„Noaptea cuțitelor lungi” din România. Crimele și fărădelegile legionarilor care l-au scos din minți până și pe mareșalul Antonescu

Istoria României a avut și ea o „noapte a cuțitelor lungi”. Pe 27 noiembrie, legionarii s-au dezlănțuit la adresa adversarilor și au comis printre cele mai atroce crime politice de până la teroarea dezlănțuită de comuniști. Printre victime s-a numărat și Nicolae Iorga, dar și Virgil Madgearu. 

Ion Antonescu și Horia Sima în fruntea legionarilor FOTO Wikipedia

Pe 14 septembrie 1940, în România lua ființă Statul Național-Legionar, o coabitare politică între generalul Ion Antonescu, devenit șef de facto al statului român după abdicarea forțată a lui Carol al II lea și Garda de Fier, o organizație de extremă dreaptă care câștigase o importantă popularitate în rândul anumitor categorii sociale, mai ales în anii 30. Statul Național-Legionar a fost o construcție politică de conjunctură, falimentară, care a rezistat doar 138 de zile, adică mai puțin de 5 luni. În tot acest timp, însă, legionarii și-au făcut de cap în România și au instituit o politică a terorii îndreptată împotriva rivalilor politici. Propriu-zis în cele aproximativ 5 luni de putere, principala grijă a legionarilor a fost să se răzbune pe toți cei care nu era de acord cu ideile lor sau au încercat să suprime mișcarea în timpul dictaturii carliste. Au căzut victime intelectuali, oameni politici, foști demnitari. Masacrele comise de legionari au fost deasemenea unul dintre motivele care l-au determinat pe Antonescu să scape de ei. Unele dintre cele mai violente masacre comise de legionari în cele 138 de zile ale statului național-legionar din România s-au concentrat într-un interval de doar 24 de ore, echivalentul românesc al „nopții cuțitelor lungi” din Germania nazistă.

Extrema dreaptă românească între antisemitism, succes politic și prigoană

Povestea mișcării legionare este bine cunoscută. Pe 24 iunie 1927 lua naștere „Legiunea Arhanghelului Mihail” prima organizație de extremă dreaptă românească, ultranaționalistă, antisemită, de factură creștin ortodoxă. Era condusă de Corneliu Zelea Codreanu, un fost student la Drept în Iași, alături de alți ultra-naționaliști români, închiși o perioadă la pușcăria Văcărești pentru un complot eșuat.

Pe fondul unui antisemitism european crescând Mișcarea Legionară începe să câștige tot mai mulți adepți mai ales în rândul studenților, intelectualilor anti-semiți, a țărănimii înstărite dar și a clerului. După 1930, Mișcarea Legionară devenise un adevărat fenomen în România, mai ales pe fondul marii crize economice, dar și a crizei politice provocată de regimul corupt și ineficient al lui Carol al II lea, culminând cu alegerile din 1937, atunci când aripa politică a Mișcării Legionare, partidul „Totul pentru Țară”, ajunge a treia formațiune politică din țară, cu peste 15% din voturi. Era prima prima organizație ultra-naționalistă care avea reprezentanți în Parlamentul României. Ascensiunea Mișcării Legionare a stârnit îngrijorare în rândul autorităților și mai apoi reacții dure în timpul dictaturii lui Carol al II lea.

„Propulsată astfel cea de-a treia forţă politică a ţării, Mişcarea Legionară, legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II-lea şi camarila sa condusă de Elena Lupescu şi Armand Călinescu”, scria Radu Dan Vlad în „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.

De altfel, Mișcarea Legionară fusese scoasă de trei ori în afara legii în 1931, 1932 și 1933. Ultima dată de IG Duca, cel care a fost de altfel asasinat de către legionari pentru această decizie. Cel care a încercat să decapiteze definitiv Mișcarea Legionară a fost Carol al II lea. Acesta a ordonat compromiterea, judecarea, arestarea și în cele din urmă asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării. Lui Codreanu i s-a înscenat un proces de ultraj cu ajutorul lui Nicolae Iorga, omul de încredere al lui Carol al II lea, bazat pe o scrisoare trimisă de liderul legionar, marelui istoric. Ulterior i s-au adăugat și alte capete de acuzare.

În timp ce era transportat la închisoare, Codreanu și încă câțiva fruntași legionari au fost asasinați la Tâncăbești, județul Ilfov. Practic s-a înscenat o încercare de fugă de sub escortă.  „Gavrilă la mine: Codreanu şi Maniu. Eu: Numai Codreanu, Maniu - nu”. În aceeași zi, Carol al II-lea a dat undă verde pentru asasinarea lui Codreanu. La 28 noiembrie, Carol s-a reîntors în ţară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în noaptea Sf. Andrei, 29-30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”, arăta M Sturdza în „România şi sfârşitul Europei. Amintiri”.

