Apusul Mișcării Legionare. Cum a fost înfrântă definitiv cea mai faimoasă organizație extremistă din istoria României

În anul 1938 începea decapitarea Mișcării Legionare în România, proces definitivat în anul 1941. Eliminarea legionarilor a fost un proces extrem de sângeros.

Corneliu Zelea Codreanu și un grup de legionari FOTO arhiva

În anul 1927, la inițiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, un fost student la Drept, lua naștere Legiunea Arhanghelului Mihail, cea mai faimoasă organizație ultra-naționalistă de extremă dreaptă din istoria României, parte a unui fenomen antisemit, de factură mistică și naționalistă, cunoscut drept Mișcarea Legionară. În contextul exacerbării anti-semitismului și a ultra-naționalismului la nivel european, după Primul Război Mondial, Mișcarea Legionară a avut un succes fulminant în anii '30, găsindu-și simpatizanți atât în rândul intelectualilor, al țăranilor, dar și al clerului. În anul 1937, la alegerile parlamentare, aripa politică a Legiunii, partidul „Totul pentru Țară”, a devenit a treia forță politică din România, după PNL și PNȚ, cu nu mai puțin de 66 de mandate în Parlament. Succesul politic al Legiunii, posibilitatea să devină o forță agreată de Hitler în România, dar și agresivitatea „gardiștilor”, cu precădere după anul 1939, a condus la decizia de anihilare a Mișcării Legionare, proces derulat în două etape. 

Prima etapă: eliminarea Căpitanului și a principalilor șefi de cuib

Într-o primă fază, Carol al II lea și oamenii săi, Armand Călinescu, ministrul de Intene, și Gavrilă Marinescu, prefectul Poliției Capitalei, au decis compromiterea lui Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul” Legiunii, un personaj carismatic și care reușise să adune mulți adepți. Primul motiv a fost rezultatul uluitor de la alegeri. „ Se poate afirma că adevăratul motiv al acestor înscenări l-a constituit succesul eclatant al partidului ”Totul pentru Ţară” la alegerile din decembrie 1937: 478.368 voturi (15.58%), faţă de 1.103.353(35.92%) obţinute de Partidul Naţional Liberal şi 626.612 (20.40%) de Partidul Naţional Ţărănesc. Propulsată astfel cea de-a treia forţă politică a ţării, Mişcarea Legionară, legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II lea şi camarila sa condusă de Elena Lupescu şi Armand Călinescu”, scria Radu Dan Vlad în „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938). Practic, Carol al II lea s-a folosit de Nicolae Iorga, sfetnicul regal, pentru a înscena un proces de ultraj lui Codreanu. Odată ajuns în fața judecătorilor, liderul legionar s-a trezit cu încă un proces, pentru „trădare”. În fine, în toamna lui 1938 a fost condamnat definitiv la 10 ani de pușcărie. Plecat într-un turneu european, Carol al II lea și-a dat seama că Hitler, aflat în plină ascensiune, s-ar fi bazat mai degrabă pe legionari decât pe el într-o viitorare colaborarea.

În acel moment, Carol al II lea a ordonat asasinarea lui Codreanu și a șefilor de cuib aflați în detenție. Pe 30 noiembrie 1938, Codreanu a fost ștrangulat, alături de alți 13 lideri legionari, la Tâncăbești, în timp ce era transportat cu duba Jandarmeriei de la Râmnicu Sărat la București. În aceeași noapte au fost omorâți și alți lideri legionari la Cluj și București. „La 28 noiembrie, Carol s-a reîntors în ţară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în noaptea Sf. Andrei, 29-30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”, arăta M. Sturdza în „România şi sfârşitul Europei. Amintiri”. Era prima etapă a unui plan mai amplu de stârpire a legionarilor.

Etapa a doua: legionari vânați, împușcați și aruncați la marginea drumului

Drept răzbunare pentru uciderea lui Codreanu, o echipă de asasini legionari îl ucid în mizeul zilei pe Armand Călinescu, la aceea vreme prim-ministru al României. Pe 21 septembrie 1939, în jurul orei 14.00, Armand Călinescu pleca de la Ministerul Apărării către casă însoţit de agentul său şi de şofer. Pe podul dintre Piaţa Operei şi Cotroceni, Cadillacul primului-ministru a fost blocat de o căruţă cu fân şi lovit din spate de un alt autoturism. O echipă de legionari care-şi spuneau ”Răzbunătorii”, condusă de Miti Dumitrescu, s-a repezit către maşina primului-ministru. Armand Călinescu a fost omorât pe loc cu 20 de gloanţe, fiind ucis şi agentul său. Doar şoferul a reuşit să fugă, la fel şi legionarii, care a ajuns la sediul clădirii Radio, au întrerupt transmisia şi au anunţat public uciderea premierului Armand Călinescu. Aceştia au fost arestaţi după numai câteva ore. Cei 9 legionari implicați în asasinat au fost omorâți pe loc și lăsați trei zile să zacă în centrul Capitalei cu o pancartă pe care scria : „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de ţară”.

