Ovidiu Nahoi: Prima mea zi de şcoală: „Noi, copiii Fabricii de zahăr”

Ovidiu Nahoi: Prima mea zi de şcoală: „Noi, copiii Fabricii de zahăr”

Sincer să fiu, nu îmi mai amintesc exact prima zi de şcoală. Dar şcoala aceea minusculă, în care am învăţat în primii patru ani, nu am cum s-o uit. Clădirea există şi azi, în cartierul Fabricii de zahăr din Roman şi adăposteşte, pare-mi-se, o firmă. Şcoala s-a mutat, de vreo 20 de ani, într-un local mai încăpător, fiindcă şi cartierul s-a mărit între timp – au fost construite câteva blocuri , pe lângă casele munc

Dar „pe vremea mea” ( este semn că am îmbătrânit dacă folosesc această expresie? ) şcoala se potrivea de minune cu cartierul. O stradă principală pietruită, care se termina fix în poarta fabricii şi câteva alei laterale. Copaci bătrâni şi flori. Un parc în care se găsea clubul fabricii ( fosta vilă a directorului, în perioada de dinainte de naţionalizare) şi unde se organizau din când în când chermeze pentru cei mari.  O popicărie şi un teren de fotbal – fabrica avea propria asociaţie sportivă. Voi spune tot timpul că acolo, de pe acele gradene neîncăpătoare, am văzut cele mai frumoase meciuri din viaţa mea.

Fabrica ne dicta ritmul vieţii. Când sirena suna ora 7, era semn că trebuie să facem ochi. Când se suna de ora 3 după amiază, era semnalul că trebuie să lăsăm mingea şi să mergem acasă, fiindcă părinţii noţştri veneau de la muncă. Asta era regula nescrisă, care se respecta cu sfinţenie. Fabrica mai suna şi la ora 11 noaptea, pentru intrarea schimbului III . O mai auzeam, uneori, prin somn, ca un fel de „Noapte bună”.

Era acolo o adevărată comunitate, în care cu toţii se cunoşteau între ei şi erau împreună la toate momentele importante – nunţi, botezuri, îngropăciuni. Ţin minte că şi locurile erau denumite nu după numele aleilor, ci după numele famililor care locuiau în zonă.

Era un cartier muncitoresc, dar nu dintre acelea ridicate în anii comunismului, ci un loc care încă mai păstra ceva din tradiţiile interbelice şi în care angajaţii fabricii, fie ei muncitori sau funcţionari, ajunseseră la a doua sau chiar a treia generaţie. Bunicii mei locuiau în cartier, părinţii mei copilăriseră acolo, acolo s-au căsătorit şi acolo locuiesc şi azi. Cei mai mulţi dintre cei cu care am copilărit în micul cartier al Fabricii de zahăr au cam aceeaşi poveste. Oamenii se simţeau legaţi de acel loc. Nu erau bogaţi. Dar câştigau suficient cât să trăiască demn şi căutau să-şi crească copiii cât puteau de frumos.
 
Şcoala noastră avea două odăi şi o cancelarie minusculă.  Eram puţini copii, şcoala avea doar două învăţătoare şi cam 45 de elevi. Stăteam două clase în aceeaşi încăpere. Clasa I-a cu a III-a şi a II-a cu a IV-a. Când unora li se preda lecţia, ceilorlalţi li se dădea de lucru individual , iar învăţătoarea avea grijă ca cei mici să nu tragă cu urechea la lecţiile celor mari, iar cei mari să nu se dea atotştiutori în timpul lecţiilor pentru cei mici. Dar nu întotdeauna reuşea.
 
Învăţătoarea noastră, doamna Scobai, era şi directoarea şcolii cu două cadre didactice. Locuia, bineînţeles, tot în cartier, iar ferestrele apartamentului ei dădeau exact spre terenul nostru de fotbal, ceea ce ne obliga să ne controlăm comportamentul, chiar în timpul celor mai încinse miuţe. Doamnei învăţătoare îi spuneam, simplu, „Doamna”. Nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată „Tovarăşa”. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că, atât cât i-au permis puterile, ne-a ţinut cât a putut de departe de presiunea ideologică, ce începea, totuşi, să se înteţească în acei ani de după tezele lui Ceauşescu din 1971.

Îmi mai amintesc serbările de sfârşit de an, din sala de festivităţi a Fabricii. Cât de mare mi se părea atunci acea sală! Îmi mai amintesc excursiile cu şcoala – la Mănăstirea Putna, la Cetatea Neamţului şi în Humuleştii lui Creangă, în Mălinii lui Labiş şi la Stupca lui Ciprian Porumbescu, în Cheile Bicazului. Sau la Iaşi, oraş care atunci mi se părea de-a dreptul copleşitor. Iar când noi, cei mici, eram fascinaţi de „metropola” Iaşilor, cu bulevardele, parcurile bisericile şi muzeele sale, Doamna ne îndemna să învăţăm bine, ca să ajungem, într-o zi, studenţi acolo. Mergeam în acele excursii împreună, învăţători, părinţi şi copii - doar eram o comunitate.

Cum şcoala din cartierul nostru avea doar clasele I-IV, după primii patru ani am mers la şcoală „în oraş”, dar am rămas, întotdeauna, „copiii de la Fabrica de zahăr”. Îi salut pe toţi „copiii Fabricii”, oriunde s-ar afla ei.