Mihai Viteazul nu a fost recunoscut ca domnitor al Transilvaniei. Cum îl vedea împăratul german și cum faima sa a devenit mortală

În anul 1599, pe 1 noiembrie, Mihai Viteazul intra triumfal în Alba Iulia marcând intrarea Transilvaniei sub stăpânirea principelui Valahiei. Din punct de vedere istoric, unificarea teritoriilor locuite de români a fost efemeră și a fost considerată mai degrabă o cucerire. 

Mihai Viteazul. FOTO: profimedia

Pe data de 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul își făcea intrarea triumfală în Alba Iulia, sediul Dietei transilvănene, și în felul aceste se încununa drept domnitor al Transilvaniei. Acest moment vine după ce Mihai l-a învins pe voievodul Transilvaniei, Andrei Bathory, în lupta de la Șelimbăr. Câteva luni mai târziu, pe 27 mai 1600, Mihai Viteazul era proclamat  „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Era primul lider medieval român care ajungea să stăpânească toate aceste trei teritorii cu populație majoritar românească. Este un moment cu o însemnătate aparte în istoria românilor, mitizat și glorificat mai ales odată cu exacerbarea naționalismului românesc, de la jumătatea secolului al XIX-lea și cu un apogeu în perioada comunistă. Din punct de vedere istoric, al specialiștilor și contemporanilor, Mihai Viteazul nu a conștientizat momentul din punct de vedere național și etnic. În plus, nu a fost niciodată recunoscut ca atare domnitor al Transilvaniei. 

O cucerire cu scopuri politice

După ce și-a asigurat pacea la Dunăre cu turcii și după ce a încheiat un tratat cu Rudolf al II lea, împăratul Imperiului Romano-German, Mihai Viteazul își aruncă ochii peste Carpați. Acesta dorea să cucerească Ardealul, în primul rând, și mai apoi Moldova. Era vorba de rațiuni politice și mai puțin de motive naționale, patriotice. De altfel, în epoca lui Mihai Viteazul, naționalismul era o idee necunoscută, iar principiile etnice păleau în fața legăturilor feudale.

Mai precis, statutul de vasal sau suzeran era mai imporant decât apartenența etnică, în economia politică a unei regiuni sau a relațiilor dintre regate. Motivul cuceririi Ardealului era clar. Cardinalul Andrei Bathory, noul voievod al Transilvaniei, se aliase cu polonezii și dorea să se înțeleagă cu turcii. Asta înseamna un pericol real pentru Mihai Viteazul, care se vedea prins ca într-un clește. La rândul său, Rudolf al II-lea nu vedea cu ochi buni reorientarea cardinalului. În plus, se bucura că nu este nevoit să trimită armate și se baza pe vasalul său, Mihai Viteazul, să scape de omul turcilor. 

Mihai Viteazul primește undă verde de la Rudolf al II-lea și se repede asupra Transilvaniei. În urma bătăliei de la Șelimbăr din toamna lui 1599, Mihai Viteazul spulberă armata cardinalului Bathory și cucerește Transilvania. Pe 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intră triumfător în Alba Iulia. Ajuns stăpân al Transilvaniei, se dovedește preocupat de drepturile românilor și începe să-și pună oamenii în funcții cheie, stârnind nemulțumirea nobilimii transilvănene. Ardealul nu era de ajuns. Mihai Viteazul și-a făcut planuri de cucerire a Moldovei. Ieremia Movilă, omul polonezilor și implicit al turcilor, nu putea să mai rămână pe tronul țării vecine. Era o chestiune de securitate. În mai 1600, Mihai Viteazul intră cu trupele în Moldova și îl alungă pe Ieremia Movilă. Pe 27 mai 1600, așa cum am mai precizat, Mihai Viteazul se autointitulează domnitor al Valahiei, Moldovei și Transilvaniei. Dacă pentru istoriografia naționalistă, mai ales din perioada comunistă, a fost un simbol al unificării etnice, visul împlinit de secole al românilor, pentru specialiști a fost o acțiune de cucerire motivată politic, nu etnic.

„Mihai a cucerit Ardealul şi Moldova, nu din cauza caracterului lor românesc, ci pentru că se depărtaseră de la unirea încheiată între ele pentru a lupta cu turcii. El a restabilit această unitate a Ligii încheiate în 1594, ideea politică ce l-a călăuzit a fost aceea a unităţii pe temei de cruciadă(...).Mihai Viteazul a cucerit Ardealul dintr-un motiv politic, înţelegerea principelui ardelean cu moldovenii şi cu polonii de a-l înlocui în scaun, plan care-i fusese arătat pe faţă. Dar alături de acest fapt care l-a hotărât definitiv, ideea cuceririi Ardealului îşi făcuse de mult drum în mintea lui. Încă din 1597 cancelarul ardelean Iojica tratase cu Mihai un plan îndrăzneţ, Sigismund Bathory să abdice în favoarea domnului român şi acesta să unească sub sceptrul său Ardealul, Ţara Românească şi chiar Bulgaria, ce urma să se răscoale sub conducerea lui”, scria P.P. Panaitescu în lucrarea „Mihai Viteazul”. Același lucru îl remarcau și contemporanii săi, cronicarii. „Au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi”, scria cronicarul muntean Radu Popescu. 

