Oamenii din umbră care au făcut posibilă Unirea Principatelor. Trio-ul fantastic cu „Moș Pisoi”, vărul și amanta lui Cuza
0Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza drept primul domnitor al Principatelor Române s-a datorat unui concurs fericit de împrejurări, dar și unui efort supraomenesc al unei elite culturale și intelectuale românești. În special s-a remarcat un trio fantastic care din umbră a rezolvat Unirea.
Întreaga poveste a Unirii de la 1859 începe, de fapt, cu Războiul Crimeii izbucnit în 1853, între Rusia și Imperiul Otoman, sub pretext religios, dar având ca motiv principal lupta pentru controlul Mării Negre. Îngrijorate de expansionismul tot mai agresiv al Imperiului Țarist, marile puteri europene se raliază și sar în ajutorul otomanilor. A rezultat un conflict militar sângeros, soldat cu moartea a peste 220.000 de oameni. Războiul Crimeii s-a încheiat în anul 1856, cu victoria coaliției Marilor Puteri. Rusia era învinsă, iar expansionismul țarist, oprit.
Conform istoricilor, acest conflict a schimbat definitiv destinul Principatelor Române și a reprezentat un noroc chior pentru români. În contextul expansionismului rusesc și al dorinței Marilor Puteri de a se proteja de Imperiul Țarist, Principatele Române au fost observate și li s-a recunoscut importanța geostrategică. S-a pus problema unificării Moldovei cu Țara Românească pentru a crea un stat-tampon în calea Rusiei. Pentru români era o adevărată pomană a istoriei. „Principatele au fost văzute ca o extensie a Europei moderne în estul Europei. Practic, începând cu 1856 (n.r. – anul încheierii războiului), spațiul românesc extracarpatic se regăseşte pe harta politică europeană. Principatele nu mai sunt un teritoriu otoman în sensul strict al cuvântului, ci un teritoriu european intrat în garanţia colectivă a Marilor Puteri. Problema reorganizării Principatelor la Congresul de Pace a reprezentat o oportunitate extraordinară. Refugiații, în special cei munteni, au făcut un lobby insistent pe lângă Napoleon al III-lea pentru unirea Principatelor sub garanție franceză, văzută drept unica modalitate de a scăpa de sub protectoratul rus sufocant“, a precizat profesorul doctor în istorie Iulian Nechifor pentru „Weekend Adevărul“.
Efectele schimbărilor aduse de Războiul Crimeii s-au făcut din plin resimțite în societatea românească: „După Războiul Crimeii, viteza cu care societatea românească s-a schimbat a fost impresionantă. Adunările ad-hoc au propus schimbări fundamentale în organizarea societăţii. Aducerea prinţului străin dintr-o familie domnitoare din Europa, adică non-rusă, era un angajament ferm pentru viitorul european. Pe de altă parte, solicitarea aducerii unui prinț străin sancţiona comportamentul servil al elitelor boierești române faţă de Rusia. A doua schimbare majoră a constat în introducerea reprezentativității politice. Pentru prima dată, țărănimea a fost luată în considerare în luarea deciziilor politice, un pas imens spre europenizare şi discutarea problemelor spinoase din societate. A treia mare schimbare a fost desființarea privilegiilor boierești. Boierimea ca stare socială dispare, şi, ceva de neconceput în societatea românească a vremii, trebuia să plătească taxe şi impozite“, adaugă profesorul.
În acest context, conform prevederilor Convenției de la Paris (1858), care practic prezenta concluziile Congresului de Pace de la Paris din 1856, se stipula unirea parțială a Moldovei și Țării Românești, sub forma Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu instituții separate, dar o Comisie Centrală comună și aceleași legi. Adunările elective constituite în fiecare dintre cele două Principate aveau să-și aleagă domnitorul.
