Exclusiv Decorată de Zelenski și căutată de FSB. Povestea jurnalistei ucrainene care sfidează moartea pe front
Decorată de președintele Volodimir Zelenski și dată în urmărire de Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB), jurnalista ucraineană de război Kateryna Kusmarova avea doar 17 ani când Rusia a declanșat invazia pe scară largă a Ucrainei. După ce locuința sa din Harkiv a fost grav avariată în urma bombardamentelor rusești, tânăra și-a petrecut două luni într-o stație de metrou, înainte de a ajunge pe linia frontului.

Invitată la podcastul „Agenda Internațională”, Kateryna Kusmarova a vorbit despre experiențele trăite pe front, atacurile cu drone, situația populației civile, provocările armatei ucrainene, dar și despre operațiunea militară din regiunea rusă Kursk. Jurnalista a explicat de ce nu crede într-o pace cu Rusia, care sunt, în opinia sa, liniile roșii ale negocierilor și ce semnificație are sprijinul oferit de România Ucrainei.
Stația de metrou, casă pentru două luni
Kateryna, în primul rând, vreau să-ți cunosc povestea. Ai fost decorată de președintele Zelenski, dar, în același timp, ești căutată de serviciul rus de informații FSB. Așadar, Kateryna, te rog să te prezinți. Care este povestea ta?
Kateryna: Poate ar fi bine să vă povestesc mai întâi cum a început totul. Povestea mea începe în 2022, când a început războiul la scară largă. Aveam doar 17 ani și mă pregăteam pentru balul de absolvire. Mă pregăteam pentru examene și îmi doream foarte mult să intru la o universitate din Germania. Îmi trecusem examenele, învățam limba și atunci a început războiul la scară largă. Îți amintești cum erai la 17 ani?
În 2022, trupele ruse au ajuns la marginea orașului nostru, Harkiv. Sunt din cel mai bun oraș din lume. Sunt din Harkiv. Este un oraș-erou, dar, din păcate, se află la aproximativ 20 de kilometri de granița cu Rusia. Trupele ruse au ajuns la periferia orașului, iar unele grupuri au pătruns și în oraș. Era cu adevărat înfricoșător, fiindcă avioanele de vânătoare rusești survolau orașul și lansau multe rachete, artileria bombarda, iar mulți oameni se ascundeau în adăposturi și în stațiile de metrou.
Oamenii puneau chiar și semne cu «copii», fiindcă se temeau că rușii vor intra în adăposturi și îi vor împușca pe toți. Asta am aflat ulterior, după masacrele din Bucha, Irpin, Vovchansk, Izium.
Și eu am locuit două luni într-o stație de metrou, pentru că locuința mea fusese grav avariată.
Avioanele de vânătoare rusești au trecut pe deasupra mea și au lansat nouă rachete asupra străzii mele. Casa a fost foarte grav avariată: tavanul s-a prăbușit peste mine, geamurile au fost spulberate, totul era în ruine.
Totul era acoperit de cioburi de sticlă. Îmi amintesc că stăteam întinși pe coridor, ascunzându-ne. Așa a fost.
După aceea am reușit să cobor în stația de metrou, împreună cu mama și câinele meu, și am locuit acolo două luni. Era foarte înfricoșător, fiindcă uneori mă gândeam că, atunci când voi ieși din metrou, casa mea s-ar putea să nu mai existe. Îmi amintesc primele zile în stație: aproape că nu am mâncat câteva zile din cauza stresului. Nu aveam nici prea multă mâncare atunci. Din fericire, ulterior am primit ajutoare umanitare, inclusiv de la voluntari străini. Părul meu a început să încărunțească pur și simplu din cauza stresului.
Dar nu erau doar adulți care încercau să facă față fricii. Erau și copii. Mă gândeam mereu că nu așa ar trebui să arate copilăria lor. Nu ar trebui să-și petreacă primii ani de viață dormind pe podea, în timpul alarmelor și al exploziilor. Asta se întâmplă chiar acum la Kiev: copiii noștri își petrec fiecare noapte în stațiile de metrou din cauza rachetelor balistice.
