Lecția de onoare și demnitate a unui român martir al temnițelor comuniste. Un intelectual de elită zdrobit fizic, dar niciodată învins

În anul 1962 se stingea din viață unul dintre cei mai capabili diplomați români, dând o lecție supremă de onoare, rezistență în fața abuzurilor și totodată demnitate. Victor Rădulescu Pogoneanu a fost un intelectual de elită zdrobit fizic de opresiunea comunistă, dar niciodată învins. 

Victor Rădulescu Pogoneanu la Văcărești FOTO memorialsighet.ro

Pe 30 decembrie 1947, după abdicarea forțată a regelui Mihai I, era Proclamată Republica Populară România. Comuniștii au pus mâna pe putere, fraudând alegerile și intimidând orice formă de opoziție cu ajutorul sovieticilor. Începea una dintre cele mai negre episoade din istoria României. Primul lucru pe care l-au făcut comuniștii a fost epurarea elitei intelectuale românești. Tot ce avea mai bun țara la acel moment din punct de vedere politic, administrativ și cultural a fost adunat, condamnat sumar și supus unui regim de detenție criminal.

În felul acesta comuniștii sperau că vor scăpa de toți cei care le-ar putea contesta, pe bună dreptate, legitimitatea. Cu scopul de a rezolva problema „dușmanilor poporului” a fost înființată Securitatea, o poliție politică plină, la începutul anilor 50, de brute analfabete. Au fost amenajate închisorile de la Aiud, Sighet, Gherla, Râmnicu Sărat, Pitești și Fortul 13 Jilava, special concepute pentru a distruge elita românească.

Printre cei ajunși în iadul pușcăriilor comuniste a fost unul dintre cei mai fini intelectuali români, un diplomat cu un talent extraordinar, Victor Rădulescu Pogoneanu. Deși infirm și bântuit de o boală neurodegenerativă, Victor Rădulescu Pogoneanu a dat una dintre cele mai impresionante lecții de onoare și demnitate în fața unui regim opresiv. A preferat moartea decât trădarea propriilor principii. 

Fiul unor intelectuali bucureșteni, un geniu al diplomației românești

Povestea lui Victor Rădulescu Pogoneanu începe în zorii secolului XX. S-a născut pe 21 septembrie 1910 la București într-o familie importantă de intelectuali români. Tatăl său era Ion Rădulescu Pogoneanu, un renumit profesor universitar la Univesitatea din București dar și important pedagog român. Ion Rădulescu Pogoneanu a promovat pedagogia modernă pe teritoriul României și totodată a fost un adept al ideilor lui Titu Maiorescu. A fost și membru corespondent al Academiei Române.

Mama lui Victor a fost Elena Rădulescu Pogoneanu, directoarea Școlii Centrale de Fete din București, deasemenea un nume important al pedagogiei românești și totodată o femeie cu un intelect deosebit. Victor a avut un frate și o soră. 

Victor a absolvit trei facultăți. Mai precis, era licențiat în Drept, Filosofie și Sociologie. Era un personaj foarte manierat care impresiona prin cultură, fiind îndrăgit de foarte multă lume. Era numit cu afecțiune „Piky Pogoneanu”. Datorită calităților sale deosebite, la numai 24 de ani, în anul 1934, a fost angajat la Ministerul de Externe. A fost repartizat la Direcțiunea presei și a informațiilor. Era recunoscut ca având o capacitate intelectuală ieșită din comun.

A jucat un rol deosebit de important în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales în cea mai critică perioadă pentru România, și anume, anul 1944. România era aliată a Germaniei Naziste, suferise un dezastru pe frontul de est, iar Armata Roșie se afla într-o contraofensivă fulminantă. România risca să fie ocupată de ruși. Pentru a scoate cât mai repede România din război, în condiții cât mai bune și a o feri de statutul de stat învins, a fost organizată o acțiune diplomatică de mare anvergură. În vârful de lance al diplomației românești în această chestiune s-a aflat și Victor Rădulescu Pogoneanu.

Acesta era director al Cabinetului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, cu atribuţii de subsecretar de stat. Era mâna dreaptă a lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Alături de acesta dar și de colegul său Camil Demetrescu, Pogoneanu reușește să aibă o contribuție decisivă.