„Moș Pisoi” sechestrează naționaliștii
Odată cu începerea lucrărilor Adunării Elective din Moldova intră în scenă și cel poreclit de către Vasile Alecsandri „Moș Pisoi“ – nimeni altul decât colonelul Nicolae Pisoski, prieten loial, dar și aghiotant al lui Alexandru Ioan Cuza atunci când va ajunge domnitor. A fost „umbra“ lui Cuza din momentul constituirii Divanurilor Ad-Hoc și până la moartea domnitorului. De Nicolae Pisoski se leagă o mulțime de povești în legătură cu Alexandru Ioan Cuza. El era omul care-l salva de fiecare dată când domnitorul făcea câte o nefăcută sau risca să intre în vreun scandal public din cauza amorului, cărților sau nu știu cărui moft.
Acest Nicolae Pisoski, un actor din umbră al Unirii din 1859, și poate pe nedrept lăsat acolo, a avut o contribuție decisivă în nominalizarea lui Cuza ca domnitor al Moldovei. Totul s-a petrecut cam în felul următor. Pe 3 ianuarie 1859, în Sala „Elefant“ din clădirea Muzeului de Istorie Naturală din Iași, s-a întrunit adunarea Partidei Naţionale, într-o şedinţă decisivă pentru nominalizarea candidatului Moldovei la tronul Principatelor Unite. Cuza nici măcar nu a participat. „În seara de 3-4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoski, ca să-l roage să vie negreşit după masă la «Elefant», o sală de adunare, unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: «Faceţi voi ce credeţi, căci pe oricine veţi alege dintre ai noştri, eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie!». Şi a plecat la teatru“, spunea Elena Cuza, soția domnitorului, într-un interviu acordat în 1909, cu doar câteva luni înainte de a muri.
Cert este că la acea întrunire, deputații Partidei Naționale nu se puteau hotărî asupra candidatului. Situația era gravă, mai ales că Partida Conservatoare îl susținea pe Grigore Sturza care venise în oraș cu o gașcă de mercenari. Orice indecizie ar fi însemnat probleme serioase. Era ora 23.00 și reprezentații grupării progresiste nu se hotărâseră asupra unui candidat. Ba chiar se pregăteau să plece și acasă. Atunci intervine energic Nicolae Pisoski și efectiv îi sechestrează în sală, cu revolverul în mână până la alegerea unui candidat, sugerându-le chiar și candidatul perfect: Alexandru Ioan Cuza. Nimeni nu a avut curaj să-l contrazică pe fiorosul tovarăș de arme al lui Cuza, la momentul respectiv cu gradul de maior. „Fiind a unui om de acţiune, i-a somat cu arma pe cei prezenţi să-i accepte propunerea ca domn al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza. Nu mai era altă opţiune pentru ei“, scria, în numărul 6 al Revistei „Hierasus“ din 1986, regretatul istoric botoşănean Ionel Bejenariu.
În cadrul Adunării Elective, Partida Națională, cu Alexandru Ioan Cuza drept candidat, s-a impus rapid, având majoritatea. Ulterior, Pisoski ar fi plecat imediat la București, înaintea delegației oficiale din Moldova, pentru a trata cu liberalii radicali și cu unioniștii din Țara Românească. De precizat este faptul că „Moș Pisoi“ provenea dintr-o familie de boieri moldoveni de origine poloneză și s-a născut în anul 1816 în Botoșani. Avea 32 de ani când a participat la Revoluția de la 1848 și a legat o puternică prietenie cu Alexandru Ioan Cuza și cu Vasile Alecsandri. Îl va însoți, de altfel, pe Cuza în exil. După moartea domnitorului va reveni la Botoșani, acolo unde casa familiei sale încă se mai păstrează, peste drum de Muzeul Județean de Istorie.
Vărul care a obținut recunoașterea Unirii
Așadar, pe 24 ianuarie 1859, sub presiunea mulțimii adunate de unioniștii munteni, Adunarea Electivă din Țara Românească alege pe candidatul Moldovei și în Valahia. Practic, Marile Puteri erau puse în fața faptului împlinit. Lucrurile erau însă departe de a fi rezolvate. Totul s-ar fi dus pe apa sâmbetei, toată muncă unionistă și patriotică de mai bine de două decenii ar fi fost în van dacă Marile Puteri nu recunoșteau această dublă alegere – dacă nu acceptau acel șiretlic românesc. Emoțiile erau mari, căci unirea avea trei mari contestatari: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist.