Pot fi chiar 40 de rachete balistice într-o noapte. Iar ziua lansează foarte multe drone cu reacție.
Acum încearcă să transforme orașul meu într-un «safari» al dronelor, pentru că este foarte aproape de graniță. Vânează cu drone FPV (First Person View) mașinile civililor, oameni obișnuiți. De aceea, unele cartiere sunt acum protejate cu plase antidronă.
Revenind la 2022, atunci am decis să fac viața copiilor ceva mai normală. Am organizat evenimente, încercam să învățăm chiar acolo, în stația de metrou. Făceam sport, teme. Și eu eram încă la școală și aveam lecții online. Copiilor le plăceau aceste activități.
Apoi eu și mama am făcut voluntariat în stația de metrou. Încercam să oferim ajutor umanitar și să comunicăm cu organizații internaționale și cu voluntari. Am decis să filmez câteva videoclipuri cu telefonul. Nu aveam cameră profesională; erau simple înregistrări făcute cu telefonul, pe care le-am trimis mai multor instituții de presă.
Steag cu semnăturile soldaților ucraineni. „Îl am din 2022 și este mereu cu mine”

Acela a fost primul tău pas.
Da. A fost primul pas, pentru că am trimis acele înregistrări mai multor instituții de presă și tot mai mulți jurnaliști au început să fie interesați de ele. Am fost invitată să lucrez ca traducătoare și să organizez interviuri. Așa au intrat în viața mea tot mai mulți jurnaliști. Prima mea deplasare într-o zonă de front a fost în districtul Saltivka. Știi unde este?
Presupun că este în estul Ucrainei.
Nu, este un cartier, cel mai mare cartier din Harkiv. Era complet distrus. Urmările se văd și acum. Atunci am îmbrăcat pentru prima dată o vestă antiglonț. După aceea am avut ocazia să încerc să apar în fața camerei. Am fost invitată să lucrez ca jurnalistă de război pentru televiziunea noastră națională, în cadrul maratonului TV ucrainean.
Înainte lucrasem ca fixer, adică persoana care îi ajută pe jurnaliștii străini în zona frontului, organizează interviuri și așa mai departe. Atunci am înțeles că munca unui jurnalist de război înseamnă mai mult decât simpla relatare, pentru că munca noastră este adesea o chestiune de viață și de moarte. Nu doar uneori, ci de obicei. Este importantă pentru că îmi doream cu adevărat ca întreaga lume să vadă ce se întâmplă în Ucraina. Așa a început activitatea mea.
În paralel, continui să studiez dreptul la Universitatea Națională de Drept, fiindcă nu aveam diplomă de jurnalism. Nici acum nu am. Întotdeauna mi-am dorit să devin procuror, iar acum studiez Dreptul. Am depus deja jurământul militar și anul trecut am primit un grad militar. Vreau să-mi continui studiile și să obțin un master în Drept și relații guvernamentale.
Imagini din războiul din Ucraina, făcute de jurnalista Kateryna Kusmarova SURSA: arhivă personală
Ascultându-ți povestea, sunt curios: cum crezi că te-a schimbat acest război ca persoană?
Cred că valorile mele s-au schimbat. Înainte, cea mai mare problemă pentru mine era să aleg rochia pentru balul de absolvire. Apoi am înțeles că nu știu cum va arăta viitorul meu. Înainte credeam că știu ce viitor voi avea, iar acum nu mai știam. Dar viața a devenit valoarea principală. Am pierdut foarte mulți prieteni în timpul războiului după invazia pe scară largă.
Am aici un steag cu semnăturile soldaților noștri. Îl am din 2022 și este mereu cu mine. Aceste culori ale libertății mă însoțesc din 2022 în diferite zone ale frontului.