În aceeași noapte, a fost declanșată o vânătoare de legionari în toată țara. Legionarii au reacționat asasinându-l pe prim-ministrul Armand Călinescu. A urmat o nouă repriză de represiuni contra Mișcării Legionare. În pragul prăbușirii României Mari, țara se află în mijlocul unor lupte politice extrem de sângeroase.

Antonescu și legionarii, prietenie de conjuctură, mai mult de nevoie

Vine însă momentul fatidic în care lucrurile se schimbă total în Europa și implicit în România. Germania Nazistă pornește la un asalt total asupra Europei. Anexează Austria, cucerește Polonia, Cehoslovacia și se repede asupra Occidentului. Olanda, Belgia, Franța cad rând pe rând. România fără să poată spera la un ajutor din partea aliaților de tradiție Franța și Anglia, este scoasă la mezat. Prin tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS, celebrul Pact Ribbentrop-Molotov, rușii primeau undă verde să se înfrupte din teritoriul românesc. În vara lui 1940, sovieticii ne lasă fără Basarabia și Bucovina de Nord, ungurii fără Transilvania de Nord-Vest și bulgarii fără Cadrilater.

Să aibă pace în flancul central-estic, Hitler îi mulțumește pe toți. Norocul a făcut ca liderul nazist să fie interesat de petrolul românesc, dar și de poziția strategică a țării noastre în ecuația planurilor sale secrete de invazie a URSS. Altfel riscam să dispărem de pe hartă. Rămas fără România Mare, incapabil să gestioneze situația, Carol al II lea este forțat să abdice.

Rege devine fiul său, Mihai, dar numai cu numele. Șeful statului este generalul Ion Antonescu, un militar de carieră decorat în Primul Război Mondial. Antonescu vede în alianța cu Germania Nazistă singura șansă a României de a supraviețui războiului, dar și de a-și recupera măcar o parte a teritoriilor pierdute în vara de coșmar a anului 1940. În acest context inițiază legăturile cu Hitler și bagă România în război de partea puterilor Axei (Germania, Italia, Japonia). Pe plan intern preferă o coabitare politică cu Mișcarea Legionară.

Mai precis cu Garda de Fier condusă de Horia Sima. Alegerea a fost de conjunctură, mai ales fiindcă știa că nu poate conta pe ajutorul partidelor istorice, PNȚ și PNL. Nu mai vorbim de faptul că dorea să-i facă pe plac lui Hitler alegând să guverneze cu un partid de extremă dreaptă. Era însă o colaborare falimentară, mai ales fiindcă Antonescu nu era legionar și nu simpatiza nici doctrina Gărzii de Fier și nici pe Horia Sima, un tânăr „fanatic și cu privirea rătăcită”.

„Când generalul Antonescu a preluat puterea, în 6 septembrie 1940, singura forţă politică reală din România era Mișcarea Legionară. Dispunea de structuri în teritoriu, de o disciplină de fier, dar, mai ales, de un program politic. A luat în calcul generalul Antonescu aceste date când s-a de- cis să proclame Statul Naţional-Legionar?! E greu de dat un răspuns pozitiv.(...)Pe General îl despărţea de Mișcarea Legionară, înainte de toate, chiar programul politic minimal: Mișcarea împărtășea Teza Revoluţiei Legionare. Generalul era un adept convins al ordinii. Ceea ce intra în conflict de esenţă cu Dezordinea inevitabilă provocată de Revoluţie. Mișcarea pleda pentru condamnarea oamenilor vechiului regim prin formula revoluţionară a Tribunalelor ad-hoc. Generalul ţinea la respectarea legalităţii. Statul Naţional-Legionar se anunţă astfel, chiar de la început, drept una dintre cele mai aberante construcţii din Istoria României”, preciza Ion Cristoiu în „Relația dintre Antonescu și Mișcarea Legionară” în revista Historia. 

„Noaptea cuțitelor lungi”, varianta românească

Ajunși la putere, legionarii au început să facă lucrurile de capul lor, fără consultarea lui Antonescu. Au început „românizarea” economiei naționale, adică naționalizarea unor fabrici. „Românizarea” s-a extins asupra întregii societăți cu abuzuri antisemite. Prin „comitetele de românizare” legionarii doreau epurarea etnică a poporului român. Nu mai vorbim de faptul că a fost înființată o „Poliție Legionară” peste capul lui Antonescu. Poliția legionară făcea abuzuri de neimaginat cu arestări ilegale, descinderi, jafuri și maltratarea celor considerați dușmani ai națiunii și implicit ai Gărzii de Fier. Antonescu era foarte nemulțumit de această situație.

