Povestea femeii care militează pentru sinuciderea asistată: „Ce e cu tabuul ăsta legat de moarte? Alternativa e să suferi înainte de a muri“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
jacqueline captura video

În ultimii zece ani, Jacqueline Jencquel, în vârstă de 76 de ani, a făcut campanie pentru dreptul de a muri. Femeia a devenit populară după ce un ziar din Elveţia i-a găzduit blogul intitulat „Bătrâneţea este o boală incurabilă“. Chiar dacă nu suferă de nicio boală gravă şi nu are dureri mari, Jacqueline mărturiseşte că nu mai are pentru ce trăi şi intenţionează să apeleze la sinuciderea asistată, relatează Euronews.

În august 2019, Jencquel a vorbit despre intenţia ei de a apela la sinucidere asistată. În ianuarie 2020, trebuia să meargă în Elveţia, unde această practică este legală din 1942. Urma să-şi pună capăt vieţii administrându-şi o medicaţie letală. S-a răzgândit, totuşi, şi şi-a mai dat un răgaz de şase luni. „Vreau să mai văd o primăvară, dar se va întâmpla înainte să vină vara, nu mai vreau să apuc iar căldura“, a declarat Jacqueline într-o discuţie cu Euronews, citează Digi24. 

În mijlocul pandemiei de COVID-19, a amânat din nou: „Voi aştepta sfârşitul anului, voi avea un nou nepot în noiembrie“.

Jacqueline face campanie pentru dreptul de a muri al celor care suferă de boli terminale şi trec prin dureri cumplite, dar şi al celor care pur şi simplu s-au săturat să mai trăiască după o anumită vârstă. Ea crede că ar trebui să existe conceptul de „sinucidere raţională de bătrâneţe“, care s-ar aplica persoanelor care au atins „o anumită vârstă” şi care discută despre asta cu un consilier psihologic. 

„Nu sunt într-o stare excelentă de sănătate, am osteoporoză, sunt foarte fragilă şi am o problemă cu stomacul. Şi ştiu că nu mă aşteaptă nimic mai bun“, spune ea. „Ce e cu tabuul ăsta legat de moarte? Adică, suntem oricum muritori, nu? Alternativa este să suferi înainte de a muri. Nu mai văd niciun rost şi niciun scop în viaţă“, explică Jacqueline. 

Ea a continuat: „Copiii mei sunt mari. Au vieţile lor. Nu mai fac parte din viaţa lor. Nepoţii? Îi găsesc foarte drăguţi, îmi place să mă uit la ei, dar nu mai am acelaşi interes de a avea grijă de ei aşa cum am avut de propriii mei copii. Nu mă mai simt responsabilă pentru ei. Nu mai am o relaţie cu soţul meu. Copiii au plecat. Nu mai am o slujbă, nu mai am nimic, ce e viaţa mea?

Cred că este imposibil să te mai îndrăgosteşti la vârsta asta. M-am îndrăgostit acum patru ani de antrenorul meu de fitness. A fost o chestie total unilaterală, pentru că tipul este de vârsta băieţilor mei. Dar nu mă mai interesează dacă el s-ar îndrăgosti sau nu de mine, deşi realizez că a nu mai fi un obiect al dorinţei sexuale ar face o mare diferenţă. Am fost crescută în Franţa, în Paris, unde seducţia este o parte importantă a personalităţii noastre. Dacă îmi pierd puterea de seducţie, mă simt un pic pierdută. Le-am avut pe toate. Am avut o viaţă de seducătoare, de a fi fost uneori cea mai frumoasă femeie din cameră. Mergeam pe străzi şi oamenii se uitau la mine şi îmi spuneau lucruri drăguţe. Nu şi azi, pentru că în zilele noastre nu mai ai voie să spui nimic, imediat eşti pus la colţ de aceşti puritani care spun #MeToo. Sunt un pic narcisistă, dar cine nu e?

Am fost la psiholog, la psihiatru, am vorbit cu multă lume care a ajuns la concluzia că ştiu foarte bine ce fac şi că e OK. Nu sunt forţată de nimeni să o fac“.
 