Oameni diferiți…
Oameni diferiți, din brigăzi diferite. În acești peste patru ani am reușit să călătoresc în toate sectoarele frontului, Kupiansk, Herson, Vovchansk, Kursk. Aici este și semnătura unui prieten foarte apropiat, care a murit. Este un soldat căzut, un erou. A scris aici că mă lasă în mâinile lui Dumnezeu. Îl chema Mark, cu indicativul «Îngerul». Este foarte ciudat să vorbești cu cineva despre viitorul lui, despre țările în care vrea să călătorească, iar apoi să primești vestea că a murit. Mi s-a întâmplat de multe ori.
Spuneam în introducere că ai fost decorată de președintele Zelenski. Văd că ai medaliile aici. Poți să ni le prezinți?
Acesta este Ordinul de Merit, o decorație de stat pe care am primit-o de la președintele nostru, Zelenski, de Ziua Independenței. Este o onoare foarte mare. M-a îmbrățișat și a fost foarte emoționant.

Să vorbim puțin despre Rusia. Sunt curios de ce te caută FSB-ul.
Este o poveste foarte amuzantă. După cum au scris în comunicatul lor, au încercat în repetate rânduri să mă ucidă și, când nu au reușit, m-au dat în urmărire și mi-au promis 20 de ani de închisoare. Partea cea mai amuzantă este că atunci aveam 20 de ani am primit anunțul, deci practic îmi promiteau să-mi petrec întreaga viață în închisoare. Au spus că este pentru propagandă și finanțarea organizațiilor teroriste. Eu donez mulți bani brigăzilor noastre, iar ei le consideră organizații teroriste. Cred că este și din cauza deplasării mele la Sudja, în regiunea Kursk.
România, prima ei călătorie într-o țară străină
Vom vorbi despre Kursk, dar te simți în pericol chiar și când ești în afara Ucrainei?
Nu mi-e frică de Rusia. Este prima mea călătorie în străinătate, aici, în minunata țară România. Legal, fiindcă în Kursk am fost ilegal. Acum am deja pașaportul internațional la mine. Mi-a fost puțin teamă să trec granița, pentru că am unele manifestări de stres posttraumatic și stări de confuzie. Zgomotele puternice pot fi o problemă pentru mine. Mi-e foarte frică să nu aud artificii aici. Am văzut deja avioane și le-am auzit. Am înțeles că acum câteva zile a fost Ziua Armatei în România și mă temeam că voi auzi avioanele voastre de vânătoare, dar a fost liniște.
Ce părere ai despre țara noastră, Romania?
Nu mă așteptam la atât de mult sprijin. Oamenii au venit la mine și m-au felicitat. Simt foarte mult sprijin aici. Nu este vorba doar că românilor le pare rău pentru noi, ci că ne sunt recunoscători. Am auzit de multe ori români spunându-mi că noi, ucrainenii, suntem scutul Europei și că protejăm și România.
Care au fost cele mai periculoase momente pentru tine ca jurnalistă?
Să fii jurnalist de război înseamnă să te confrunți permanent cu situații de viață și de moarte. Este o chestiune de datorie și ești mereu expus riscului. De fiecare dată când mergi pe front îți asumi un risc. Ești în pericol chiar și atunci când te afli doar în oraș.
Au fost foarte multe situații, dar îmi vine în minte un incident când ne întorceam de la pozițiile Brigăzii a Treia de Asalt, foarte cunoscută în Ucraina. Era noapte și îmi amintesc cum o dronă FPV a explodat în fața parbrizului mașinii noastre. Stăteam pe scaunul pasagerului din față și îmi amintesc acea lumină puternică din fața mea. Comandantul echipajului conducea mașina și ne-a salvat viețile. Îi mulțumesc. Apoi s-a întors să recupereze fragmentele dronei. Încă le am la mine.