„O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile s-au ţinut lanţ”, preciza Mihail Dăescu în „Rebeliunea legionară şi sfârşitul regimului naţional-legionar în judeţul Alba”.

Legionarii nu se pricepeau și nici nu se străduiau să guverneze eficient, scopul lor era mai degrabă să se răzbune pentru ceea ce se întâmplase în anii 30, mai ales pe toți cei care fuseseră demnitari și colaboratori ai regimului carlist dar și ai statului democrat. „Caracterul radical al programului politic al lui Horia Sima era rezultatul situaţiei Legiunii în toamna anului 1940, mai exact a lipsei acute de elemente calificate în stare să facă faţă necesităţilor unei guvernări, a frământărilor din interiorul ei şi a alunecării sale – treptate, dar ireversibile - spre radicalism şi anarhie”, adăuga Mihail Dăescu în aceeași lucrare. Apogeul răzbunărilor și asasinatelor legionare din timpul scurtei lor guvernări a fost atins în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940. A rămas cunoscut în istorie drept masacrul de la Jilava. Pe scurt, 64 de foști demnitari, membri ai Siguranței Statului sau oameni cu funcții de decizii în Poliție din anii 30 au fost omorâți în pușcăria de la Jilava. Victimele au ajuns acolo după ce legionarii întocmiseră „liste negre” cu toți cei care luaseră măsuri sau au contribuit la prigoana Mișcării Legionare în anii 30.

Erau practic deținuți politic. Printre aceștia se număra și Mihai Moruzov, fondatorul Serviciului Secret de Informații al Armatei și adjunctul său Nicolae Ștefănescu, ambii fiind considerați persoane incomode fiindcă participaseră la toate jocurile de culise ale Palatului Regal în timpul lui Carol al II lea. Cel care a deținut un rol cheie în masacrul de la Jilava a fost prefectul legionar al Poliției Capitalei, Ștefan Zăvoianu. Din luna octombrie acesta începuse să facă „listele negre” cu toți cei care au participat la prigoana legionarilor, direct sau indirect. Au urmat arestările. Evident, în mod abuziv de către Poliția Legionară.

Cei vizați au fost încarcerați la Jilava. Fără să mai aștepte vreo judecată sau condamnare legionarii au trecut direct la răzbunare. Legionarii aveau proprii oameni în interiorul închisorii. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, un comando legionar sub comanda comisarului Gheorghe Crețu a ajuns la Jilava cu o mașină de poliție. Cu o altă mașină a venit și Dumitru Groza comandantul Corpului Muncitoresc Legionar dar și chestorul legionar Romulus Opriș. S-a făcut schimbul gărzii, iar Groza le-a transmis tuturor legionarilor rămași la Jilava că toți deținuții politici trebuie omorâți cu scopul de a răzbuna asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Împărțiți pe celulele unde trebuiau să acționeze legionarii au așteptat schimbarea gărzii militare (pușcăria era păzită în special de o gardă militară pe lângă care funcționa și cea legionară). După ora 1.30, la un semnal, legionarii au intrat în celulele desemnate și au împușcat deținuții politici. Măcelul a durat 10 minute.

„Eu am fost repartizat la celula nr.18. La ora 0.30 s-a auzit semnalul. Am deschis ușa celulei, am comandat "drepți", după care am tras, executând prin împușcare toți 14 deținuți care se găseau înăuntru. După executare am recunoscut cadavrele următorilor : Panova, Otto Reiner, Bonea Niculescu, Marin Georgescu, Horwath Iuliu, Horwath Victor, Petre Tudor, Bobocea Gh., Vârfureanu, Malenschi Gh. și frații Bileca (doi). Ceilalți doi nu i-am cunoscut. Repet că execuția am făcut-o prin împușcare și nu am desfigurat nici un cadavru cu toporul. Execuția s-a făcut cu revolvere automate Mausser, cu care era înarmată garda legionară. Dintre executanți cunosc pe următorii : Romulus Opriș, Grozea Dumitru, Marcu Octavian, Pavel Grimalschi, Popescu Ilarion, Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion, Rădulescu Ilie. [...] Execuția a durat aproximativ 10 minute”, mărturisea Gheorghe Crețu, unul dintre executanți.

După execuție garda legionară a părăsit posturile și s-a întors la București. Numele lor, pentru a se acoperi urmele nu au fost trecute, cum era prevăzut în tabelul nominal cu cei care execută garda. Măcelul a fost descoperit de un soldat de gardă și a fost dată alarma. A fost informat generalul Ion Antonescu. Horia Sima a fost chemat la discuții și i s-au cerut lămuriri. Șeful Gărzii de Fier a ridicat din umeri și se făcea că nu știe nimic dar a promis că-i va găsi pe făptași.

