Discursurile democraţiei

La Domul Invalizilor din Paris, acum două zile, a fost adus un „omagiu naţional" pentru şapte soldaţi căzuţi recent pe frontul din  Afganistan.

Francezii ştiu să facă astfel de ceremonii, astfel că şi aceasta a fost de o nobilă simplitate, capabilă să-i impresioneze chiar şi pe cei care nu sunt francezi. Între un Marş funebru al lui Chopin şi o Marseieză, Sarkozy, cu capul descoperit sub o ploaie necruţătoare, i-a decorat post mortem pe cei căzuţi la datorie cu Legiunea de Onoare. Şi, mai ales, a ţinut un discurs memorabil. Cine i l-a scris cunoaşte bine lunga tradiţie clasică a omagiului funebru. De la discursul lui Pericle după primul an al războiului din Peloponez şi până la cel al lui Lincoln, democraţiile îşi onorează morţii pentru a vorbi viilor.

Şi aşa a făcut şi Sarkozy, fără teama că foloseşte cuvinte mari, evocând virtuţi militare precum „disciplină, fidelitate, curaj, onoare", explicând că Armata este „expresia completă care defineşte continuitatea Naţiunii franceze în Istorie". S-a adresat direct celor şapte tineri trimişi să moară atât de departe: „Voi nu v-aţi dat viaţa în zadar. V-aţi sacrificat pentru o cauză mare, aţi apărat valorile ţării noastre. Voi aţi murit pentru cauza mare a popoarelor libere care şi-au plătit libertatea cu sângele propriilor soldaţi".

Pe scurt, acest omuleţ cu tocuri înalte, de obicei cu un discurs banal, timp de o oră s-a transformat nu doar în şeful unui partid sau al unei ţări, ci în al unei mari naţiuni care-şi plângea morţii. Retorică? Desigur. Autojustificare în faţa opiniei publice pentru un război discutabil şi mai ales interminabil? Poate. Totuşi, ascultându-l pe Sarkozy, îţi venea să te gândeşti la flecăreala umilitoare din politica italiană, la „discursul" public redus la invective, la sărăcia limbajului nostru care o reflectă pe cea de idei.

Şi, mai ales, nouă ne este teamă să folosim cuvinte mari pentru a exprima idealuri mari. Noi avem un discurs bazat pe interese mici, pe polemici mici. Un om politic care ar evoca, măcar o dată, idei mari, speranţe mari, valori mari şi ar face-o cu cuvinte mari, ar fi luat imediat în derâdere.  Dar vine un moment când o ţară trebuie să-şi inventeze un Churchill sau un De Gaulle pentru a face un salt calitativ. Altfel, democraţiile mor. Iar cea din Italia nu se simte deloc bine.