Am fost atacați de foarte multe ori cu drone FPV. Când ajungi la pozițiile militarilor, este o provocare să mai pleci de acolo. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu putem părăsi pozițiile din cauza atacurilor masive cu drone FPV. A trebuit să așteptăm câteva zile ca să putem ieși. Într-o situație, vehiculul echipei de evacuare a reușit să ne ia abia la a treia încercare.
Am lucrat și în multe locuri lovite de rachete rusești. Când ajungi acolo, iar salvatorii scot trupurile oamenilor de sub dărâmături, armata rusă obișnuiește să lanseze un al doilea atac, pentru a ucide și mai mulți oameni. Așa au murit mulți dintre salvatorii noștri. Și echipa noastră a fost supusă unor asemenea atacuri de multe ori.
O altă experiență foarte intensă a fost la Vovchansk, în timpul celei de-a doua ofensive rusești, în 2024, când încercau să încercuiască orașul. Eram în interiorul orașului, lucrând la evacuarea civililor.
Când am ajuns, artileria trăgea peste tot în jurul nostru. Erau multe drone FPV, iar în timp ce noi ne aflam pe o stradă, pe strada vecină se duceau deja lupte cu arme de calibru mic. Puteam auzi armele automate rusești.
Îmi amintesc de un bărbat în vârstă, evacuat chiar de sub nasul soldaților ruși.
Refuzase să le deschidă ușa când au venit la casa lui, așa că l-au împușcat în braț. Când a fost evacuat de partea ucraineană, pierdea deja foarte mult sânge. Am vorbit cu el în timp ce medicii îi acordau primul ajutor.
Aveam 17 ani când am ajuns pentru prima dată în regiunea Donețk, la Bakhmut, orașul complet distrus de artilerie. Eram acolo împreună cu voluntari. Îmi amintesc bombardamentele intense de artilerie și avioanele de vânătoare. Era cu adevărat periculos. Pe drum mă gândeam că s-ar putea să nu mă mai întorc. Nu era un gând eroic, ci pur și simplu frica omenească, obișnuită, că nu te vei mai întoarce. Și mașina noastră a fost grav avariată pe drum. Bineînțeles, nu am spus nimănui ce vârstă aveam, fiindcă cine ar fi luat un copil cu el la poziții?
Suferința psihologică, marea provocare a armatei Ucrainei
Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă armata ucraineană astăzi?
Este o întrebare destul de complicată. Desigur, avem nevoie de multe arme. Dar am discutat cu un comandant de batalion, un batalion foarte bun, în care sunt mulți voluntari străini.
Mi-a spus că principala problemă este suferința psihologică. Soldaților le este greu să se concentreze asupra misiunilor lor când orașele lor natale, unde locuiesc civilii, sunt atacate. Este greu să lucrezi când soția și copiii tăi sunt în pericol. Din această cauză, este foarte greu să te concentrezi. Poate că aceasta este acum principala problemă.
Există civili ucraineni care nu vor să lupte sau să se înroleze în armată?
Da, bineînțeles că există. Unora le este frică. Dar soldații noștri spun că acești oameni au de ales: ori luptă astăzi pentru țara pe care o iubesc, ori vor fi obligați mâine să lupte pentru o țară pe care o urăsc, pentru țara inamică. Exact asta se întâmplă acum în teritoriile aflate sub ocupație temporară. Rusia îi obligă pe cetățenii noștri ucraineni să intre în armată. Totuși, oamenii noștri au un spirit extraordinar. Îmi amintesc o poveste din 2022, din timpul contraofensivei. A fost incredibil: forțele ucrainene au eliberat foarte repede multe localități din regiunea Harkiv. Îmi amintesc cum soldații noștri dădeau jos panourile publicitare rusești, pe care scria ceva de genul «Suntem împreună cu Rusia, un singur popor», lângă un steag rusesc. Și dedesubt a apărut ceva incredibil: un afiș cu portretul poetului nostru național și cu versurile, pe care le pot traduce:
Consilierul prezidențial Valentin Naumescu explică la „Agenda Internațională” de ce pacea în Ucraina depinde de presiunea asupra Rusiei«Luptați și veți învinge. Dumnezeu este de partea voastră, adevărul este de partea voastră, gloria este de partea voastră și sfânta libertate este de partea voastră».