Părerea unui medic care vede multă suferinţă

Dezbaterea pe care o lansează Jencquel este prematură, este de părere dr. Vianney Mourman, medic specializat în îngrijiri paliative la Spitalul Lariboisière din Paris. El spune că ar trebui să ne concentrăm mai degrabă pe ideea de a opri dorinţa de moarte, şi nu pe legalitatea acestei chestiuni. 

„Ca prioritate în societate şi în practica medicală, este imperativă nevoia de a avea mai multe locuri şi mijloace de îngrijire paliativă. Asta ar face ca recurgerea la moarte asistată să fie rezervată doar cazurilor excepţionale“, argumentează medicul, potrivit sursei citate.  

El recunoaşte că în cazul oamenilor care trec prin dureri insuportabile este firesc să simtă nevoia de moarte, însă adesea, când durerea se atenuează, această dorinţă dispare. 

În mod ironic, Jencquel este plină de vitalitate. Ascultă muzică flamenco, stă într-un apartament elegant din Paris, în care cândva a locuit celebrul artist Fernando Botero. Este bogată şi crede că bătrâneţea vine cu trei variante, toate depinzând de mijloacele financiare: „Dacă oamenii au bani, îşi iau pe cineva care să-i îngrijească. Dacă nu au bani, se duc să locuiască la copiii lor. Ultima opţiune este azilul de bătrâni, dar nimic nu este mai deprimant decât asta“, spune Jacqueline.

Ea este de părere că trebuie să ia singură o decizie, înainte ca altcineva să o facă în numele ei, pentru că, statistic, majoritatea oamenilor de vârsta ei nu se mai simt bine.

În 2018, media în UE a anilor în care oamenii se bucură de o stare bună de sănătate a fost estimată la 64,2 pentru femei şi 63,7 pentru bărbaţi, potrivit Eurostat.

Contraargumente pentru o sinucidere asistată

Criticii spun că practica sinuciderii asistate devalorizează viaţa umană, mai ales a celor cu boli terminale, şi asta ar lua medicilor din rolul lor de vindecători de încredere.

Iar limitele unei astfel de chestiuni sunt o pantă alunecoasă.

Se mai pune şi problema unui diagnostic greşit, care ar putea duce la moartea unei persoane de fapt sănătoase. În plus, judecata pacienţilor bolnavi ar putea fi afectată de durere sau de extenuare. 

„Mulţi dintre pacienţii care nu mai vor să trăiască din cauza suferinţei pe care o îndură nu au avut de fapt acces real la mijloace prin care să reducă această durere“, arată dr. Mourman.

Desigur, nu este posibil să le fie luată toată durerea, dar îngrijirea paliativă poate face multe, spune medicul. „În loc să-i spui: Deci, suferi? Atunci te ajut să pui capăt vieţii, mai bine am spune: Deci, suferi? Ce putem face ca să te simţi mai bine?”

De ce sinuciderea pe cont propriu n-ar fi o opţiune bună

Oricine este liber să facă ce vrea, dar de aici până la a implica statul sau reprezentanţii săi în actul de sinucidere este o cu totul altă poveste, spun alţii.

Lor, Jencquel le răspunde: „Sigur, mă pot arunca pe fereastră. Mă pot arunca în faţa trenului. Dar oare vreau să perturb mersul trenului făcând asta? Oare vreau să sar pe fereastră şi să ofer priveliştea creierului meu împrăştiat pe trotuar? Ar fi o moarte violentă şi o povară teribilă pentru copiii mei. E mult mai uşor pentru ei dacă ştiu că îmi aleg propriile condiţii, atunci când vreau eu”.

Dr. Mourman spune că discursul lui Jencquel nu ajută, de fapt, cauza. „Dacă ar fi fost foarte bolnavă, ar spune: sufăr aşa de mult şi nimic nu-mi uşurează suferinţa, te rog, din umanitate, ajută-mă să mor. Vorbele n-ar mai fi aceleaşi“ - arată doctorul.

El spune că numai când mijloacele de a alina suferinţa nu mai ajută, atunci se poate imagina soluţia unei sinucideri asistate. Dar pentru cei care nu sunt bolnavi, pentru cei pentru care încă mai există viitor, „nu putem şi nu trebuie să permitem moartea: ar înseamna să spargem un tabu care ne-ar pune societatea la risc“, argumentează medicul. 

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite