Mumia unui călugăr, descoperită într-o statuie a lui Buddha veche de 1.000 de ani

„Pe dinafară arată ca o statuie a lui Buddha. Scanările acesteia au scos la iveală că în interiorul statuetei se află mumia unui călugăr budist care ar fi trăit în jurul anului 1100“

Statuile care îl reprezintă pe Buddha sunt foarte des întâlnite, de la camerele din căminele studenţeşti până la casele din Asia de sud-vest. Însă o anumită statuie are ceva special: o mumie în interior, notează „Washington Post“.

Statuia care a fost expusă într-un muzeu din Olanda a fost examinată la Centrul Medical Meander. Exteriorul din bronz ascunde o mumie veche de 1.000 de ani. Deşi detaliile nu sunt cunoscute, experţii sunt de părere că această statuie este unică.

Până în septembrie 2014, mumia din statuie a fost expusă în muzeul olandez Drents. „Pe dinafară arată ca o statuie a lui Buddha. Scanările acesteia au scos la iveală că în interiorul statuetei se află mumia unui călugăr budist care ar fi trăit în jurul anului 1100“, se arată în comunicatul muzeului.

Statuia cu mumia din interior a călătorit prin toată lumea. Acum se află expusă la Muzeul de Istorie Naturală din Budapesta. Până în luna mai, potrivit muzeului norvegian, va ajunge în Luxemburg.

Cercetătorii cred că statuia ar adăposti un călugăr care a practicat „auto-mumificarea“, un procedeu atât de înfiorător ca şi denumirea lui, prin care un călugăr începe să-şi transforme organismul într-o mumie chiar din cursul vieţii, conchide „Washington Post“.

Procesul de auto-mumificare

Potrivit descopera.ro, procedura auto-mumificării presupunea traversarea de către călugării budişti a câtorva ani de tortură autoindusă. În cadrul primului stadiu al procesului, preotul trebuia să urmeze o dietă bazată exclusiv pe seminţe şi nuci, pentru a elimina toată grăsimea corporală. Acest parcurs dura 1.000 de zile.

În a doua parte a procesului cunoscut sub denumirea de Sokushinbutsu, călugărul se hrănea numai cu scoarţa şi rădăcinile coniferelor, consumând concomitent un ceai otrăvitor, ce provoacă stări de vomă. Pasul dura alte 1.000 de zile.

În cele din urmă, călugărul automumificat se izola într-un mic cavou de piatră care abia îi permitea să păstreze o permanentă poziţie de lotus. Încăperea era sigilată şi un mic tub de aer devenea singura legătură a individului cu lumea de afară. Îi era oferit şi un clopoţel, din care suna zilnic pentru a le face cunoscut oamenilor faptul că este încă în viaţă. Atunci când clopoţelul nu se mai auzea, tubul de aer era îndepărtat, iar cavoul complet închis.