O mare problemă a societății ucrainene este că îi separăm pe soldați de civili. Mulți dintre soldații noștri erau civili. Nu aveau experiență sau pregătire militară înainte. Sunt oameni ca noi, nu au piele antiglonț. Au același sânge și aceeași piele. Nu trebuie să-i transformăm în supereroi: sunt oameni obișnuiți care fac lucruri extraordinare.
Cum arată o zi din viața unui ucrainean. „Nu avem curent electric, uneori ore sau zile întregi”
Kateryna, cât de sigură este astăzi capitala voastră, Kiev?
Locuiesc în capitală de câteva luni. Soldații ruși încearcă să ne distrugă infrastructura energetică. Nu avem curent electric, uneori ore sau zile întregi. Nu avem apă. Pot să-ți explic în ce condiții trăim acum:
Este ora trei dimineața. Încerci să dormi și îți dai seama că rușii încep să lanseze rachete balistice. Pot fi și 40 de rachete balistice într-o noapte. Mergi pe coridor și te întinzi acolo, fiindcă speri că poate asta îți va salva viața. Dar ai văzut ce se întâmplă când lovește o rachetă rusească. Ai poate doar 20% șanse să rămâi în viață.
Bine, să spunem ca ai supraviețuit nopții. Dar trebuie să mergi la serviciu. Vrei să-ți iei o cafea, dar locul de unde îți cumpărai de obicei cafeaua a fost distrus în noaptea precedentă. Ajungi la serviciu și încerci să te concentrezi, dar în timpul zilei rușii atacă capitala cu sute de drone cu motor cu reacție. Alarmele sunt frecvente.
După serviciu trebuie să ajungi acasă. Dar în timpul unei alarme nu poți face asta. Orașul are două părți și trebuie să traversezi fluviul, însă în timpul alarmei podurile sunt închise. Nu poți trece și trebuie să aștepți ore întregi ca să ajungi acasă.
Când în sfârșit ajungi, trebuie să-ți încarci telefonul pentru a lua legătura cu soțul tău, care este pe front, fiindcă trebuie să știi dacă mai este în viață. Așa că trebuie să găsești un loc unde să-ți încarci telefonul. Nici măcar nu poți face duș, pentru că nu ai apă.
În noaptea aceea decizi să dormi pe podea, într-o stație de metrou, fiindcă noaptea precedentă a fost îngrozitoare. Iar situația se va repeta a doua zi. Ești fericit pentru că, în acea zi, casa ta nu a fost lovită de o rachetă rusească. Este ca o bandă rulantă de întâmplări și nu știi niciodată ce urmează. Este ca ruleta rusească. Știi ce înseamnă?
Știi care este cea mai mare motivație a noastră pentru a continua să luptăm? Ce crezi? Este inamicul nostru.
Aceasta este cea mai mare motivație. Așa că vom continua să luptăm. Suntem împotriva înghețării conflictului, sau cum mai numesc ei această situație. Vrem să continuăm să luptăm. Atât.
Este o opinie răspândită în societatea ucraineană? Sau există oameni care spun: «Bine, hai să facem pace cu Rusia»?
Cred că oamenii care spun asta nu sunt cu adevărat ucraineni. Pentru mine, «pacea rusească»... Poate că nu sunt o umanistă atât de bună cum este Putin, dar chiar nu cred deloc în pace. Pentru mine, expresia «pace rusească» este o narațiune cu care au venit pe teritoriul nostru. Spun că suntem un singur popor și așa mai departe.
De fiecare dată când cineva îmi spune că nu toți rușii sunt răi sau că nu sunt interesați de politică, nu mai am cuvinte și nici argumente. Singura limbă în care vrem să vorbim astăzi cu rușii este limba armelor. Atât.