În acel moment își face apariția pe scena istoriei un alt personaj providențial: Teodor Callimachi, un tânăr cu os domnesc, cu o educație aleasă și care la numai 23 de ani s-a dovedit un diplomat cu o iscusință rară. Era vărul lui Alexandru Ioan Cuza și a primit misiunea delicată și deosebit de grea de a negocia și de a convinge Marile Puteri să accepte dubla alegere. „Era un om cu o cultură deosebită. Avea o inteligenţă remarcabilă. A primit o educaţie deosebită din partea surorii sale vitrege şi apoi a fost trimis pe cheltuiala ei la Paris să înveţe. Citea enorm şi la Paris a luat legătura cu unioniştii. Aici şi-a definitivat crezul politic şi naţional“, preciza Alexandrina Callimachi, soţia lui Dimitrie Callimachi, strănepotul lui Teodor Callimachi. Teodor Callimachi primise o educaţie aleasă, având o înclinaţie aparte pentru limbi străine, literatură, istorie şi filosofie. Termină la Paris atât liceul, cât și Facultatea de Drept.
Ajuns din nou în capitala Franței, acolo unde Marile Puterii se întâlneau într-o nouă conferinţă internaţională pentru a discuta problema ivită, tânărul ambasador trimis în misiune specială reușește să obțină audiențe și discută cu reprezentanții principalelor state, dar mai ales cu împăratul Napoleon al III-lea, un susținător al cauzei românești, dar și cu lordul Palmerston, reprezentantul Marii Britanii, care se opunea dublei alegeri. Ulterior se va întâlni și cu reprezentanţii lui Frederic Wilhelm al IV-lea pentru a atrage sprijinul Prusiei. Cert este că i-a convins de oportunitățile formării unui stat modern, unitar în nordul Balcanilor, în calea rușilor. „I-a impresionat şi i-a uluit. Un tânăr cu alură de prinţ, era os domnesc până la urmă, venea să discute cu ei, oameni cu multă experienţă în chestiuni diplomatice. Şi a reuşit. Avea un talent aparte. Îi învăluia şi îi impresiona cu intelectul şi cunoştinţele sale. Le căpăta încrederea şi devenea credibil. Le-a explicat clar şi concis importanţa unui stat unit în Balacani ca un garant al păcii. I-a convins“, preciza Alexandrina Callimachi.
Întors acasă, pe Teodor Callimachi îl aștepta o nouă misiune la fel de importantă. Cuza îl numește pe vărul său, în 1859, secretar al Agenţiei diplomatice de la Istanbul unde, alături de Costache Negri, trebuia să-l convingă pe sultanul Abdul Medjid I să recunoască Unirea şi pe Cuza ca domnitor. După numeroase întâlniri, discuții cu diplomați străini cu trecere la sultan, Callimachi reușește să obțină în 1861 firmanul de numire ca domnitor, iar în 1862, recunoașterea Unirii. Misiunea lui Teodor Callimachi a fost o reuşită. Drept mulţumire, în iulie 1863 este numit agent diplomatic al Principatelor Unite în Serbia. Era primul ambasador al noului stat într-o ţară străină.