„Victor Rădulescu-Pogoneanu a avut o remarcabilă carieră diplomatică, prin participarea la negocierile secrete cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică ce aveau să ducă la ieşirea din alianţa cu Germania nazistă, în urma loviturii de stat din 23 august 1944. Prin poziţia sa de director a Direcţiei Cabinetului şi Cifrului din cadrul Ministerului de Externe, Victor Rădulescu-Pogoneanu a contribuit decisiv la circulaţia informaţiilor atât pe durata războiului cât şi după încheierea acestuia, asigurând informarea factorilor de decizie din stat în cele mai tensionate momente”, precizează Gabriel Zamfir de la IICCMER. 

Lecția de loialitate a unui om cu trupul frânt

Efortul lui Victor Rădulescu Pogoneanu a fost cu atât mai mare cu cât, începând cu vârsta de 23-24 de ani, a fost lovit de o gravă boală neurodegenerativă. Practic, se născuse cu aceată boală, dar simptomele au început să se facă simțite abia după vârsta de 20 de ani. Suferea în primul rând de paraplegie spastică. Această boală implica o formă de paralizie a picioarelor caracterizată prin rigiditate musculară, spasme și contracții necontrolate. Ulterior din cauza lipsei tratamentului, s-a instalat și hipoestezia care reprezintă o scădere a sensibilității pielii la stimuli tactili, termici sau dureroși, manifestată prin amorțeală. 

Dar Victor Rădulescu Pogoneanu a dat dovadă de un curaj extraordinar, informând constant Occidentul, cu dovezi clare obținute cu mari riscuri, privind pericolul preluării puterii de comuniști, de abuzurile comise, de abuzurile Armatei Roșii și de planurile de sovietizare a României. Cărțile erau deja făcute la nivel înalt, iar eforturile lui Pogoneanu nu au avut efectul scontat. De precizat faptul că acest diplomat de geniu era un democrat convins, un adept al libertăților și drepturilor cetățenești.

Nu și-a trădat principiile nici măcat atunci când acestea puteau să-i aducă moartea. Deși avea trupul frânt, și se mișca cu greutate folosind bastoane, Pogoneanu era un monument de loialitate și demnitate. În 1946 a fost dat afară de la Ministerul de Externe iar mai apoi arestat în 1947, de comuniștii care preluaseră puterea în stat, odată cu lotul Maniu, după înscenarea de la Tămădău. Pogoneanu nu și-a trădat nicio clipă colegii și prietenii. Și asta în ciuda torturilor îndurate în cadrul anchetelor. „Nu pot să spun minciuni despre omul care reprezintă conștiința acestui neam”, a precizat Pogoneanu, după ce a fost stâlcit în bătăi la Mailmaison pentru a da o declarație împotriva lui Iuliu Maniu. 

Pe coate, Pogoneanu a apărat cu prețul libertății democrația în România

Refuzând să colaboreze cu anchetatorii comuniști, să-și trădeze colegii și prietenii Pogoneanu a îndurat, așa cu fizicul frânt, bătăi interminabile. A fost șantajat. I s-a promis asistență medicală, atât de necesară situației sale, în schimbul unei declarații. A refuzat. Prezența sa la procesul lotului Maniu a fost apoteotică. Era imaginea unui martir. Bătut cumplit, a fost adus într-o pătură murdară în fața instanței. Ridicat pe coate, Pogoneanu, cu un curaj debordand, a apărat în fața acuzatorilor toate ideile democratice în care credea și a condamnat fățiș comunismul.

A fost acuzat de conspirație cu puterile străine și de trădare. „Am căutat să servesc un nobil ideal, care a fost în trecut al acelor bărbaţi ce au trezit conştiinţa de sine a acestui neam, au luptat pentru unitatea şi independenţa lui şi au ridicat steagul libertăţii, al progresului şi al demnităţii. Nu am fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi nici al vreunei alte formaţiuni politice. Nu am fost victima aşa-zisului „mit Maniu”. Am stat, pe deplin conştient, alături de un om care a păşit încă în viaţă fiind pe poarta istoriei, care m-a onorat cu încrederea lui şi pentru care am avut cel mai profund respect şi cea mai înaltă stimă… Dar nu mă recunosc vinovat, nu-mi abjur credinţele şi nu-mi reneg actele”, a precizat acesta în fața instanței comuniste. 