Desigur, am și mulți prieteni din Rusia, de exemplu din Corpul Voluntarilor Ruși. Știi despre ei? Acești ruși au venit în timpul războiului la scară largă, au trecut granița în Ucraina, într-o țară considerată inamică de țara lor, și acum ne apără împreună cu soldații ucraineni.
Și-au lăsat în urmă viețile, nu au căzut sub influența propagandei ruse și au hotărât să lase tot ce aveau în Rusia și să vină să lupte pentru Ucraina.
„Îi sunt foarte recunoscătoare Melaniei Trump”
Ai relatat din regiunea rusă Kursk. Presupun că ai fost cea mai tânără jurnalistă de acolo. Cum ai ajuns și care a fost prima ta impresie?
A fost o experiență foarte interesantă, fiindcă era prima mea călătorie în străinătate, dar nici măcar nu aveam pașaport internațional atunci. Am lucrat acolo în pericol permanent, fiindcă rușii lansau multe drone și bombe ghidate care planează (glide bombs).
Civilii ruși, localnicii, mi se adresau în ucraineană și îmi spuneau: «Noi am fost întotdeauna cu Ucraina. Vă rugăm, salvați-ne». Cereau un coridor umanitar. Dar adevărul este că propriul lor guvern rus nu voia să-i ajute și nu le-a oferit această posibilitate.
Poate ai auzit de Oleșki, un oraș din Ucraina (sub ocupație, în Regiunea Herson, n.r.). Îi sunt foarte recunoscătoare Melaniei Trump, care a cerut un coridor umanitar pentru oamenii de acolo, fiindcă suferă de foame. Nu au hrană și medicamente. Sper să fie salvați.
Dar eu nu am încredere în ruși, pentru că am foarte multă experiență cu evacuările. Să-ți explic cum se desfășoară. Acum există o zonă gri foarte întinsă din cauza dronelor. Dronele FPV lovesc vehiculele echipelor noastre de evacuare și ambulanțele.
Imagini din războiul din Ucraina, făcute de jurnalista Kateryna Kusmarova SURSA: arhivă personală
Astăzi, oamenii care vor să iasă dintr-un oraș atacat trebuie mai întâi să găsească semnal la telefon ca să contacteze echipele de evacuare. Apoi trebuie să meargă pe jos kilometri întregi. Îți imaginezi cât de greu este pentru un bărbat sau o femeie în vârstă?
Dronele ucrainene le arată drumul din aer și îi sprijină. Îmi amintesc o situație în care o dronă ucraineană a început să protejeze civilii de o dronă rusă. Au fost adevărate lupte între drone pe cer.
Operatorii ruși vedeau pe camere că aceia erau civili. De foarte multe ori i-au vânat în timpul evacuărilor, deși vedeau că sunt bunici care încearcă să scape din oraș.
După aceea, vehiculul de evacuare îi preia și îi duce într-un loc mai sigur. O evacuare foarte dificilă a fost și la Kupiansk, tot în regiunea Harkiv, lângă front. Pentru a salva oamenii trebuia să traversăm râul, dar podurile fuseseră avariate de artileria rusă. Soldații construiseră pontoane temporare pentru traversare. Exista mereu riscul ca rușii să distrugă pontoanele și să te blocheze pe un mal, de unde nu mai puteai ieși decât prin apă.
Sunt și voluntară și avem o echipă de voluntari. Am participat la evacuarea a 40 de cai din zona Vovchansk, de care acum avem grijă în adăpostul nostru. Unii au murit din cauza atacurilor, iar evacuarea a fost foarte dificilă.
Revenind la Kursk, crezi că armata rusă era pregătită pentru operațiunea militară ucraineană?
Din ce am văzut, rușii nu erau deloc pregătiți pentru operațiunea ucraineană. Mi s-a părut că își închipuiau că granițele le sunt apărate printr-un fel de magie. În primele zile au spus că totul era fals, că militarii ucraineni nu se aflau acolo. Așa că a trebuit să facem fotografii lângă administrațiile lor locale. Am și o fotografie lângă o poștă rusească, pentru a demonstra că nu era vorba de falsuri.
