Cum a schimbat războiul Iranul. Noua conducere de la Teheran este mai tânără, mai pragmatică și mai dispusă să își asume riscuri

La doar câteva săptămâni după semnarea unui armistițiu între Statele Unite și Iran, Orientul Mijlociu continuă să traverseze una dintre cele mai fragile perioade din ultimele decenii. Deși confruntările militare de amploare s-au oprit, cauzele care au dus la conflict rămân nerezolvate, iar regiunea se află în continuare într-un echilibru precar.

Oficiali iranieni și străini la funeraliiile lui Ali Khamenei/FOTO:X

În același timp, Iranul trece prin cea mai importantă schimbare politică de după Revoluția Islamică din 1979.

Moartea liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei, în urma atacurilor aeriene americano-israeliene a pus capăt unei ere care a durat peste trei decenii. Funeraliile organizate la Teheran nu reprezintă doar despărțirea de omul care a condus Republica Islamică din 1989, ci și confirmarea faptului că puterea a trecut în mâinile unei noi generații.

Pentru observatorii internaționali, întrebarea nu mai este dacă regimul a supraviețuit războiului, ci cum se va transforma acesta în anii următori, notează BBC și The New York Times.

O schimbare de generație, nu de regim

În primele luni ale conflictului, atât Washingtonul, cât și Israelul au lăsat să se înțeleagă că presiunea militară ar putea provoca prăbușirea Republicii Islamice.

Economia iraniană era deja afectată de sancțiuni, protestele interne se succedau, iar influența regională a Teheranului părea în declin după pierderile suferite de aliații săi din Siria, Liban și Fâșia Gaza.

Numeroși analiști occidentali considerau că regimul se află în cea mai vulnerabilă poziție din ultimele patru decenii.

Realitatea s-a dovedit însă mult mai complexă.

Deși conducerea politică și militară a suferit pierderi importante, structurile statului nu s-au prăbușit. În locul liderilor eliminați au fost promovați rapid alți oficiali proveniți din Garda Revoluționară și serviciile de securitate, iar mecanismele de conducere au continuat să funcționeze.

Pentru mulți specialiști în Orientul Mijlociu, războiul nu a produs schimbarea de regim anticipată de unii lideri occidentali, ci o schimbare de generație în interiorul aceluiași sistem.

O conducere formată după Revoluția Islamică

Noua elită politică este diferită de cea care a construit Republica Islamică după 1979.

Dacă vechea gardă era formată din oameni care participaseră direct la răsturnarea șahului și la războiul dintre Iran și Irak, actualii lideri provin din generația care a crescut în interiorul sistemului deja consolidat.

Ei sunt mai tineri, mai bine familiarizați cu instituțiile statului și mai puțin ancorați în discursul ideologic al revoluției.

În schimb, au acumulat experiență în domeniul securității, al informațiilor și al operațiunilor militare.

Experții spun că această generație este mai pragmatică în luarea deciziilor, fără a fi însă mai moderată.

Lecțiile învățate din conflictele Statelor Unite

Una dintre diferențele fundamentale dintre vechea și noua conducere este modul în care aceasta privește Statele Unite.

Pentru liderii revoluției din 1979, America era simbolul sprijinului acordat fostului șah și principalul adversar ideologic.

Noua generație are însă o altă experiență.

Mulți dintre actualii oficiali și-au construit carierele în perioada războaielor din Irak și Afganistan, urmărind modul în care armata americană a intervenit militar fără să obțină întotdeauna rezultatele politice urmărite.

Potrivit profesorului Vali Nasr, specialist în relațiile internaționale la Universitatea Johns Hopkins, această experiență i-a convins pe liderii iranieni că Statele Unite pot fi obligate să negocieze dacă adversarul rezistă suficient de mult.

De la „nici război, nici pace” la confruntare directă

Ali Khamenei a fost adesea descris ca un lider prudent.

Strategia sa urmărea evitarea unei confruntări directe cu Statele Unite, preferând utilizarea grupărilor aliate din regiune pentru a exercita presiune asupra adversarilor.

Noua conducere pare dispusă să accepte riscuri pe care generația precedentă le evita.

În timpul ultimului conflict, Iranul a lansat atacuri directe asupra unor baze militare americane din regiune și a amenințat cu blocarea Strâmtorii Ormuz, una dintre cele mai importante rute maritime pentru transportul petrolului la nivel mondial.

Pentru numeroși analiști, această schimbare arată că noua conducere consideră confruntarea militară un instrument politic legitim, atât timp cât poate fi controlată.

Strâmtoarea Ormuz, cea mai importantă armă strategică

Unul dintre cele mai importante avantaje ale Iranului rămâne controlul indirect asupra Strâmtorii Ormuz.

