Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a pus bazele statului modern. Reforma care i-a adus înlăturarea

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A încetat din viață la 15 mai 1873, la 53 de ani, la Hotelul Europa din Heidelberg, unde era în exil. Decesul său a venit ca urmare a unei răceli puternice, pe fondul altor afecțiuni mai vechi.

Alexandru Ioan Cuza

Deși pentru diplomaţia europeană, el era separat domnitor în Muntenia şi Moldova, pentru românii din cele două provincii, el era domnitor peste aceeaşi ţară. Cu ajutorul Franţei, dubla alegere a fost acceptată fără a preîntâmpina o prea mare rezistenţă. Politica faptului împlinit, după cum definea acest lucru istoricul Nicolae Iorga, a reuşit pe deplin.

De altfel, alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate, chiar dacă acesta nu provenea dintr-o familie domnitoare străină, potrivit cerinţei celor două Divanuri Ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, a fost un mare succes pe drumul spre realizarea unui stat unitar român. Domnia sa a stat de la început sub semnul provizoratului, istoricul Florin Constantiniu arătând în „O istorie sinceră a poporului român” că „ţara a vrut domn străin, l-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat”, scrie Agerpres.

Domnia lui Cuza, agitată de tensiuni politice

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni politice, a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne. Între 1859-1861, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări, trecând dintr-o capitală într-alta (aşa cum stabilise Convenţia de la Paris din august 1858). Desăvârşirea unităţii celor două ţări a constituit, de la început, principalul scop al politicii Principatelor. Au fost unite serviciile de vămi ale celor două ţări într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost, de asemenea, contopite. Municipalitatea şi poliţia din Focşani, oraş situat pe fosta graniţă, au fost unificate. Când s-a luat în discuţie problema Capitalei ţării, Bucureşti - calificat de Kogălniceanu „inima României” - s-a impus drept Capitală. De altfel, oraşul a adoptat, din 1859, stema vulturului şi a zimbrului, între autorităţile celor două ţări s-au stabilit legături directe, fără a se mai folosi Ministerele de Afaceri Străine. Ziua de 24 ianuarie a fost stabilită zi de sărbătoare naţională, potrivit lucrării „Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).

Succese în politica externă

Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia întărită şi, totodată, se pregătea viitoarea independenţă politică. Statul naţional român se consolida. Conferinţa reprezentanţilor Puterilor Garante a recunoscut la 1/13 aprilie 1859 dubla alegere, chiar dacă a făcut-o în mod excepţional, iar Turcia şi Austria au făcut-o doar pe timpul domniei lui Cuza. O vizită a acestuia la Constantinopol, în septembrie-octombrie 1860, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui şef de stat, a îmbunătăţit raporturile cu sultanul.

Alte demersuri politico-diplomatice iniţiate de Cuza, prin trimişii săi, la Paris, Berlin, Torino, Viena, Londra au avut rezultate pozitive şi reprezentanţii Porţii Otomane şi ai Puterilor Garante, reuniţi în septembrie 1861, au acceptat în mare parte Memoriul domnitorului de consolidare a Unirii, ceea ce îngăduia acestuia, ca la 24 ianuarie/5 februarie 1862, să deschidă la Bucureşti (de acum înainte unica capitală a ţării) şedinţa primului Parlament al României, de asemenea, denumirea oficială a noului stat.

Cu acest prilej, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună - „Unirea definitivă a Principatelor”.

Legea secularizării averilor bisericești

Cea mai rodnică perioadă în realizări social-economice din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea a guvernului Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863-26 ianuarie 1865). Într-o perioadă scurtă de timp, au fost adoptate o serie de legi importante, între care Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864), Legea agrară (1864).

Secularizarea averilor mănăstirești a fost una dintre cele mai importate reforme ale domintorului Alexandru Ioan Cuza. Legea a fost dată cu scopul de a trece proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”, scrie Wikipedia. De asemenea, a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu.

În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei, arată aceeași sursă.