Foarte amuzantă era și strategia lor: își distrugeau propriul oraș. În timp ce soldații noștri stăteau în adăposturi și beau Coca-Cola, rușii practic «eliberau» singuri Sudja, distrugându-și orașul cu propriile bombe glide (care planează), artilerie și drone FPV.

Locul unde salvatorii adunaseră telefoanele celor morți. „Toate sunau”
Kateryna, îți propun să traversăm oceanul, pentru că sunt curios ce părere ai despre declarațiile și acțiunile recente ale președintelui Trump în privința Ucrainei.
După cum ți-am spus, nu sunt o umanistă atât de bună cum este Putin. Nu cred în pace. Dar când cineva spune că Putin este umanist, se pierde însăși ideea principală a umanismului.
Pentru că valoarea centrală a umanismului este viața omului. Aceste idei se află și la baza Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiile fundamentale sunt reflectate în multe acorduri și documente pe care Rusia le-a ignorat. Aș vrea să-i întreb pe cei care îl numesc pe Putin umanist: ați văzut orașele noastre? Ați văzut localitățile noastre? Ați văzut câți oameni și câți copii au fost uciși în Ucraina? Să începem de aici.
Medicul personal al lui Netanyahu: „Israelul nu mai are nevoie de banii americanilor”. Ce spune despre Iran și GazaÎmi amintesc că am văzut multe trupuri carbonizate și torturate la Izium, după ocupație. Îmi amintesc un sicriu mic, pentru că era al unui copil. Pe el nu era niciun nume, doar un număr, fiindcă trupul fusese atât de torturat și carbonizat încât nu mai putea fi identificat. Erau sute și sute de asemenea cazuri la Izium, după ocupație.
Am vorbit și cu un soldat rus care era prizonierul armatei noastre. Violase femei și copii la Izium.
Fusese gardian într-o închisoare improvizată unde erau torturați femei, copii și alți civili. Îmi amintesc și o poveste îngrozitoare din localitatea Groza, un sat din regiunea Harkiv. Un atac rusesc a luat dintr-odată viața a 59 de civili. Am lucrat acolo și îmi amintesc trupurile carbonizate și copiii și rudele care țipau în apropiere.
Era și un loc unde salvatorii adunaseră telefoanele mobile ale celor morți. Toate telefoanele sunau.
Aveau drept tonuri de apel cântece naționale ucrainene. Și noi înțelegeam că nimeni nu avea să mai răspundă vreodată la acele telefoane.
Cum l-ar descrie pe Putin
Sunt curios: cum l-ai descrie pe Vladimir Putin în câteva cuvinte?
Nu vreau să mă gândesc la el și nici să-l descriu. Știm cu toții ce a făcut. Ceea ce îl descrie sunt fotografiile oamenilor noștri uciși și ale unui copil de un an, ucis în cărucior cu doar câteva zile în urmă în regiunea Harkiv, împreună cu mama lui, care era profesoară. Un atac rusesc le-a luat viața.
Să vorbim despre procesul de pace și despre negocieri. Sunt curios care sunt liniile roșii ale ucrainenilor.
Garanțiile noastre de securitate ne aparțin. Nu pot fi dictate de ruși. Ei nu pot decide în locul nostru. Numai noi, ucrainenii, putem decide dimensiunea forțelor noastre militare și chestiunea neutralității noastre.
Astăzi, granițele Ucrainei reprezintă linia de securitate a întregii Europe. Trebuie să revenim la frontierele noastre din 1991. Și nu numai atât: trebuie să eliminăm complet mașinăria de război a Rusiei.
Avem câteva mijloace pentru asta: avem nevoie de prăbușirea economică a Rusiei, de mai multe drone capabile să lovească la mare distanță, fiindcă ele reprezintă viitorul nostru, și, desigur, de mai mult sprijin.