Aproximativ o cincime din petrolul comercializat pe plan mondial tranzitează această zonă.

În timpul conflictului, autoritățile iraniene au demonstrat că pot perturba traficul maritim și pot provoca efecte economice globale într-un timp foarte scurt.

Pentru Washington, aceasta a reprezentat una dintre cele mai importante surprize ale războiului.

Specialiștii apreciază că Iranul a reușit astfel să transforme un avantaj geografic într-un instrument de negociere cu impact internațional.

Statele din Golf își regândesc strategiile

Atacurile asupra bazelor americane și asupra infrastructurii din statele Golfului Persic au produs îngrijorare inclusiv în rândul aliaților tradiționali ai Washingtonului.

Ani de zile, țările din Golf au considerat că prezența militară americană le oferă protecție împotriva Iranului.

Ultimul conflict a demonstrat însă că aceste baze pot deveni, la rândul lor, ținte.

În consecință, mai multe state din regiune au început să își îmbunătățească relațiile diplomatice cu Teheranul, fără a renunța însă la parteneriatul strategic cu Statele Unite.

Analiștii descriu această evoluție drept o încercare de echilibrare a relațiilor într-un context regional tot mai impredictibil.

O victorie militară sau una politică?

Deși Iranul a suferit pierderi importante în infrastructură și în capacitățile sale militare, conducerea de la Teheran prezintă rezultatul conflictului drept o victorie.

Mesajul transmis populației este că Republica Islamică a rezistat în fața unei confruntări directe cu două dintre cele mai puternice armate ale lumii și că a reușit să își păstreze independența politică.

Această narațiune este folosită pentru consolidarea legitimității noii conduceri și pentru justificarea menținerii unui aparat de securitate puternic.

Totuși, experții avertizează că adevăratele provocări abia încep.

Reconstrucția economiei, reducerea efectelor sancțiunilor și gestionarea nemulțumirilor sociale vor testa capacitatea noilor lideri mai mult decât succesul militar obținut pe câmpul de luptă.

Cine conduce Republica Islamică și de ce regimul este considerat mai puternic decât înainte

Moartea ayatollahului Ali Khamenei nu a provocat vidul de putere pe care mulți analiști occidentali îl anticipau. Dimpotrivă, la doar câteva luni după încheierea conflictului cu Statele Unite și Israelul, noua conducere de la Teheran pare să fi consolidat controlul asupra instituțiilor-cheie ale statului.

Experții în securitate apreciază că actuala elită politică este mai omogenă decât generația precedentă și beneficiază de o coordonare mai eficientă între structurile politice, militare și de informații.

Mojtaba Khamenei, liderul care conduce din umbră

În centrul noii arhitecturi de putere se află Mojtaba Khamenei, fiul fostului lider suprem.

În vârstă de 56 de ani, acesta a evitat ani la rând expunerea publică, preferând să acționeze discret în interiorul sistemului.

Chiar și înainte de moartea tatălui său, numeroși observatori îl considerau una dintre cele mai influente persoane din Republica Islamică, deși a ocupat oficial foarte puține funcții.

După atacurile americano-israeliene, Mojtaba Khamenei ar fi fost rănit și, potrivit unor surse din domeniul securității, continuă să fie mutat între locații strict protejate pentru a reduce riscul unui nou atentat.

Absența sa din spațiul public a alimentat numeroase speculații. Totuși, oficiali occidentali și experți în Orientul Mijlociu afirmă că acesta continuă să ia principalele decizii strategice prin intermediul unui cerc restrâns de colaboratori.

În opinia analistului israelian Raz Zimmt, este deja evident că Mojtaba Khamenei reprezintă centrul decizional al noului sistem de putere.

Garda Revoluționară devine principalul pilon al statului

Dacă în trecut Republica Islamică încerca să mențină un echilibru între instituțiile religioase, administrația civilă și Garda Revoluționară, războiul a modificat acest raport de forțe.

Actuala conducere este dominată aproape exclusiv de oameni proveniți din structurile militare și de securitate.

Aceștia au experiență în reprimarea protestelor interne, în coordonarea operațiunilor externe și în gestionarea rețelelor de aliați ai Iranului din Orientul Mijlociu.

Pentru mulți dintre ei, cariera s-a construit în timpul conflictelor regionale și al sancțiunilor occidentale, ceea ce le-a consolidat reputația în interiorul sistemului.

Cine sunt oamenii-cheie ai noii conduceri

Printre cele mai influente figuri ale noii echipe se numără Mohammad Bagher Zolghadr, numit secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională.

Fost comandant al Gărzii Revoluționare, acesta este considerat unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Forței Quds, structura responsabilă pentru coordonarea operațiunilor externe ale Iranului și pentru sprijinirea grupărilor aliate din regiune.

