbat „cerinţele“ germanilor, dar care i-a obligat pe români să-i interneze în lagăre pe militarii şi pe reprezentanţii autorităţilor poloneze ( în conformitate cu prevederile de la Haga), ceea ce însă nu-şi afla fundamentarea în dreptul internaţional.

Dificultăţi   politice

Trecerea graniţei române s-a realizat în condiţii dificile până la înţelegerea finală şi univocă a ambelor părţi. Ministrul Afacerilor Externe, colonelul Jozef Beck, a afirmat mai târziu că i s-ar fi acordat  promisiunea de găzduire cu drept de tranzit ( „l’hospitalite ou droit de passage“), în timp ce românii au văzut această posibilitate exclusiv în condiţiile în care autorităţile poloneze ar fi demisionat, deci ar fi devenit simpli civili.

Astfel, s-ar fi îndeplinit angajamentul asumat faţă de germani, în ceea ce priveşte internarea în lagăr a autorităţilor poloneze.Trebuie menţionat că partea poloneză, necunoscând înţelegerile anterioare româno-germane, s-a bazat foarte mult pe aceea că românii vor aprecia faptul că autorităţile poloneze i-au scutit, după 17 septembrie, de o acţiune armată contra URSS-ului, aşa cum ar fi decurs din condiţiile convenţiei militare bilaterale.

Din relatările unor politicieni români contemporani (Alexandru Cretzianu) reiese că decizia de internare în lagăr a autorităţilor poloneze  a avut un caracter provizoriu, deoarece premierul Armand Călinescu  hotărâse că, după trecerea câtorva săptămâni, atunci când chestiunea s-ar fi liniştit, „să le permită tuturor să plece“. Tragica moarte a prim-ministrului Călinescu, împuşcat la 21 septembrie de „Garda de Fier“, a făcut imposibilă realizarea acestei variante.

Partea poloneză a apreciat poziţia română care se afla prinsă între sentimentele de prietenie faţă de Polonia şi frica faţă de germani. Polonezii nu au putut să accepte propunerea de demisionare, deoarece aceasta ar fi însemnat întreruperea existenţei statului polonez, idee care era deja vehiculată de ambii ocupanţi. Această problemă a fost rezolvată după acţiuni şi măsuri complicate, care au constat în numirea unui succesor al preşedintelui, demisionarea guvernului care se afla în România şi constituirea unui nou guvern în exil.

Uniţi   întru   suferinţă

Cele mai favorabile condiţii de existenţă le-au găsit pe teritoriul României refugiaţii civili, din care până la sfârşitul războiului au mai rămas aproximativ  patru mii. Aceştia au trăit în condiţii de libertate, beneficiind de alocaţii băneşti.

Au dispus de o reţea organizată de „case ale polonezilor“(DOMY POLSKIE), de şcoli, dintre care patru aveau dreptul de a organiza examene de maturitate (bacalaureat). Au fost sprijiniţi de organizaţiile de caritate atât româneşti, cât şi internaţionale.  Aproximativ 100 de tineri polonezi au studiat în acea perioadă la Timişoara şi Bucureşti.

Acesta este motivul pentru care şi astăzi mai este viu sentimentul româno-polonez al acestor organizaţii. Dovada o constituie manifestările organizate după anul 1989 în ambele noastre ţări. Şi în acest an se organizează la Varşovia, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la exodul refugiaţilor de război, o sărbătoare  patronată de Centrul „Karta“ în colaborare cu Centrul Cultural Român de la Varşovia.

Exodul polonezilor

Ultimele bastioane ale rezistenţei poloneze împotriva armatelor germane şi sovietice au căzut la începutul lui octombrie 1939, deşi, deja de la 28 septembrie ambii agresori stabiliseră o nouă împărţire a ţării, al cărui teritoriu (de aproximativ 390 mii kilometrii pătraţi) a fost rupt în două părţi aproape egale.  Până s-a ajuns la aceasta, mulţi refugiaţi de război au căutat să se adăpostească la vecini.

Aproape 150 de mii de polonezi au părăsit Polonia, dintre care peste 50 de mii au fost găzduiţi în România vecină. Din Pocuţia s-au refugiat aproape în număr egal  atât soldaţi (peste 25 de mii), cât şi civili (tot 25 de mii). Între refugiaţi se regăseau şi reprezentanţi de la cel mai înalt nivel al autorităţilor statului polonez.

O parte dintre reprezentanţii autorităţilor, ca de exemplu preşedintele Ignacy Moscicki, au părăsit România cu acceptul autorităţilor române. Alţii, precum mareşalul Edward Smigly- Rydz, au reuşit să fugă. La rândul său, generalul Beck, la cererea germanilor, a rămas până la capăt internat în lagăr şi a murit în satul Stăneşti, la 5 iunie 1944. Anterior, încercase să fugă de cinci ori.

Militarii internaţi în lagăre, neîndoielnic cu acordul tacit al autorităţilor române, au fost evacuaţi în Franţa, unde se reforma armata poloneză (în mai 1940 ea număra 84 de mii de militari). Cei aproximativ 1.600 de militari polonezi rămaşi în România au fost transferaţi în lagărele de prizonieri din Germania.

Tadeusz Dubicki

Profesor de istorie la Academia „Jan Dlugosz“ din Czestochowa, Dubicki a scris mai multe cărţi despre istoria României şi relaţiile dintre ţara noastră şi Polonia. S-a născut în oraşul polonez Lodz, dar tatăl său a fost cetăţean român din Cernăuţi.