După Revoluţie: Sectarismul religios ameninţă noua ordine egipteană

Violenţele religioase care au afectat relaţiile dintre comunitatea musulmană şi cea creştină în ultimele decenii nu au dispărut odată cu alungarea dictatorului Hosni Mubarak. Mai mult, aceste violenţe pot deveni o piedică reală în drumul spre democratizare.

Anul trecut, în ajunul Anului Nou, un atentat cu bombă într-o biserică din Alexandria a determinat o reacţie de solidaritate între musulmani şi creştinii copţi, reacţie ce a ajutat la organizarea revoltelor populare de la sfârşitul lunii ianuarie. Statul egiptean s-a dovedit nu numai incapabil să ofere securitate credincioşilor de diferite confesiuni, dar nici nu a dorit s-o facă, speculând tensiunile şi încurajându-le într-un soi de aplicare autistă a conceptului „divide et impera”. Această realitate a devenit evidentă când fostul ministru de Interne, Habib al-Adly, a fost acuzat formal de orchestrarea atentatului de la Alexandra.

Totuşi, tensiunea dintre confesiunile prezente în Egipt este reală iar crearea unui climat de încredere şi respect mutual este un test pentru noile autorităţi de la Cairo, dacă vor într-adevăr să conducă Egiptul spre democratizare. Ultimele violenţe, petrecute sâmbătă, 7 mai, confirmă această realitate. Violenţele au debutat când un grup de credincioşi musulmani s-au strâns în faţa unei biserici copte din Cairo, convinşi că două femei convertite la Islam sunt sechestrate de creştini. După câteva ore de luptă între musulmani şi creştini s-au înregistrat 12 decese, mai mult de 200 de răniţi şi două biserici arse.

Evenimentele violente de acest tip sunt dezamăgitoare, având în vedere solidaritatea arătată de creştini şi musulmani în timpul revoluţiei împotriva regimului Mubarak.  Totuşi, violenţele determinate de disensiuni confesionale sunt o reflecţie a unei lungi tradiţii de discriminare a creştinilor copţi şi a radicalizării comunităţilor religioase din societatea egipteană. Dincolo de problemele sociale reale cărora autorităţile trebuie să se adreseze, această virulenţă sectară poate fi extrem de utilă pescuitorilor în ape tulburi, acelor forţe politice retrograde care doresc să păstreze status-quo-ul. Conştienţi de nevoia de a obţine legitimitate politică, Frăţia musulmană, cea mai importanţă forţă a opoziţiei egiptene încă din vremea lui Nasser, a condamnat violenţele.

Subliniind rolul Frăţiei Musulmane în dezvoltarea instituţională a Egiptului, Michael Wahid Hanna, cercetător al Century Foundation, scria pentru Foreign Policy:
„Participarea politică a Frăţiei Musulmane este un pas critic şi necesar pentru Egipt şi întreaga lume arabă, dincolo de represiunea nesustenabilă şi contraproductivă care a caracterizat relaţia statului egiptean cu cea mai importantă forţă organizată a opoziţiei. Cu toate acestea, dacă Frăţia se aşteaptă să fie tratată ca un actor politic responsabil în noua ordine politică a Egiptului, ar trebui să condamne aceste acţiuni şi să-şi clarifice relaţiile cu forţele salafismului. Frăţia ar trebui să înţeleagă că felul în care va fi percepută de egiptenii seculari şi de comunitatea internaţională este legat de modul în care gestionează aceste probleme”.

Hanna vorbeşte şi despre manifestarea politică a unei mişcări islamice, cu apucături radicale – salafismul. Felul în care liderii salafişti se vor poziţiona – o parte dintre aceştia condamnând deja violenţele – şi modul în care Frăţia Musulmană va colabora politic cu exponenţii acestei mişcări, vor arăta intenţiile acestei organizaţii, care a cochetat de multe ori cu mijloacele politice ilegitime. Miza este importantă –viitorul Egiptului şi poate a întregului echilibru din Orientul Mijlociu.