La conducerea Gărzii Revoluționare a fost promovat Ahmad Vahidi, un militar asociat de numeroși analiști cu măsurile dure adoptate împotriva protestelor din 2022.

Un alt nume influent este Mohsen Rezaei, devenit consilier militar al liderului suprem și cunoscut pentru pozițiile sale favorabile unei reacții ferme împotriva Statelor Unite și Israelului.

Deși în Occident sunt adesea prezentați drept radicali, experții spun că acești lideri sunt caracterizați mai degrabă de pragmatism strategic decât de ideologie.

Moderații pierd teren

În schimb, oficialii considerați mai apropiați de diplomație și de dialogul cu Occidentul par să fi fost marginalizați.

Președintele Masoud Pezeshkian continuă să ocupe funcția de șef al statului, însă influența sa asupra deciziilor strategice este apreciată drept limitată.

O situație similară este atribuită ministrului de Externe Abbas Araghchi, care a participat anterior la negocierile privind programul nuclear iranian, dar care ar avea în prezent un rol mult mai redus în procesul decizional.

Analiștii consideră că războiul a întărit poziția instituțiilor militare în detrimentul administrației civile.

De ce noua conducere este diferită

Specialiștii subliniază că actuala elită politică nu mai este formată din veteranii Revoluției Islamice.

Aceștia au fost înlocuiți de lideri care și-au început cariera după 1979 și care au fost formați în interiorul instituțiilor create chiar de revoluție.

Ei au o abordare mai tehnică și mai orientată spre eficiență administrativă.

În același timp, experiența acumulată în conflictele din Irak, Siria și Afganistan le-a oferit o perspectivă diferită asupra modului în care poate fi gestionată presiunea exercitată de Statele Unite.

O lecție învățată din războaiele Americii

Numeroși oficiali iranieni au urmărit cu atenție intervențiile militare americane din ultimele două decenii.

În evaluarea lor, Statele Unite au obținut victorii militare rapide în Irak și Afganistan, dar nu au reușit să transforme aceste succese într-o stabilitate politică durabilă.

Această concluzie pare să influențeze și strategia actualei conduceri de la Teheran.

În loc să urmărească o confruntare directă de lungă durată, Iranul încearcă să combine presiunea militară cu diplomația și cu instrumentele economice pentru a obține avantaje în negocieri.

Diplomația și propaganda, arme la fel de importante

Spre deosebire de generația precedentă, noua conducere acordă o atenție sporită războiului informațional.

Propaganda online, campaniile de influență și diplomația sunt considerate instrumente esențiale pentru consolidarea poziției Iranului.

Experții afirmă că Teheranul încearcă să construiască imaginea unei puteri regionale care a rezistat confruntării cu Statele Unite și Israelul și care negociază acum dintr-o poziție de forță.

Acest mesaj este destinat atât publicului intern, cât și partenerilor externi.

Următorul test: economia

Deși conducerea pare mai stabilă decât înaintea războiului, provocările economice rămân considerabile.

Sancțiunile internaționale, infrastructura afectată de conflict și nivelul ridicat al inflației continuă să reprezinte principalele probleme ale Republicii Islamice.

Pentru noua generație de lideri, succesul nu va fi măsurat doar prin capacitatea de a rezista militar, ci și prin posibilitatea de a îmbunătăți nivelul de trai al populației.

Mai mulți analiști apreciază că legitimitatea noii conduceri va depinde în mare măsură de rezultatele economice pe care le va obține în următorii ani.

Trump vorbește despre „schimbarea regimului”. Realitatea pare diferită

Consolidarea rapidă a puterii în mâinile cercului apropiat noului lider suprem contrazice afirmațiile fostului președinte american Donald Trump, care susținea că războiul a produs, în esență, o schimbare de regim și a deschis calea unor lideri mai pragmatici.

„Au o nouă generație de conducători. Cred că sunt inteligenți. Sunt mult mai puțin radicalizați”, declara Trump în timpul summitului G7 din Franța.

Majoritatea specialiștilor consultați de presa occidentală ajung însă la o concluzie diferită. Ei susțin că amenințările repetate privind distrugerea regimului iranian și retorica agresivă a Washingtonului au întărit poziția aripii dure de la Teheran, care argumentează acum că Iranul se confruntă cu o luptă existențială împotriva Statelor Unite și a aliaților acestora.

În consecință, influența taberei moderate, care negociase acordul nuclear din urmă cu un deceniu, s-a redus considerabil.

Totuși, conducerea iraniană se confruntă și cu o provocare de imagine.

Mojtaba Khamenei trebuie să demonstreze că și-a revenit după rănile suferite în atacul în care a murit tatăl său și că poate exercita pe deplin atribuțiile liderului suprem, inclusiv cele care presupun apariții publice regulate și conducerea efectivă a statului.