Antonescu a fost profund nemulțumit și a început să ia măsuri, inclusiv prin înlocuirea prefectului Zăvoianu și deplasarea unor trupe de armată la București. „Asasinatele de astă noapte de la Jilava  este un act pe care îl reprob şi nu pot admite să-mi mânjesc mâinile cu sânge, nu aceasta a fost şi poate fi rezultatul stăruinţelor mele de a instaura justiţia în această nenorocită ţară. Cei vinovaţi trebuie să fie daţi imediat în judecată şi justiţia să-şi facă datoria. Eu personal şi guvernul se desolidarizează, de asemenea trebuie să facă şi Mişcarea Legionară, în acest sens trebuie să se dea un comunicat ţării", preciza Antonescu.

Crimele au continuat

După măcelul de la Jilava legionarii au continuat rapid seria de omoruri revanșarde. În noaptea zilei de 27 noiembrie au mai făcut două victime marcante. Prima victimă a fost Virgil Madgearu un economist și sociolog român, de elită, membru proeminent al Partidului Țărănesc. „Păcatul” lui Madgearu în ochii legionarilor era opoziția față de Mișcarea Legionară. A fost unul dintre cei mai consecvenți adversari politici ai regimurilor extremiste. Așa că pe data de 27 noiembrie 1940, în jurul orei 14:00, a fost ridicat de acasă de un comando legionar format din cinci persoane sub pretextul că trebuie să dea o declarație la București. Legionarii și-au dat cuvântul de onoare că într-o oră va fi înapoi acasă. Madgearu a fost dus însă în pădurea de la Snagov și împușcat. 

„Victima a fost gasită împuscată în pădurea Snagov, unde a fost aflată de noi cu faţa în jos, pe frunzele veştede ale pădurii, pe care se aflã sânge închegat(...)Moartea se datoreşte marii hemoragii interne consecutivã mai multor răni produse prin împuşcare cu armă de foc (calibru 6 şi 8 mm), cu fractura craniului, lezarea creierului, perforarea inimii, aortei, ruptura ficatului şi lezarea a diverse organe interne", se arăta în raportul medico-lega al doctorului Alexandru Ionescu de pe 28 noiembrie 1940.

În seara aceleași zile, de această dată la Sinaia, un alt comando legionar poposea la casa lui Nicolae Iorga. Cunoscutul istoric și politician român, pe atunci în vârstă de 69 de ani, a fost ridicat tot pentru a da niște declarații și dus în pădurea de la Strejnic. A fost omorât tot prin împușcare. 

„Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei. Şeful de post a încheiat acte şi predat procurorului Sichitiu, când a ieşit la faţa locului unde s-a petrecut faptul. Autorii, până în prezent, nu au putut fi descoperiţi şi nici prinşi”, preciza locotenentul colonel Alexandru Ionescu.

A fost împușcat de nouă ori. Două gloanţe l-au desfigurat, unul intrând direct prin creier, iar celălalt prin obraz. Iată ce se arată în raportul medico-legal numărul 5940 despre moartea istoricului: ,,Moartea lui Nicolae Iorga, profesor universitar, în vârstă de 69 ani, a fost violentă. Ea se datoreşte unei plăgi ale capului cauzată prin armă de foc şi hemoragie internă. La examenul medical corporal nu s-a constatat nici un alt semn de violenţă”, semna medicul legist Stănescu.

Totodată au mai existat câteva tentative de asasinat împotriva unor oameni politici precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu dar și alții. Toată această campanie de asasinate a umplut paharul răbdării pentru Antonescu care a decis să scape de legionari.

„Eu nu admit nici o injoncţiune a nimănui în treburile statului. Nu mai admit violări de domiciliu, pentru că inviolabilitatea domiciliului este asigurată contra Constituţiei. Noi am protestat totdeauna actelor arbitrare ale regimului trecut şi acum le comitem pe scară groaznic. Sunt regiuni în care legionarii se poartă mai bine, sunt altele în care se prezintă oribil. De exemplu, concursul extraordinar de eficace al legionarilor din Teleorman, Constanţa, Tulcea, de care îmi vorbea domnul ministru al agriculturii, pe când în altă parte situaţia se prezintă detestabil [...] Sunt lucruri care trebuie să înceteze, pentru că altfel se creează în opinia publică un curent împotriva regimului [...] Au loc violări de domiciliu, în care se pătrunde cu revolverul în mână întocmai cum au văzut în filmele de cinematograf şi câte ar mai fi încă pe care nu le recunoaştem. În felul acesta nu faceţi decât să prăbuşiţi regimul dumneavoastră", preciza Antonescu.