40 de ani de parteneriat şubred între China şi Japonia: rădăcinile rivalităţii dintre cele două state

Insulele disputate de China şi Japonia FOTO Reuters

Împlinirea a 40 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi Japonia a fost marcată prin anularea ceremoniilor oficiale ce ar fi urmat să aibă loc cu această ocazie, din cauza tensiunilor legate de suveranitatea asupra unor insule din Marea Chinei, revendicate de ambele părţi.

Protestele anti-japoneze ce au avut loc în China reprezintă un alt semn al creşterii naţionalismului chinez. După un secol în care a aţâţat intelectualii chinezi, sentimentul naţional a pus stăpânire pe conştiinţa întregului popor în ultimii douăzeci de ani de avânt aconomic. Această conştiinţă naţională în masă a lansat colosul chinez într-o competiţie globală de atingere a unui statut internaţional proporţional cu vastele capacităţi ale statului, scrie „Project Syndicate“.

China a crescut rapid, vizibil şi inevitabil,  iar de era noastră se va spune, cel mai probabil, că a fost vremea în care s-a născut o nouă ordine globală, cu China la conducere. 

În 1895, China a fost înfrântă de Japonia, un mic agresor căruia Beijingul îi spunea wa (piticul). China era deja obişnuită ca puterile occidentale lacome să râvnească la bogăţiile ei, dar a rămas încrezătoare în forţele sale. Aşa că atacul Japoniei a venit ca o lovitură ce a zguduit această încredere în sine, reprezentând o umilinţă şocantă şi intolerabilă.

Triumful Japoniei din 1905 asupra Rusiei a mai reparat din prejudiciul adus Chinei. Pentru chinezi, Rusia era o putere europeană formidabilă, una de care se temeau alte puteri occidentale. Prin urmare, înfrângerea sa a fost văzută ca o provocare câştigată de Asia, confruntare în care China, în viziunea intelectualilor săi, a fost reprezentată de Japonia.

Astfel a devenit Japonia un centru de interes pentru China şi un model de urmat, naţionalismul chinez împrumutând din Japonia conceptul de naţiune. Dar conştiinţa naţională în China s-a limitat la o elită restrânsă, lăsând aproape neatinse masele. Acest lucru s-a schimbat dramatic odată cu restaurarea unei economii capitaliste. 

Dată fiind competiţia pentru prestigiu, nu ar trebui să fie o surpriză dacă vechile conflicte se reaprind. Unii chinezi, în special cei care nu au succes din punct de vedere economic, insistă asupra  ravagiilor făcute de Japonia în trecut. Un profesor din Beijing a spus că „doi din zece chinezi au o aversiune faţă de SUA, dar nouă din zece urăsc Japonia“.

Pentru Occident, atâta timp cât disputa dintre China şi Japonia nu duce la utilizarea armelor neconvenţionale, ea va continua să fie privită ca o ceartă asiatică internă. În prezent, „sămânţa de scandal” dintre Tokyo şi Beijing este reprezentată de opt insuliţe din Marea Chinei de Est, naţionalismul ambelor ţări fiind inflamat de resursele de ţiţei şi de gaze naturale, dar şi de pretenţiile teritoriale.

Ministrul adjunct chinez de externe Le Yucheng a declarat că relaţiile stabilite de Beijing şi Tokyo la 29 septembrie 1972 „se pot scufunda precum Titanicul'“ dacă Japonia nu renunţă la cumpărarea a trei insule aflate la 2.000 de kilometri sud-vest de Tokyo şi la 200 de kilometri nord-est de coastele Taiwanului.

Acuzat că a furat insulele în 1895, spre finalul războiului chino-japonez, Tokyo susţine că primele sale explorări în insulele disputate datează din 1885, când a constat că acestea erau nelocuite şi că nu exista niciun semn al vreunui control chinez asupra lor.

Conflictul dintre cele două ţări s-a accentuat în luna august, când guvernul premierului japonez a aprobat cumpărarea celor trei insule de la un proprietar privat japonez.