În opinia ta, cât de aproape este pacea acum?
Ți-am spus că nu cred în pace. Pentru că eu cred în victoria noastră și nu vreau să avem pace cu Rusia, fiindcă...
De fapt, nu crezi în pacea rusească.
Nu cred în pacea rusească. Pentru mine, așa cum ți-am spus, «pacea rusească» este o narațiune. O narațiune pe care am auzit-o în declarațiile lor din 2022. Te rog să nu mă condamni pentru asta. Poate nu este foarte diplomatic, dar războiul reprezintă întreaga mea viață.
Îți imaginezi că în 2014 aveam doar nouă ani? Am vorbit cu un prieten de-al meu, un soldat din Mariupol, care servește țara din 2014. Îmi povestea cum copiii îi desenau imagini, îi făceau brățări și alte mici suveniruri trimise soldaților. Eu eram unul dintre acei copii care făceau asemenea lucruri în 2014. Iar acum sunt alături de soldații noștri, pe linia frontului.
Războiul este singurul lucru pe care îl cunosc. Este singurul lucru pe care l-am văzut în toți acești ani.
Imagini din războiul din Ucraina, făcute de jurnalista Kateryna Kusmarova SURSA: arhivă personală
Cum văd ucrainenii sprijinul românilor pentru Ucraina?
Mulțumim pentru sistemul Patriot donat, pentru sprijinul cu arme și rachete și, bineînțeles, pentru ajutorul oferit refugiaților noștri. Dar nu vorbim aici despre caritate, fiindcă sprijinindu-ne pe noi vă apărați pe voi înșivă. Vă apărați granițele și libertatea. De aceea soldații voștri nu mor în tranșee, așa cum mor ai noștri acum în Ucraina.
Suntem cu adevărat recunoscători. Ți-am spus că, atunci când am venit aici, nu mă așteptam la atât de mult sprijin.
Kateryna, ne apropiem de final, dar vreau să te întreb ce mesaj ai pentru publicul român.
Le sunt foarte recunoscătoare românilor pentru tot sprijinul pe care ni l-au oferit. Puteți sprijini oricând Ucraina prin donații. Avem multe campanii de strângere de fonduri pentru brigăzile noastre militare. Dacă doriți, chiar și câțiva euro pot salva viața cuiva. Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Și, dacă nu puteți face asta, puteți măcar să trimiteți unui ucrainean un mesaj de susținere. Cât timp am fost aici, am primit multe mesaje pe rețelele sociale de la români care îmi scriau: «Suntem alături de voi» și alte asemenea lucruri.
Puteți face videoclipuri cu cântece ucrainene. Avem culturi foarte asemănătoare. Am fost uimită când am văzut broderiile românești: sunt atât de asemănătoare cu cele ucrainene! Cred că putem face asta împreună și că trebuie să rupem împreună acest cerc al nedreptății.

Kateryna Kusmarova este jurnalistă de război, actual colaborator al Newsmax Ukraine și ofițer de rezervă cu gradul de sublocotenent, originară din Harkiv. Și-a început activitatea jurnalistică în 2022, la doar 17 ani, relatând ulterior din zone de conflict precum Bahmut, Pokrovsk, Kupiansk, Vovceansk și regiunea rusă Kursk. A fost decorată cu Ordinul de Merit, clasa a III-a, de președintele Volodimir Zelenski, primind distincții și din partea generalului Oleksandr Sîrski și a mai multor brigăzi ale armatei ucrainene. A absolvit cu distincție Universitatea Națională de Drept „Iaroslav cel Înțelept”, publicând lucrări științifice în domeniul justiției militare. Activitatea sa jurnalistică și povestea de viață au fost prezentate în documentare și în presa internațională, inclusiv de Al Arabiya și Newsweek România.




















