Sistemul fiscal, reformat

Reforma fiscală a fost, de asemenea, o altă măsură instituită de Cuza. A fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”

Reforma agrară, cea mai dificilă

În ce privește reforma agrară, în vara anului 1862 au avut loc dezbateri înverșunate cu privire la proiectul propus de conservatori.

De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv.

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza și, totodată, a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare.

Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

Alte reforme, bazele unui stat modern

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, după secularizarea averilor mănăstirești au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

• Prima cale ferată

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii. În octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea primei linii de cale ferată.

• Spitalul „Colentina”

În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de domnitorul Grigore Ghica. Construcția a fost inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române. Pe lângă fondurilor strânse pentru construcție, Domnitorul a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.

• Serviciul poștal modern

Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii telegrafo-poștale a fost reglementat și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în cadrul Poștei Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune.

La 9/21 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval, și cu fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după abdicarea domnitorului, din 11 februarie 1866.

• Primul serviciu de informații românesc

Domnitorul Al.I. Cuza a creat un serviciu secret atașat Cancelariei, condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafelor, un inginer belgian care a adus consistență actului de guvernare prin informațiile culese atât în interior, cât și din afara țării.

Se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

• Alte decrete importante

Alte decrete, care au contribuit la procesul de desăvârşire a statului modern român, priveau reorganizarea Curţii de Casaţie, dreptul pentru străini de a achiziţiona proprietăţi imobile, constrângerea corporală pentru neplata de datorii, repunerea în vigoare a taxelor de export, introducerea sistemului metric (ce urma să se aplice începând de la 1/13 ianuarie 1866), înfiinţarea Camerelor de Comerţ, Şcolii de Poduri şi Şosele, exproprierea pentru cauze de utilitate publică etc. De o mare însemnătate a fost decretarea Codului Civil, promulgat la 4/16 decembrie 1864 (intrat în vigoare în 1865), care fusese întocmit de o comisie de jurişti, care au folosit drept model Codul Napoleon, Codul civil italian şi unele norme juridice autohtone. Prin această lege, proprietatea privată şi procesele de modernizare a societăţii au fost consolidate.

• Reforma învățământului

Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc. Proiectul de lege "asupra organizării instrucţiunii publice din România" a fost votat încă din 16/28 martie 1864. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani). Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865.

Noul cabinet Kretzulescu (14 iunie 1865-11 februarie 1866) a pus în vigoare legea organizării judecătoreşti, a stabilit aplicarea Codului Civil de la 1/13 decembrie 1865 şi a monopolului tutunului de la 1/13 august 1865.

La începutul lunii iulie intra în vigoare Convenţia telegrafică româno-austriacă şi tot atunci avea loc aderarea Principatelor Unite la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris. Încheierea şi ratificarea unei convenţii de extrădare româno-austriacă şi recunoaşterea de către un număr de state europene, între care Austria şi Belgia, a dreptului românilor de a achiziţiona proprietăţi imobile au fost reale succese ale acţiunilor diplomatice româneşti din aceeaşi vreme.

Începutul sfârșitului

În tot acest timp, moşierimea conservatoare, lovită prin aplicarea reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre „monstruoasa coaliţie”, care se reanima.

Neînţelegerile dintre liberalii-moderaţi, grupaţi în jurul lui N. Kretzulescu, şi liberalii-democraţi, conduşi acum de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului. Abuzuri şi nereguli administrative şi mai ales agravarea situaţiei economice au contribuit şi ele la creşterea nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi. Pe de altă parte, în urma desfiinţării de fapt a jurisdicţiei consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal de către Cuza, puterile garante, în special Franţa, Marea Britanie şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză independenţa ţării. Domnia lui Cuza era pusă în discuţie pe plan extern încă de la sfârşitul primăverii anului 1865, mai scrie Agerpres.

Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat înlăturarea domnitorului, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să abdice la 11/23 februarie 1866 şi să părăsească ţara. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea „angajamentul” ce şi-l luase la înscăunare de a se retrage, în ziua următoare, fostul domnitor avea să scrie generalului Nicolae Golescu, arătându-i că „numai un principe străin... poate închizăşui viitorul României”. Puterea a fost preluată de o locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.