După abdicarea lui Cuza în februarie 1866, Teodor Callimachi, renunţă la misiunea sa diplomatică. Îşi prezintă demisia şi se retrage la moșia Stânceşti, județul Botoșani, alături de soția sa, Zenaida Moruzzi, fiica principelui Alexandru Moruzzi, fost ministru de Finanţe şi prim-ministru în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Cocuța Vogoride, soția unionistă
După Războiul Crimeii, Marile Puteri europene s-au întâlnit la Conferința de Pace de la Paris din anul 1856. Acolo s-a pus problema creării unui stat barieră în fața expansiunii țariste. În acest scop, Marile Puteri au hotărât organizarea Divanurilor Ad-Hoc în Principatele Române, prin care populația Moldovei și Valahiei să fie consultată în privința Unirii. Pe scurt, românii trebuiau să hotărască dacă vor să se unească sau nu. În acel moment s-a dezlănțuit iadul dezinformării, șpăgilor și sforăriilor. Rușii, otomanii și austriecii nu doreau în ruptul capului ca Moldova și Țara Românească să se unească. Austriecii nu doreau un exemplu prost pentru Transilvania și Bucovina, rușii își doreau să pună mâna pe Principate, iar otomanii nu doreau ca românilor să le vină în cap ideea independenței. Așa că și-au trimis sau activat agenții din Principate.
Cum oficialii români erau și atunci destul de coruptibili, s-au investit sume mari de bani pentru falsificarea rezultatelor alegerilor. Mai clar, caimacamii, guvernatorii Principatelor, trebuiau să falsifice alegerile în așa fel încât să pară, în fața Marilor Puteri precum Franța, Prusia sau Anglia, că românii nu vor să se unească. Cel mai coruptibil a fost caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride. Acesta a luat o sumă frumoasă de bani și a falsificat cu nerușinare alegerile din Moldova. Rezultatul era catastrofal, Unirea era practic spulberată. Atunci intră în scenă un personaj deosebit: Cocuța Conachi, însăși soția lui. Aceasta reușește să intercepteze o scrisoare trimisă de Vogoride în care se laudă fratelui său de la Constantinopole că a făcut o adevărată avere falsificând alegerile la ordinele otomanilor. Cocuța predă scrisorile unioniștilor și celor din Partida Națională. Acestea sunt trimise imediat la Viena și la Paris – evident, au ținut prima pagină a ziarelor internaționale. Scandalul a fost uriaș. Multe state întrerupseseră legăturile cu otomanii. În cele din urmă, turcii cedează, iar alegerile sunt anulate și reluate. De această dată, rezultatul a fost favorabil unirii. Cocuța a salvat Unirea Principatelor.
Dar cine era până la urmă Cocuța, nevasta lui Vogoride? În realitate, o chema Ecaterina Conachi, dar era alintată „Cocuța“ de tatăl ei, Costache Conachi, descendentul unui puternic neam fanariot, om politic și totodată poet talentat. Ecaterina sau Cocuța Conachi s-a născut în anul 1828, în conacul de la Țigănești, astăzi județul Galați. Mama Cocuței era Zulnia Negri, care a murit când fata avea doar 5 ani. Costache Conachi a suferit mult, iar Ecaterina devenise lumina ochilor lui. A făcut totul pentru fată, i-a asigurat o educație aleasă și i-a oferit tot ce-și dorea. Simțindu-și sfârșitul aproape și dorindu-și ca fiica lui să nu rămână pradă pericolelor, Costache Conachi o căsătorește, pe când Cocuța avea 17 ani, cu Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, fostul caimacam al Moldovei, om cu relații importante la Constantinopol. Nicolae Vogoride era însă un principe rătăcitor, vândut turcilor, care s-a înfruptat din averea Cocuței. De cealaltă parte, Ecaterina Conachi era o unionistă înfocată. „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat“, i-a aruncat în obraz Cocuța soțului ei, după cum scrie în „Enciclopedia personalităților feminine din România“, de George Marcu.
Cocuța Conachi divorțează în cele din urmă de Vogoride în 1860. Pleacă în Italia și se căsătorește cu prințul Emanuele Ruspoli de Poggio-Suasa, un apropiat al regelui Victor Emanuel al II-lea. Chiar și acolo, Cocuța Conachi a rămas o revoluționară, implicându-se în mișcarea de unificare a Italiei. Cu noul soț, Cocuța a făcut cinci copii. Moare însă, la Genova, zece ani mai târziu, de malarie.
Se încarcă comentariile...