A urmat un val de represalii fără precedent împotriva Mișcării Legionare. În noaptea dintre 21 și 22 septembrie 1939, generalul Gheorghe Argeșeanu, cel care luase locul lui Armand Călinescu, a dat ordin să fie uciși peste 250 de legionari, în toată țara, printre care 105 membrii marcanți. Jandarmii trebuiau să ucidă câtre trei legionari în fiecare localitate iar cadavrele lor să fie expuse în piața publică. La Vaslui se spune chiar că legionarii au fost adunaţi şi mitraliaţi de către forțele de ordine. Membri ai familiilor marcante, precum Cantacuzino, au fost împuşcaţi în acea noapte. Mai mult, familiile ilustre au fost şantajate să ofere sume uriaşe drept răscumpărare. O parte a victimelor au fost aruncate la marginea drumului cu pancarte agăţate de gât, pe care scria ”trădător de ţară”. De asemenea, în jur de 100 de legionari asasinaţi se aflau în puşcării atunci când au fost ridicaţi şi executaţi sumar.

Etapa a treia : înfrângerea definitivă a Legiunii

În septembrie 1940, mareşalul Antonescu, devine şef de facto al statului român. După vara catastrofală a anului 1940 cu dezmembrarea României Mari ruptă de aliații lui Hitler și URSS, Carol al II lea abdică și fuge din țară. Antonescu ataşează la conducere Mişcarea Legionară, condusă de  Horia Sima, un tânăr de 35 de ani . Era o mutare strategică având în vedere apropierea de Hitler.  Practic, în acel moment România avea o conducere bicefală şi devenea Stat Naţional Legionar. Părea o victorie a legionarilor după represaliile dure ale regimului carlist. În realitate, momentul de glorie al legionarilor nu a durat decât 12 luni. Erau diferențe mari de abodare și ideologie între Antonescu și gardiști.

„Caracterul radical al programului politic al lui Horia Sima era rezultatul situaţiei Legiunii în toamna anului 1940, mai exact a lipsei acute de elemente calificate în stare să facă faţă necesităţilor unei guvernări, a frământărilor din interiorul ei şi a alunecării sale – treptate, dar ireversibile - spre radicalism şi anarhie”, scria Mihail Dăescu în „Rebeliunea legionară şi sfârşitul regimului naţional-legionar în judeţul Alba”. De cealaltă parte, Antonescu nu privea cu ochi buni anarhia și nici nu dorea să devină marioneta șefilor legionari, un soi de Hindeburg, varianta romînească. „Generalul avea o viziune conservatoare, paternalistă, autoritară, ce se datora în mare parte formaţiei sale militare. El era străin de orice inovaţie ideologică şi revoluţionară, programul său politic, adus la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul a numeroase apeluri apărute în presă, punea accent pe eficienţă, cinste, muncă, ordine şi linişte, elemente pe care le considera indispensabile pentru dezvoltarea şi prosperitatea unui stat”, preciza Dăescu în aceeaşi lucrare. În plus, legionarii au început să facă prăpăd în țară, să aresteze după bunul plac, să ucidă oameni în vendete. Ba chiar au înfințat comitete de „românizare”, adică de epurare etnică, dar și o „Poliție Legionară”, peste capul lui Antonescu.

„O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile sau ţinut lanţ”, adăuga Dăescu. Antonescu a hotărât să scape definitiv de ei, adică să termine ce începuse Carol al II lea. Și asta în condițiile în care rapoartele autorităților arătau că Poliția Legionară a maltratat peste 450 de oameni, a sechestrat alte 3000, a făcut jafuri asupra „anti-românilor” și a comis 9 asasinate. La acestea se adăugau asasinatele de la Jilava, împotriva deținuților politici. Au fost asasinați și Nicolae Iorga, dar și Virgil Madgearu. După ce a obținut aprobarea de la Hitler, la 18 ianuarie 1941, a dizvolat comisiile de românizare ale legionarilor. Momentul cheie care a declanşat de fapt ostilităţile şi rebeliunea legionară a fost asasinarea maiorului german Döring de către un spion britanic de origine greacă. În acel moment, la 20 ianuarie 1941, Antonescu a decis să-l demită pe ministrul de interne legionar Constantin Petrovicescu.

Ca răspuns, numeroase grupări legionare şi asociaţii muncitoreşti legionare au ieşit la manifestaţii pe străzi cu sloganuri de genul “Vrem guvern legionar!”, “Trăiască Horia Sima, comandantul Legiunii!”, “Moarte masonilor şi jidanilor!”. Ulterior, Antonescu demite toţi prefecţii legionari şi ordonă armatei să asigure controlul tuturor clădirilor importante din oraş. Pe 21 septembrie, Antonescu scoate armata în stradă contra legionarilor.  „Detaşamente de legionari care aveau în faţă femei, la mijloc o maşină megafonică, iar în spate grosul rebelilor, compus în majoritate din lucratori şi derbedei”, se arată în darea de seamă a Regimentului 21 Infanterie din ziua de 21 ianuarie 1941. După trei zile de lupte de stradă, legionarii au fost împrăștiați. Peste 2700 au fost arestați și condamnați, alți 200 au murit iar Horia Sima a fugit în Germania.