Pledoaria inteligentă și convingătoare a lui Pogoneanu nu i-a impresionat pe comuniști. Din contră i-a convins că este omul de care trebuie neapărat să scape. Era elita care-i încurca. A fost condamnat la 25 de ani de temniță grea. „Loialitatea lui Rădulescu-Pogoneanu, atât faţă de colaboratorii săi, cât şi faţă de ideile de libertate şi demnitate, i-a adus acestuia înlăturarea din cadrul Ministerul de Externe în 1946, într-o primă fază şi, mai apoi, arestarea în 1947, odată cu lotul Maniu, în urma „înscenării de la Tămădău” din 15 august. Prin sentinţa 1988/11 din noiembrie 1947 a fost condamnat la 4 pedepse însumând 70 de ani, cea mai consistentă fiind de 25 de ani de temniţă grea pentru „complot şi trădare”. Acuzat de „legături cu trădătorii din străinătate, acesta a răspuns că singurul motiv care l-a împiedicat să li se alăture a fost teama că sănătatea sa precară ar putea fi un impediment în activitatea lor”, precizează specialiștii de la IICCMER. 

Torturat, bătut și nenorocit în temnițele comuniste

În ciuda bolii sale Victor Rădulescu Pogoneanu a fost târât prin pușcăriile comuniste de la Galați, Sighet, Râmnicu Sărat și în cele din urmă Văcărești. A fost închis la cele mai dure închisori comuniste. A fost bătut, umilit și s-a încercat „reeducarea” sa. În ciuda a orice a rămas loial ideilor sale. Se spune că torționarii îi luau bastoanele și îl lăsau să se târască pe jos, sau în băteau crunt.

Nu a cerut niciodată îndurare. Din contră s-a ridicat mereu împotriva torționarilor. „De aş fi chemat să vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-aş pomeni pe „conu Pichi Pogoneanu” (aşa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu)(…) Vin şi eu să-i închin aceste rânduri, pentru a încerca să exprim, cu atâta întârziere, marea afecţiune pe care i-am purtat-o şi nemărginita-mi admiraţie.(…) Mijlociu de stat, subţire, aproape firav, chip de o mare fineţe, o privire blândă dar vie care inspira îndată simpatie (…) O boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani”, preciza Neagu Djuvara în revista „Dialog”.

A solicitat în 1956 un consult medical fiindcă starea sa de sănătate se agravase. Dar fiind considerat un individ cu „atitudine dușmănoasă” i s-a refuzat cererea. Ba chiar torționarul Alexandru Vișinescu l-a bătut crunt atunci când nu s-a putut ridica din pat la ordin. Era deosebit de respectat de colegii de celulă pentru atitudinea și lupta sa incredibilă. Pentru onoarea de care dădea dovadă.

„Îl ajutam în tristele servituţi ale neputinţei sale fizice. Nu se mai putea deplasa din pat; să deschidă fereastra sau să bea un pahar cu apă erau pentru el probleme foarte obositoare, când nu insolubile. Ceea ce Pogoneanu îmi oferea în schimbul acestor mărunte înlesniri casnice avea însă pentru mine un preţ deosebit. El nu era numai un tovarăş de singurătate. El era în acelaşi timp cineva care oricând putea să-mi răspundă sau să mă întrebe şi nu doar să asculte. Inteligenţa şi cultura lui îngăduiau confesiunilor noastre reciproce un nivel patetic, dar înalt în acelaşi timp”, preciza Nicolae Carandino în „Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste”.

A refuzat să colaboreze cu regimul chiar și atunci când i s-a propus, în schimb, tratamentul care i-ar fi putut salva viața. A ales onoarea. „Sugerându-i-se, de către Mihai Ralea, o schimbare de atitudine, de pe urma căreia ar fi putut să beneficieze de îngrijire medicală în străinătate, după cum precizează Neagu Djuvara, Victor Rădulescu-Pogoneanu a refuzat, afirmând că „nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”, precizau specialiștii de la IICCMER. Zdrobit de torturi și boală, Victor Rădulescu Pogoneanu a murit pe 10 martie 1962.