Mihai Viteazul nu a fost recunoscut ca domnitor al Transilvaniei

În plus, titulatura de domnitor Mihai Viteazul și-a luat-o singur. De exemplu, nu a fost recunoscut de împăratul Rudolf al II-lea ca domnitor al Transilvaniei. Pentru împărat, Mihai Viteazul era un soi de guvernator tolerat al Transilvaniei. Mai precis, așa cum arată documentele vremii, pentru împăratul romano-german Mihai era „consilier și locțiitor al împăratului pentru Transilvania și căpitan general al oștirilor din Partium”. La rândul său, Samuil Micu reflecta aceeași realitate în lucrarea sa „Scurtă cunoștință a istoriei Românilor”, în secolul al XVIII-lea. „ Acesta (n.r. Mihai Viteazul) foarte mare ostaşiu a fost şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf”, scria Samuil Micu. Mihai Viteazul însă se autointitula: „Io Mihail voevod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată Ţara Ardealului”.

Tocmai de aceea, după ce a văzut că Mihai își depășește rolul de guvernator și începe să manifeste tendințe de mare stăpânitor al Ardealului, Rudolf al II-lea îi hotărăște soarta. După ce s-a folosit de el pentru cucerirea Transilvaniei, îl elimină cu ajutorul generalului Basta. „Curtea Imperială nu stabilise dinainte soarta Ardealului după recucerire, nici rolul lui Mihai. Acesta fusese recunoscut odinioară, măcar de Pezzen, ca guvernator al Ardealului, înţelegea deci să stăpânească iar această ţară, cu învoirea împăratului. (...) De aceea Basta a lucrat pentru stăpânii lui, care vroiau să aibă Ardealul direct sub cârmuirea lor, înlăturând pe Mihai. Basta era un general în slujba lor şi nu ar fi făcut această faptă, dacă nu ar fi ştiut că ea va fi aprobată”, preciza P.P Panaitescu în „Mihai Viteazul”. 

O stăpânire efemeră fără o unitate efectivă

Nu în ultimul rând, atunci când se vorbește de prima unire a principatelor române sub Mihai Viteazul, oricine s-ar gândi la o unificare în sens modern, cu instituții comune, reconfigurarea granițelor și o capitală. În cazul stăpânirii lui Mihai Viteazul nu a putut fi vorba despre așa ceva.

Unificarea efectivă, administrativă și instituțională nu a avut loc niciodată. Practic, Mihai Viteazul a cucerit toate acele țări și a reușit să le controleze prin intermediul oamenilor săi timp de doar patru luni. În tot acest timp, nu a avut vreme să organizeze prea mult administrativ zonele ocupate. „De aceea nu l-a preocupat unitatea politică, a fost domn peste trei ţări, cu graniţele lor, cu guvernele lor deosebite”, preciza și P.P. Panaitescu. Cel mai mult, dintre regiunile cucerite, a stăpânit Ardealul timp de 11 luni. Chiar și aici, Mihai a întâmpinat o realitate total diferită față de cea din Valahia și nici nu s-a chinuit să o schimbe.

„Cârmuirea lui Mihai Viteazul în Ardeal a tinut 11 luni și s-a lovit, cum era firesc în aceste împrejurări unice din istoria noastră, de probleme foarte grele. Ardealul stătea în fața noului stăpânitor cu o organizație nobiliară și o dietă, cu orașe libere, cu legile și orânduirile sale, deosebite de cele din Țara Românească, străine pentru Mihai. Era așadar o supra administrație boierească munteană deasupra și alaturi de cea veche ardeleană rămasă. intactă. (..)El a guvernat Ardealul cu oamenii  lui, dar l-a socotit ca o țară deosebită, n-a unit cârmuirea lui cu a celorlalte țări ce le stăpânea”, adăuga P.P. Panaitescu în aceeași lucrare. Mihai Viteazul nu a avut însă puterea financiară și militară și nici sprijinul marilor puteri de a menține această stăpânire. Din contră, numărul inamicilor era mare, iar îndrăzneala sa alertase toți vecinii mai puternici. Iar lovitura de grație o va oferi chiar suveranul său, Rudolf al II-lea.

„Domnia lui Mihai cade într-o perioadă de decădere economică din istoria noastră, datorită, cum am văzut, mutării drumurilor de negoț, sărăcirii țărănimii, exploatării turcești. Mihai n-a avut la îndemână mijloacele materiale cu care să susție marile lui idei. Temeiul pe care și-a clădit opera politică a fost mai ales boierimea munteană. Este adevărat că această clasă era bogată pentru apărarea averilor ei amenințate s-a sculat împotriva turcilor, a căutat apoi să se mute în Ardeal. Dar bogăția ei era pământul și roadele lui, era întemeiată pe o economie naturală, nu pe economia în bani. Iar vremile de atunci cereau bani. Am văzut că în toată Europa oștirile de mercenari înlocuiseră oștile de țară, și cu mercenari a trebuit să lupte și Mihai, cu o oaste care costa aproape 100.000 de taleri pe lună, o sumă uriașă.  Cât timp domnul român a avut banii plătiți de împărat( n.r. împăratul Rudolf de Habsburg), dar când n-a mai primit pensia obișnuită, dezastrul a fost aproape”, precizează P.P. Panaitescu în cartea sa ”Mihai Viteazul”.